Lupta cu balaurul roșu
Heron şi Mitra adună cu sufletele spaţiul ondulat cu munţi şi brazi înalţi împodobiţi de chiciură şi şi de zăpezi, urcând, împreună în zbor, pe vârfurile din plaiul de unde privesc o întreagă lume de piatră: bărbaţi, femeri, tinere, păsări, animale. Se aşează amîndoi lângă Gânditorul de la Piciorul Pietrei Arse, odată cu asfinţitul şi privesc cum se prăbuşeşte înserarea peste Babe, peste îngheţata Masă a Tăcerii şi peste Sărutul Luminii.
Uşor este aerul dar pe cer se plimbă norii grei ai iernii care risipesc mari fugi rotitori de zăpadă, iar cavalerii, lângă focul aprins, cercetează timpul şi fac planuri pentru venirea primăverii, împărţind anul în două felii luminoase, una pentru unul şi alta pentru celălalt. Aici, sub privirea Gânditorului, ei au făcut calendarul anului şi au încheiat un legământ: Mitra va fi patronul păstorilor şi al iernilor şi va ţine departe lupii de turmele din plai şi va ocroti ţinutul întins al imperiului acoperit de plapuma iernii.
Heron va înfrunzi codri de brazi şi de foioase şi va da strălucire izvoarelor, va deshide calea către timpul fascinant al transparenţelor şi al vegetaţiei. Larma vieţii va intra cu murmur în cetăţile de pe cuprinsul spaţiului. Va fi ocrotitorul animalelor şi al păsărilor şi al oamenilor din ţinutul dac.
Cei doi cavaleri se vor întâlni, la ceremonii, de două ori pe an în jurul focului înalt, aprins o dată, în primăvară, pe tot cuprinsul, când se curăţă şi se înnoieşte spaţiul şi timpul şi a doua oară, în toamnă, în jurul meselor pline, unde se adună întreaga lume traco-dacă, cea veşnică şi cea prezentă. Sunt ceremonialele specifice pământului lor: focul primăverii – focul lui Heron şi focul – focul lui Mitra. Focurile purificării.
Trăiau parcurgând depărtările şi respirând sufletul muntelui, al câmpiei şi al apelor. Li se părea că soarele stă nemişcat pe fruntea cerului, slobozind în abisurile albastre infinita greutate a luminii.
Cavalerii danubieni călătoreau plutind pe nori de aur, pe deasupra altarelor şi templelor mari strălucitoare, copleşiţi de priveliştea magnifică, de aglomerarea unor megaliţi cu forme din cele mai bizare ce se întindeau în spaţiul sacru din faţa ochilor lor. Se opreau în serile lungi pentru odihnă, în enigmaticile temple rupestre, locuite de sihastri ori de călugări pustnici. Apoi se ancorau în mantiile lor de sărbătoare şi contemplau dimineţile, meditând la Grădina Doamnei, întemeiată din izvoare, din arbori şi din flori. Respirau această clipă de împăcare în care partea lor de împărăţie e întreagă, mintea lumii e trează şi soarele străluceşte peste ţipătul fierbinnte al păsărilor care inventează muzica reală din visele lor.
Se-aude şi tropăitul de piatră al asinilor posomorâţi, cîntecele şi plânsetele împletite pe bărbiile negustorilor, sclipirile înalte cioplite în piatră. Se-aud năvălind strigătele copiilor pe malurile râurilor şi prin sate, dar mai ales vaierul mamelor îndurerate pentru fetele lor, ucise de balaur. E răul cel mai mare dintre toate relele ce pot să cadă ca un blestem pe capul lumii năpăstuite, din aria carpatică.
Balaurul s-a sălăşluit pe pământurile noastre, în grădinile noastre şi s-a aprins peste casele noastre, străbătând cetăţile taciturne sub înserarea nelegiuită. Vine când cu aripi negre, când cu gâtlej de foc şi prinde câte o fată desculţă, cu privirea ei fără timp, oprindu-i drumul prin învălmăşeala nopţii. O duce într-un loc de umbră , într-o lumină carbonizată.
Vrăjmaşiul lumii lor era balaurul care străjuia la porţile cetăţilor dace şi ucidea tinere fete, din răzbunare. Venise timpul să lupte impotriva dragonului pe care-l vedeau spânzurând când deasupra prăpastiei ca o iederă plină de venin, când în adâncul ei în dunga izvorului pe care il stăpânea şi ucidea pe oricine îndrăznea să calce peste apa lui verde amăgitoare.
Cavalerule Trac, vin-o şi răpune uriaşa fiară cu piele lucitoare!
Monstrul a apărut numaidecât fără frică, ondulându-se pe spinarea stâncii, cu ochi veninoşi, fără suflet, deslănţuit, mai să plesnească de ură şi s-a aşezat la pândă, lângă poarta deschisă cetăţii. Pe aici treceau fetele seara, să umple cofiţele cu apă dulce de la izvor.
Un car de flăcări aurii, tras de doi cai înaripaţi, a început să lovească în munţi cu trăznete şi cu fulgere verzi orbitoare. Cavalerul Trac arunca în balaur cu pietre şi cu foc. Monstrul pârjolit de flăcări şi cu capul năucit de lovituri, s-a retras cu strigăt spre valea sângeroasă, unde îşi ducea victimele. S-a scufundat în adâncul apei care a crescut şi l-a acoperit, transformându-se într-un lac din care ieşeau la suprafaţă bolbuci mari de aer. Aprig şi întărâtat Şarpele s-a ridicat în afară cu pielea pârjolită de arsuri. Heron l-a urmărit şi l-a încolţit, împingându-l către tulpina copacului călător, ce străjuia înalt şi stufos pe malul râului peste care stăpânise fiara.
Copacul s-a despicat în trei coloane şi a prins în mijloc pe Balaurul Roşu ca într-o cingătoare. A început să-l strângă nemilos şi monstrul s-a încolăcit pe cele trei braţe ale copacului vrăjit, rămânînd captiv, cu capul prins în strânsoare. Copacul şi-a refacut tulpina iar Heron l-a pecetluit cu un cerc de fier din care nu a mai arvut scăpare.
Lumea trecea şi privea copleşită de spaimă, dar şi de mulţumire zvârcolirea monstrului care adusese atâta amărâciune lumii fără de vină. Cerul senin s-a învineţit şi norii au alunecat de pe cer. Vânturile au început să se rostogolească peste stânci şi să urce spre vârfurile de granit care priveau semeţe asfinţitul. Heron s-a simţit eliberat de povara răului. Şarpele Roşu a mai făcut câteva sforţări dar s-a afundat şi mai mult, în strâmsori.
Copacul îl ţinea prizonier pe malul izvorului care curgea acum ca un brâu luminos prin întunericul nopţilor ce îmbrăcau ţinutul în mantii de negură, iar valea însângerată, stăpânită până acum de balaur, primea odihna liniştită a nopţilor fără himere.
