„Civilizația vechilor noastre sate este, în primul rând, o civilizație a satelor libere”
Henri H. Stahl (Civilizația vechilor sate românești, 1968)
Cercetările lui Henri H. Stahl (1901-1991), cel mai de seamă reprezentant al Școlii de sociologie monografică înființate de Dimitrie Gusti, au scos la iveală informații valoroase cu privire la geneza satelor românești, evoluția lor istorică și vechile forme de organizare ale acestora. Investigațiile sale de teren, efectuate, mai ales, în satele Nerej (Ţara Vrancei), Drăguş (Ţara Oltului), Fundu Moldovei (Câmpulung Moldovenesc), Runcu (judeţul Gorj), Cornova (fostul ținut al Orheiului), au condus la elaborarea unor ample studii, printre care Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, în trei volume, lucrare de referință despre obștile devalmașe ca formă de organizare a satului românesc tradițional, dar și despre procesele de disoluție a acestor comunități rurale cu origini străvechi.
În lucrările sale, Henri H. Stahl a contestat unele concepții clasice cu privire la originea satelor românești, precum și vechiul mod de clasificare a acestora. El arată că nu se susține teoria conform căreia satele erau, la origine, de tip „geneaolgic”, adică sate descinzând dintr-un strămoș comun (o familie originară). Satele arhaice aveau ca mod de organizare specific devălmășia, caracterizată prin faptul că proprietatea era deținută și exploatată în comun, iar organul de conducere era colectiv, reprezentat de obștea sătească, adică sfatul la care se adunau capii de gospodarie și bătrânii din sat. Aceasta, în forma ei arhaică, „nu avea nimic familial în ea”[1] – dupa cum afirmă sociologul –, în sensul că, inițial, rudenia de sânge a avut o importanță redusă în formarea satului[2]; apartenența unei familii la o spiță de neam nu era un factor decisiv în distribuirea proprietății, din cauza caracterului pasager al posesiunii asupra pământului[3]. Așadar, deși era vorba de gospodării familiale asociate în obști, descendența dintr-o familie originară fondatoare nu a fost decisivă în modul de structurare a comunităților.
Posesiunea pasageră a pământului se explică prin faptul că, în devălmășia originară, se practica o agricultură itinerantă (mutătoare – după exploatarea unui teren agricol până când acesta devenea infertil, erau desțelenite noi pământuri); membrii obștii aveau, în mod egal, dreptul de folosi, de a desțeleni și lăzui (despăduri), oriunde și cât aveau nevoie, din pământul devălmaș al satului. Trecerea la satul „genealogic” (în cadrul căruia apartententa la un grup familial originar a constituit un criteriu decisiv în delimitarea proprietăților), reprezintă un fenomen mai târziu, rezultat din disoluția unor forme anterioare de devălmășie (absolută).
H. Stahl arată că, în cazul devălmășiei originare, „o întreagă regiune cunoștea o organizare socială care se aseamănă mai mult cu Statul decât cu familia”, iar „Titularii de drepturi de proprietate sunt colectivitățile organizate, și nu gospodăriile individuale. Acestea se constituie abia mai târziu, printr-un proces de dezagregare a unor mari spații prin trasarea unor limite despărțitoare între diverse colectivități”[4].
Prin aceasta, H. H. Stahl s-a delimitat critic de adepții „tezei boierești” privind geneza comunităților rurale românești, printre care istoricii C. C. Giurescu, I. C. Filitti, G. Panu, R. Rosetti[5]. Unii susținători ai teoriei eroului eponim (strămoșul întemeietor al întregii comunități și, la origine, proprietar unic al pământului) erau de părere că satele ar fi fost, la origine, fondate de către cneji, un fel de stăpâni ai satelor, care, deși nu aveau proprietate asupra satelor, aveau judecie, putere care le oferea dreptul de a pretinde dijmă și clacă de la țărani, precum și de a-i judeca[6]. Însă această teorie neagă, de fapt, originea răzășească (razeșii – numiti astfel în Moldova, sau moșnenii, cum erau numiți în Țara Românească, erau țărani liberi organizați în obști) a unor forme de devălmășie care erau predominante în trecut.
Or, cum arată H. H. Stahl, obștile devalmașe libere erau un model de democrație țărănească directă, fără sa fie conduse de lideri formali[7] sau de un stăpân boier, presupunând egalitatea tuturor membrilor obștii (ele erau „o formă de asociație egalitară a unor gospodării”[8]) și având doar reprezentanți din rândul țăranilor – dintre cei mai bătrâni și vrednici – pentru relațiile cu exteriorul și pentru conducerea colectivă a comunității. Astfel, în locul „tezei boierești”, H. H. Stahl împărtășește „teza țărănească”, la care adera și Nicolae Iorga[9] (care susținea existența țăranilor liberi[10] și a democrației rurale a vechilor sate, deși credea în ipoteza descinderii satelor dintr-un erou eponim, marele istoric fiind cel care le-a dat numele de „sate genealogice”). Conform acestei teze, satele libere existau, în trecut, într-o proporție dominantă pe teritoriul românesc. În cazul devălmășiei originare, se punea în evidență nu un descălecător unic, ci o ceată străveche constituită[11]. După cum a evidențiat H. H. Stahl, aceste comunități rurale organizate în devălmășie proveneau din formațiuni tribale existente din vremea satelor dacice libere (perioada preromană), păstrând multă vreme caracteristicile acestor formațiuni arhaice.
„Vechile noastre sate sunt păstrătoare ale unei tradiții culturale cu rădăcini atât de adânci, încât merg până departe în preistorie.
Țăranii români liberi, moșneni și răzeși, cu deosebire cei așezați în satele de la poalele Carpaților, au făurit o civilizație rurală care nu numai că are un caracter de originalitate mai vie decât al altor neamuri, dar a dovedit o putere de creație culturală care uimește pe oricine ajunge să o cunoască” (Henri H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești, 1968)
Henri H. Stahl este primul cercetător care a examinat în profunzime chestiunea țărănimii libere, dovedind, în urma investigațiilor sale, că existența satelor devălmașe libere (alcătuite doar din răzeși – cum erau numiți țăranii liberi) a constituit un fenomen important și dominant în trecut. Cum am arătat, el răstoarnă astfel „teza boierească” privind geneza satelor românești, teză care nu explică existența satelor libere, care ocupau, în trecut, o parte însemnată din teritoriul românesc. Stahl oferă argumente statistice prin care arată că „trăsătura originală atât a Munteniei, cât şi a Moldovei era munca directă a pământului de către ţăranii liberi (moşneni şi răzeşi). Astfel, putem observa faptul că, în Conscripţia virmontiană din Oltenia realizată sub stăpânirea austriacă în anul 1718, satele megieşeşti înţelese aici drept sate libere constituie 47% din totalul satelor fiind de departe elementul dominant. Nici satele boiereşti, domneşti sau mănăstireşti nu ating un procent mai mare din totalul satelor. În anul 1831 situaţia satelor libere se schimbă, însă nu în mod radical, ele continuând să deţină în Oltenia plus Muntenia 25% din total. În Moldova situaţia este aproape aceeaşi, satele răzeşeşti alcătuind 23,2% din total.”[1]
Satele de țărani liberi existau în proporție de masă în depresiunile carpatice și în zonele de deal, iar în Moldova predominau în special în Țara de Jos. Satele devălmașe aservite (boierești, mănăstirești, domnești) erau dominante în câmpie.
E important să reținem acest aspect evidențiat de H. H. Stahl în caracterizarea comunităților rurale arhaice: organizarea lor socială „se aseamănă mai mult cu Statul decât cu familia”[2], iar colectivitatea obștească avea „drepturi anterioare și superioare drepturilor gospodăriilor alcătuitoare”[3]. Exista o conștiință colectivă foarte puternică, creată și întărită prin obște, iar faptul că satul se supunea acesteia, și nu unei voințe individuale (mai expusă transformărilor) sau exterioare, a asigurat menținerea unității sociale și dăinuirea ființei și specificului românesc. Faptul că unele sate devălmașe libere s-au menținut până în perioada interbelică este un fenomen unic în Europa.
Acest caracter uimitor de unitate, dar și de libertate a satelor arhaice se explică prin faptul că, după cum arată H. H. Stahl, aceste comunități rurale devălmașe își au sorgintea în vechile triburi dacice organizate în obști libere și multă vreme structura acestor formațiuni tribale s-a menținut. Satele devălmașe arhaice erau organizate în forme confederale (ocoale și țări – alcătuite din ansambluri de sate), care aveau un scop defensiv. H. H. Stahl a descoperit și teoretizat tipul de organizare devălmașă în urma cercetărilor efectuate în Țara Vrancei, regiune unică în Europa prin păstrarea până în secolul al XIX-lea „a unor forme confederale care amintesc de voievodatele de dinaintea întemeierii statelor noastre”[4], Țara Vrancei împărțindu-se în hotare sătești doar pe la jumătatea secolului al XIX-lea [5]. (Această împărțire „nu a fost nici opera statului, nici a vreunui boier latifundiar, ci a fost opera Vrancei însăşi, a organizaţiei ei tradiţionale – obştea de ocol cuprinzând patrusprezece sate originare.”[6])
Studiul special pe care îl dedică Vrancei, pe care Dimitrie Cantemir o numea „republică” (alături de alte două „republici”: Câmpulungul Moldovenesc și Tigheciul), îi dezvăluie existența unei regiuni de țărani liberi, o „insulă de organizare socială străveche” definită prin practicarea unei democrații primitive, regiune care a avut tot timpul, de-a lungul istoriei, un caracter accentuat de autonomie. Acest statut autonom i-a fost recunoscut începând cu domnia lui Ștefan cel Mare, care i-a permis să-şi păstreze vechile forme de organizare socială şi autonomia locală în schimbul fidelităţii faţă de domnie[7].
Așadar, studiile lui H. H. Stahl dezvăluie faptul că satele devalmase arhaice sunt forme de organizare antestatale rezultate din disoluția unor formațiuni mult mai vaste cu caracter tribal. De asemenea, obștea devălmașă nu este specifică feudalismului, așa cum o definește DEX, ci este, mai curând „o structură socială egalitarist-arhaică, țărănească (sau tribală), expresia unui prefeudalism”[8]. Aceste formațiuni prestatale confederate au constituit „miez[ul] și sâmbure[ele] din care s-a putut întemeia și Domnia, când de deasupra satelor s-a desprins o clasă de războinici profesionalizați, trăind din dijma pe care o primeau de la satele supuse lor”[9]. Obștea sătească a constituit o formă de rezistentă a poporului român și de menținere a ființei neamului, un exemplu de solidaritate trainică, prin care țăranii români au reușit de multe ori să se opună aservirii feudale. Acest fapt s-a datorat și sprijinului de care a beneficiat din partea domnitorilor, care deseori i-au acordat, prin documente, privilegii excepționale[10].
Irina Bazon
