Lycantropia
Cavalerii danubieni, Mitra şi Heron, se purtau prin codri şi prin munţi la vânătoare. Îşi duceau culorile dorinţei prin universul locuit de animale şi le înălţau pe cerul incendiat de păsări. Locuiu în peşteri şi la umbra arborilor cu rădăcini de apă, arbori lichizi care se pierdeau în trupul lor ca într-o pădure. Făuriseră fiecare câte o potecă în munţi care îi ridica sus, tot mai sus şi care se sfârşea brusc într-un templu de piatră – la Cetăţuia – locul lor prielnic pentru rugăciune şi vieţuire. Cetăţuia era o locuinţă de piatră încorporată într-un munte acoperit cu brazi şi cu foioase. Din inima pietrei tâşnea un izvor cu apă vie, sfinţită de cer, care seca în perioada în care Cavalerii mergeau în călătoriile lor iniţiatice, ori prin lumea traco-dacă, ameninţată de războaie ori de alte lucruri rele ale întunericului. Parcurgeau un univers cu chip de fulgere şi de furtună, fugind printre copacii nopţii către un spaţiu luminos în care ca un chip de ploaie într-o grădină, în umbră – izvoul îi aştepta să-i însoţească îndeaproape.
Trupul lui Mitra mirositor a cetini şi a pădure încărcase apa de mireasmă sfântă şi animalele veneau în drumul lui prietenoase. El, Cavalerul vânător, iubea viaţa şi deşi trăise alături de eroii daci precum lupii de pradă, deşi a mers împreună cu Heron ca şi războinicii, cu tălpile goale peste cărbuni aprinşi, asigurând fertilitatea ţinutului şi locuise în triburile cu nume de lup, ascultând povestea însoţirii dintre un lup şi o prinţesă care a dat naştere unui popor viteaz, cei doi fraţi se simţeau atraşi de lumina cosmică pe care o cunoscuseră în Trunghiul Sacru din Muntele Ascuns, despre care predicase însuşi Zamolxis – marele preot, la Liturghia din miezul pământului, la care participaseră cu sufletele aprinse de emoţie cerească alături de Bendis – mama lor.
Majoritatea adolescenţilor daci erau trimişi departe de sate, în triburile nomade, în munţi sau în păduri, să înveţe să supravieţuiscă, să trăiască din pradă, ducând viaţă de lupi veşnic fugari, veşnic la pândă. Erau pregătiţi astfel pentru lupte. Războinicul era vânătorul prin excelenţă..
Mitra şi Heron au participat ei însişi la transformarea ritualică a războinicului în fiară printr-o experienţă militară, îmbrăcând, în multe situaţii, piei de lup, spre a deveni luptători redutabili, asimilând magic comportamentul animalelor de pradă, supuse imperiului geto-dac. Pe durata probei lor iniţiatice, trebuiau să se ascundă departe de sate şi de cetăţi, în munţi şi în sălbăticie şi să trăiască cum pot, având grijă să nu fie văzuţi de nimeni. Duceau o viaţă severă de asceţi, în singurătate, pe văile muntoase, ori prin peşteri, hrănindu-se cu fructe de pădure, cu faguri de miere salbatică, ori cu vânat. Dormeau înfăşuraţi în piei de animale şi se încălzeau la focuri aprinse prin grotele întunecate. Realizau astfel o probă rituală a comportamentului şi aspectului exterior al lupului, prin fenomenul de lycantropie, prin transformarea lor în lupi, iar pentru a putea vieţui în afara legii, se purtau ca bandele de lupi înfruntând, în rând cu războinicii, dujmanii care veneau, din afara imperiului să-l cucerească.
Într-o dimineaţă s-au trezit ca pasărea albă şi înfrântă, lăsând doar strigătul în urma sa şi priviri, îndurerate priviri, în fântâni îngropate. La Sarmiseghetusa, Decebal împreună cu militarii şi asceţii, coborâseră în altă viaţă, plânşi de ochiii norilor, în timp ce pluteau prin oglinzile veşnice ale luminii.
Războinicii din codri şi din munţi s-au adunat ca la o strigare, afând de soarta Regelui lor şi au simţit cum glasurile li s-au dezlănţuit şi s-au schimbat în urlete de fiară. Trupurile li s-au învelit în blană. Braţele şi picioarele li s-au prefăcut şi ele în labe. Urlând de durere nestăpânită cu boturile spre nori, au fugit şi s-au risipit prin priveliştea carpatică nevăzuţi şi necunoscuţi. S-au risipit care încotro să se ascundă, prin păduri şi prin învălmăşeala norilor negri. În timpul năvălirii duşmane, prin magie şi prin extaz mulţi dintre ei dezertau şi alunecau în nori, acolo la orizont, unde apa se întâlneşte cu linia de jos a cerului.
Astfel s-au risipit, prin univers, lupii bătrânei şi eternei Dacia.
Cei doi gemeni au luat parte şi ei la această iniţiere tainică, dar au refuzat să mai îmbrace haina de lup, au refuzat participarea la războiul însângerat, deja pierdut şi au pornit pe un drum invizibil, printre oglinzi, iar chipurile lor îl repetau pe cel al Invăţătorului lor şi nimeni nu ştia că sunt doi, iar ei înaintau, pe drumul înnoit, precum toamnele pe sub arcada îmbrăcată în raze şi simţeau cum cerul îi îmbrăţişează. Aşteptau să se întâlnească cu Zamolxis asemenea unor căprioare, la marginea înserării cenuşii.
Arcurile lor nu mai ieşiseră din tolbe şi nici săgeţile lor nu ţintiseră asupra vreunei vietăţi. Nu se hrăneau cu carne asemenea învăţătorului lor. Doar mierea, laptele şi brânza era şi mâncarea lor. Îşi rosteau rugăciunea, în mod tainic, cu glugile adâncite peste frunţi şi-şi trimeteau gândurile dinspre eternitate către lumea dacilor, înobilată de eroism şi de tristeţe.
Pluteau adesea peste chipurile văpăii, peste clipele înrourate, peste oraşe şi peste sate, ori peste frunzişul delirant al nopţilor cu stele.
Umblau prin goluri nestrăbătute de nimeni.
Sporea în ei văpaia luminii. Sporea misterul şi se adâncea în sufletele lor credinţa în Triunhiul îngropat în Cer, credinţa în Dumnezeul Luminii, pe care îl simţeau mereu aproape şi pe care îl preamăreau în rugăciuni. Astfel viaţa le era deplină şi încărcată de energiile cuprinsului pietrificat şi ale Ceriului încărcat de aştri.
Izvorul cu şoapte şi murmure care-l însoţea pe Mitra era amestecat cu lună şi cu soare, asemenea unui aprins răsărit. Izvorul acesta era matricea lumii, peste care se va pogorî Mângâietorul. Ştia un lucru de preţ şi anume că apa coboară din Cer, în măduva pietrei înalte, de unde curge în lumină – pentru naşterea omenirii din nou, prin puterea suverană a lui Dumnezeu.
Copacul călător, urma paşii lui Heron, foşnea din frunze galben-argintate, ridicându-şi ramurile stufoase spre soare şi îi urmărea zborul pe un drum ales, pe un drum sfinţit dar plin de capcane. Izvorul lui Mitra îmbrăţişa rădăcinile copacului lui Heron în verile fierbinţi, ori în cărările obositoare.
Zborul lor avea un unic ideal în lumină – tărâmul nemuririi.
