Nu mai am răbdare! Ar trebui, nu-i aşa – cum îmi recomandă unii binevoitori şi cum îmi spun mie însumi – să rămân la textele şi la preocupările mele, strict literare; mă aflu acum la o vârstă binişor înaintată, dar încă sunt împătimit de roman, de creaţie, încă sunt activ, creativ, sper eu, dovadă cărţile mele din ultimii ani. Dar mă neliniştesc multe nopţi albe, mă neliniştesc starea de dezordine, de decadenţă a literaturii şi a culturii de azi, felul în care cultura română vie, contemporană, este receptată de diferite medii, de guverne preocupate mai ales de aspectul economic şi de succesul electoral, neglijând cele trei zone majore ale unei naţiuni – sănătatea, învăţământul şi cultura – şi mă fac să mă întorc încă odată cu faţa spre social, spre nevoile şi îngrijorările grave ale neamului meu, cel românesc, aflat, de ce să nu spunem, într-o singulară derută.
Nu, noi scriitori acestei limbi, ai acestei istorii, româneşti, nu am uitat că în câteva rânduri, de răscruce, scriitorii şi unii boieri luminaţi au fost aproape de nevoile norodului: curajoşii paşoptişti, în frunte cu inimosul Heliade Rădulescu, sau înţelepţii junimişti, în frunte cu Alecsandri, poetul şi ambasadorul, Titu Maiorescu, logicianul, primul ministru, şi inspiratul Eminescu, care ne-a dăltuit limba noastră literară de azi.
Da, mărturisesc, mă îngrijorează starea literelor contemporane, dar şi a literaturii moderne, cea de după primul război mondial, scrisul, dar şi viaţa şi ideile autorilor ei, deoarece de acolo, din foaierul acestei literaturi, din climatul şi ideile, învăţăturile ei, ale acestei perioade benefice, noi, generaţiile de azi, din timpul comunismului, dar şi de după, ne-am deprins, ne-am învăţat meşteşugul, ne-am înţeles filiaţiile, autohtone şi cele europene, şi, mai ales, am înţeles, unii dintre noi au înțeles că naţiunea noastră, Română, închegată nu de mult, şi-a câştigat o reală legitimitate în câmpul naţiunilor europene, printr-o puternică creativitate în zonele majore ale cunoaşterii – semnul existenţei organice a unei naţiuni. Nu numai printr-un teritoriu în sfârşit unificat şi prin succese politice.
Ce facem noi, azi, de bine de rău, scriitorii acestei naţiuni? Ce facem noi, cei legitimaţi de marii critici literari ai perioadei comuniste – un Şerban Cioculescu, un Călinescu, un Negoiţescu, un M. Călinescu, un E. Simion şi un N. Manolescu –, de sutele de mii de lectori ai noştri, care ne-au susţinut şi au alergat la textele noastre, nu numai fermecaţi de istoriile şi metaforele descopite acolo, dar şi de speranţa că spiritul acestei naţii nu s-a stins sub tăvălugul sovietic cum nu s-a stins nici speranţa – articolul cel mai de preţ în vremuri barbare. Speranţa unităţii, a existenţei demne, naţionale, speranța noastră, a celor expuşi unei colectivizări ideologice, încercându-se ştergerea originilor, a memoriei noastre istorice, a valorilor noastre.
Sigur, din fericire, vremurile azi sunt altele. Să comparăm doar ceea ce este comparabil. Dar nu putem să nu observăm, chiar şi izolaţi cum se pare că suntem în turnul nostru de fildeş – un turn psihologic, pe care mulţi netoţi îl ironizează, o stare şi o armă, la urma urmei, în faţa brutalelor ingerinţe ale politicienilor, militarilor sau bancherilor de oriunde şi de oricând! – nu putem să nu constatăm, cum spuneam, o stare gravă de derută nu numai a culturii române în genere, dar şi a naţiunii. Nimeni nu mai ştie încotro să-şi îndrepte privirile. Oamenii aleşi de noi în fruntea statului abuzează de funcţiie lor, se îmbogăţesc peste noapte. Şi ceea ce este poate mai grav, trădează cam de vreo două decenii o gravă absenţă a acelui organ de răspundere colectivă faţă de cei care i-au ales, arătându-se incapabili de a asana şi de a reconstrui o economie pusă pe picioare greşite de comuniştii CAER-ului, foarte puţin dotaţi pentru a face faţă presiunilor mari, dure şi, recunoaştem, uneori cinice, ale economiilor vechi, capitaliste, ale statelor ce nu au suferit distorsiunile noastre istorice şi au, evident, o experiență mult mai veche, mai esenţială, a gestionării bunului public, dar şi a aplicării principiilor democraţiei.
Dar nu e tema articolului meu starea economică sau politică a ţării. Pe noi, pe mine, ne îngrijorează, după mai bine de două decenii, starea gravă a celor trei zone majore pe care le-am citat mai sus, şi, în primul rând, ceea ce ţine de profesiunea, de vocaţia noastră, a unora, cei care ne-am pus destinul în slujba valorilor naţionale. Chiar şi acest cuvânt, împreună cu derivatele lui, naţiune, naţional etc., a ajuns un fel de vorbă de ocară, un fel de vorbă „depăşită”, cum zic unii oportunişti ai vremurilor noi, grăbiţi să ne amestece nu numai economic şi financiar în uriaşa moară a mondialităţii, văzută ca o sursă de beneficii şi rivalităţi monetare, cu o singură ideologie, cea a consumismului, oportunişti nepăsători, uneori chiar ironici, dacă nu de-a dreptul sarcastici faţă de acele valori, în spiritul cărora ne-am constituit ca neam.
Nu, domnii mei, e timpul să ne ridicăm, după ce am aşteptat destul şi cu o enormă răbdare, ba chiar şi cu o veche, curtenitoare bunăvoinţă, să ne ridicăm şi să ne reclamăm dreptul – dreptul acela de a spune nu oportunismului de orice fel, de a bara accesul oricăror impostori, grăbiţi nu numai să arunce, fără prea multe argumente, statuile de pe soclul lor, ci şi să ne împingă pe un drum importat de nicăieri: drumul dizolvării credinţei în neam şi origini, în timp ce state mari, vechi şi prestigioase, state pe care aceşti ipochimeni le adulează – SUA şi vechile naţiuni apusene europene – nu se sfiesc să-şi declare sentimentele de solidaritate cu trecutul lor şi cu valorile naţionale.
Să ne ridicăm şi să afirmăm valorile în care credem, noi împreună cu multe, multe sute de mii de cetăţeni, de intelectuali de toate profesiile şi opiniile, ce trăiesc azi într-o Românie care încă îşi caută drumul, cu bâlbâieli, abuzuri şi erori grosolane, de parcă ne-am afla în primele luni după uriaşa cădere a comunismului. Afirmându-ne încă odată credinţa în capacitatea acestui popor de a zidi şi de a crea valori comparabile cu cele mai exigente, de aiurea, să ne ridicăm şi să ne arătăm solidari cu cei ce refuză marasmul şi negativismul ce bântuie pe plaiurile noastre. Să-i chemăm alături de noi pe colegii noştri literaţi, dar şi pe muzicienii, pictorii, sculptorii şi graficienii de orice vârstă şi din nu importă ce „şcoală de gândire”, pe sociologii, psihologii şi filosofii, care au luptat, ca şi noi, în vremuri absurde, pentru valoare, ca şi pe cei cărora aceştia le-au fost maeştri; să-i chemăm alături pe lectorii noştri, intelectuali de orice profesie sau credinţă, dispuşi încă odată să se revendice de la origini, intelectuali, cărora nume ca Iorga sau Eminescu, doctorul Marinescu sau Babeş, Titulescu sau Maniu nu le inspiră un refuz grăbit sau o ironie groasă. Inşi care nu se tem să pronunţe cuvântele naţional sau naţiune în reala şi istorica lor accepţiune, trecând peste farsa aşa-zis naţionalistă, cu care ultimul dictator comunist a vrut să-şi consolideze paranoia, trecând şi peste abuzurile politicianiste post-revoluţionare, de care au suferit aceşti termeni.
În ce mă priveşte, eu, semnatarul acestor rânduri, semnatarul multor mii de pagini, pe care am avut norocul să le scriu în splendidul idiom latin numit limba română, mă declar ucenic al unor mari spirite europene, în proză, muzică şi filosofie, mă declar urmaş şi legatar al acelor mari Români care au crezut în unitatea de destin a acelor „populaţii”, a acelor trăitori de multe secole în umbra dură a trei mari imperii, admirându-i până la ultima suflare pe corifeii, martirii şi creatorii noştri, ce au crezut şi au luptat cu toată fiinţa lor pentru o ţară, pentru o cultură înaltă, pentru o expresie unică şi originală a neamuui nostru, şi, se înţelege, pentru o existenţă demnă şi liberă.
Am luptat decenii la rând pentru romanul românesc, pentru formidabila noastră şcoală de poezie; în tinereţe, Nichita, fratele meu, mi-a fost prieten şi maestru, îndrăgostit cum era el, poetul, de Eminescu, ca de o femeie din vis, de pictura, sculptura, grafica ce au înflorit chiar şi în vremurile barbare ale comuniştilor, care voiau – ca şi unii ciudaţi corifei de azi – să elimine pur şi simplu valoarea din câmpul cultural şi civic, să ne zdruncine temeliile. O fac şi azi. Nu voi obosi să repet că avem noroc – noi, creatorii, dar şi lectorii noştri, ca şi toţi cei ce ne cunosc, ne caută şi ne susţin, îngrijoraţi nu numai de reaua stare materială şi de dezordinea din visteriile acelor zone pe care le-am mai numit, învăţământ şi sănătate, la care trebuie să adăugăm necesarmene, cultura, dar şi agri-cultura, preocupaţi şi îngrijoraţi ca şi noi, de proasta primire, care se face azi, în lumea politică şi mediatică spiritului românesc, viu şi creator, contemporan. Cu un aproape nediferenţiat elogiu adus maeştrilor şi produselor lor din alte zone. Europene sau nu. Meritorii, unele, fără îndoială, dar, adesea, nu mai prejos, nu mai puţin moderne sau „post-moderne” decât cele create acasă, de cei de lângă noi. Cunoscuţi şi aplaudaţi doar atunci când cineva din luminatul şi mândrul Apus, o persoană sau vreo instituţie amabilă, se apleacă şi îi gratifică cu un titlu sau altul.
Cred – şi o spun încă o dată – într-o literatură, într-o cultură puternică şi naţională, aptă de a da încă o dată încredere şi speranţă întregii noastre comunităţi de limbă, istorie, credinţă şi idealuri, cum se spunea odată. De ce azi am fi sfioşi şi excesiv de pudici? Tocmai azi, când ar trebui să înscriem pe oriflamele noastre astfel de vocabule, astfel de noţiuni, concepte, care poartă în ele greutatea unor ilustre generaţii de creatori şi mari spirite, noțiuni, concepte, precum cele de naţiune sau ideal, Român şi românism, onoare şi mândrie naţională, patrie, strămoşi şi vatră, unitate fermă şi indisolubilă, a noastră, cei de azi, cu cei ce ne-au precedat.
Cu siguranţă, pe unii îi vor irita termenii pe care îi folosim şi care li se vor părea emfatici. Sau depăşiţi. Dacă e aşa, noi rămânem ceea ce am fost, iar „ei”, cei despre care vorbim, nu au decât să-şi caute o altă vatră originară. După vorba poetului şi dramaturgului Brecht: „Cine e nemulţumit de poporul său nu are decât să-şi caute un altul”.
Nicolae BREBAN
