Pentru o bună parte a clasei politice europene, acţiunile şi declaraţiile îndreptate împotriva Rusiei au devenit o bună tradiţie, prin respectarea căreia se demonstrează fidelitatea faţă de Washington. Totodată, o serie de declaraţii recente, arată că există şi un grup de politicieni europeni care s-a săturat de escapadele ţuţărilor filoamericani care le strică perspectivele de cooperare economică cu Rusia.
Duminică, preşedintele Finlandei, Sauli Niinistö, a declarat că Uniunea Europeană ar trebui să-şi reconsidere atitudinea faţă de Rusia: „Uniunea Europeană ar trebui să se gândească la rolul pe care-l are. Poate ruşii au dreptate atunci când spun că Bruxelles-ul întotdeauna procedează la fel: îşi formează o opinie şi apoi cere imperativ ca alţii să se conformeze. Ruşii, la fel ca şi toţi ceilalţi, au simţul demnităţii”.
Economia finlandeză depinde în mare măsură de cooperarea cu Rusia în domeniul producţiei de hârtie şi turismului, obţine venituri adiţionale din plata pentru tranzitul gazului prin secţiunea finlandeză a gazoductului Nord Stream. Din perspectiva decidenţilor de la Helsinki confruntările cu Rusia sunt contraproductive şi dăunătoare.
Tot duminică, preşedintele Confederaţiei Elveţiene, Ueli Maurer, s-a pronunţat împotriva boicotului Jocurilor Olimpice de la Soci, boicot la care participă Francois Ollande, Barack Obama şi preşedintele german, Joachim Gauck. În opinia preşedintelui elveţian, decizia de a boicota Jocurile Olimpice din Rusia este „o decizie jalnică”. Liderul Confederaţiei Elveţiene a promis că va fi prezent la Soci, împreună cu membrii guvernului.
Presa germană relatează că Angela Merkel a fost „puternic iritată” de decizia preşedintelui Gauck de a susţine „boicotul gay”. Merkel a promis că însăşi ea sau un ministru federal vor reprezenta Germania la Soci.
Chiar şi în privinţa Ucrainei, noul guvern german demonstrează o abordare mult mai raţională. Noul ministru de Externe, Frank-Walter Steinmeier, deşi a criticat Rusia pentru modul „scandalos” în care „a profitat de slăbiciunea economică a Ucrainei”, a ajuns la concluzia că Uniunea Europeană ar trebui să se întrebe de ce nu a înţeles din timp faptul că „Ucraina nu poate fi pusă în situaţia de a alege între UE şi Rusia, această alegere fiind peste puterea acestei ţări”.
Încet, dar sigur, rusofobia instituţionalizată devine un fenomen marginalizat în contextul discursului politic european. Politicienii europeni care servesc interesele americane prin deteriorarea relaţiilor între UE şi Rusia sunt sabotaţi de ţările europene interesate de o cooperare mai strânsă cu Rusia şi sunt criticaţi vehement de acea parte a establishment-ului politic european pentru care interesele naţionale sunt mai importante decât satisfacerea poftelor radicalilor americani.
