A ieşit la pensie şi s-a apucat de ţesut covoare olteneşti. Și le-a scos în lume să le arate, însă nu a fost uşor, că nu toţi “specialiştii” au primit-o bine. Dar nu s-a dat bătută şi a reuşit, pentru că, alături de familie, a fost încurajată de cei care i-au văzut covoarele, le-au pipăit, le-au mirosit, s-au întors în timp, şi-au amintit de casa părinţilor sau bunicilor şi mulţi au plâns.
A găsit femei care mai ştiau meşteşugul ţesutului covoarelor olteneşti, iar pe altele le-a învăţat. Le-a angajat în atelierul ei, unele au devenit şi creatoare, iar acum are o adevărată afacere pe care o conduce ca un manager de succes. În 14 ani de zile, în atelierul ei au fost ţesute mii de covoare şi carpete olteneşti care au ajuns în toate colţurile lumii. Ieri tocmai a urzit un covor de 15 m.p., cu “pomul vieţii”, pentru o biserică ortodoxă din Londra, la care lucrează tanti Florenţa, care are nevoie de vreo trei luni ca să-l termine. De multe ori îi vine în gând să se lase, pentru că este “bătrână”, are 66 de ani, dar nu ştie dacă poată trăi fără asta.
Asta este, în câteva vorbe, povestea fostei profesoare de biologie din Bechet, Antoaneta Nadu, cunoscută creatoare de covoare olteneşti. Ne-a aşteptat la poartă, “cum vii din Craiova, după ce treci de parc, la o sută de metri, pe stânga”, ne-a invitat în atelierul său, aflat pe strada principală al oraşului de la Dunăre, în care lucrau tanti Florica şi tanti Florenţa, fiecare în războiul ei pe verticală, “în care firele de lână se bat cu furculiţa” şi ne-a lăsat să-i admirăm mândreţe de covoare, pe care nici nu îţi mai vine să calci după ce vezi cu câtă migală şi talent este bătut fiecare fir de lână în urzeala de bumbac.
“Din copilărie am fost atrasă de meşteşuguri, nu numai de ţesut, dar şi de alte îndeletniciri ale unei femei din mediul rural. Mi-a plăcut ţesutul, croşetatul, tricotatul şi gătitul preparatelor noastre tradiţionale pe care le practic şi în zilele noastre. Sunt foarte atrasă de obiceiurile noastre româneşti. Chiar dacă şi lucrurile din casă şi hainele mai sunt moderne, totuşi când mă îmbrac în costumul popular, când mă duc la expoziţii şi târguri, mă simt o adevărată româncă, o adevărată oltencuţă, deşi sunt în vârstă vreau să spun că sunt tot o oltencuţă. Meseria de profesor m-a ţinut puţin în loc, pentru că în perioada cât am fost profesoară nu am putut să practic şi acest meşteşug, având doi copii de crescut, am fost în mai multe unităţi şcolare, că aşa erau atunci timpurile.
Dar a fost o perioadă în care am avut ore de lucru manual. Intenţionat le luam, ca eu să pregătesc şi fete şi băieţi, pentru a cunoaşte anumite îndeletniciri casnice. I-am învăţat pe băieţi şi cum să-şi pună nasturi, cum să-şi cârpească şosetele, că atunci nu se aruncau, se cârpeau şi chiar cum să gătească anumite preparate culinare. Astfel că după ce au crescut, şi acum poate au şi ei nepoţi, mi-au mulţumit că le-am fixat în minte anumite obiceiuri pe care le-au folosit de-a lungul vieţii”, şi-a început doamna Antoaneta Nadu povestea, pe care o spune de câţiva ani încoace, de când atelierul ei a devenit cunoscut în toată lumea, mai ales prin intermediul site-uluihttp://www.artalasat.ro.
Până să se apuce serios de ţesut a organizat multe expoziţii cu obiecte tradiţionale: amenaja o odaie ţărănească, amenaja o vatră ţărănească, era un hobby care s-a transformat în pasiune şi nu ştie dacă s-ar mai putea despărţi de ea. Mai ales că nu doar soţul, ci şi cei doi fii — unul în Bucureşti şi altul tocmai în Australia — de unde probabil vine şi numele societăţii comerciale pe care a înfiiţat-o — Australis Prod SRL din Bechet — au susţinut-o: “M-am pensionat devreme, ştiam că voi fi mai liberă, iar băieţii mei care deja erau mari mi-au zis “mamă, nu este rău ce faci, este foarte bine şi noi te susţinem”, m-am apucat de treabă. Foarte important a fost ca familia să mă susţină. Mă uit că soţul meu, deşi este destul de în vârstă, mă susţine şi de multe ori chiar mă îndeamnă: “du-te şi la târgul cutare, du-te şi la expoziţia cutare, că nu ştii, te mai întâlneşti cu lumea, mai socializezi”, pentru că vreau să vă spun că datorită acestei acţiuni am cunoscut foarte mulţi oameni şi mi-am făcut foarte mulţi prieteni, peste tot în lume. La îndemnul lor am făcut societatea care are ca obiect de activitate ţesutul de covoare olteneşti”.
Și nu i-a fost uşor nici când s-a prezentat în faţa specialiştilor, nici să găsească femei care să poartă lucra, pentru că meşteşugul este pe cale de dispariţie. Dar seriozitatea şi perseverenţa de “oltencuţă” au făcut-o să treacă peste toate şi să învingă:
“La început a fost greu şi nici acuma nu este uşor. Dar era pentru mine ceva nou această activitate de promovare a covorului oltenesc.Ca să intri pe piaţă, să fii recunoscut de specialişti, era destul de complicat. Am învins până la urmă, chiar dacă uneori am fost şi umilită, şi respinsă, şi ironizată, dar cum este vorba aia, am intrat pe uşă, am ieşit pe fereastră şi iar am intrat. Nu m-am lăsat deloc, pentru că mi se părea că unii nu ştiau să aprecieze ceea ce făceam eu, ca pensionar, ca fost cadru didactic care îşi asumă răspunderea să facă ceea ce era pe cale de dispariţie. Și binişor, binişor, mi-am găsit femei — la început am găsit femei care deja erau pregătite, pentru că mi-ar fi trebuit foarte mult timp să le pregătesc, care mai făcuseră această activitate la ele în gospodărie.
Una a lucrat chiar la Arta Populară din Craiova, ca ţesătoare cu carte de muncă (n.red.: tanti Florenţa). S-au perindat multe şi au rămas puţine, pentru că nu au răbdare, în special cele tinere. Am şi o fată tânără, pe care am angajat-o la 23 de ani, şi de 14 ani lucrează la mine. A devenit şi o mare creatoare. Toate sunt creatoare, dacă eu le sugerez că aşa trebuie să facem, ele mă susţin, pentru că trebuie să executăm aşa cum trebuie. Și în felul acesta am fost trecută în baza de date la diferite ministere — Ministerul de Externe, Agricultură, Cultură, care m-au invitat la târguri internaţionale”.
Alături de familie, la încurajarea doamnei Antoaneta Nadu au contribuit “privirile” şi “vorbele” celor care îi vizitau standurile de covoare la expoziţiile internaţionale pe care, spune ea, îi cunoaştea că sunt români după cum se uitau: “Un alt pas al vieţii mele a fost ocazia de a merge să văd zeci de locuri din lume şi să simt, din privirile lor, că oamenii care vedeau covoarele mele le apreciază. Am avut ocazia să văd români de-ai noştri plecaţi de foarte mult timp din ţară cărora le dădeau lacrimile când vedeau. Îi cunoşteam: “-Să nu-mi spuneţi că nu sunteţi român!—Da, de unde ştiţi?—Mă uit la ochi”. Luau covorul şi îl miroseau, şi ziceau “miroase ca în odaia bunicii mele sau a mamei mele. Doamnă, îmi spuneau, noi am crescut în casele părinţilor noştri. Nu aveam persane, dar astea erau făcute de mâinile bunicilor sau mamelor noastre şi ne simţeam foarte bine”. Pentru mine asta era o încurajare. Mă împingea mai sus, zic “de ce să nu îi fac fericiţi pe cei care poate de ani şi ani nu au venit în ţara lor.”
S-a plimbat pe mână cu legătura de covoare prin aproape toată Europa — Grecia, Slovenia, Italia (Florenţa, Roma, Milano), Spania (Madrid), Franţa (Rennes, Paris, Starsburg, în sudul Franţei la Festivalul Lavandei, de unde a venit cu ideea să-şi pună circa 60 de cuiburi de lavandă în curte cu care umple toate camerele casei), Germania, Austria, Ungaria, Marea Britanie. Și chiar şi în Dubai, unde a stat de vorbă cu şeicul, care a dorit să-i explice cum de au covoarele astea “două feţe”.
“Am fost în Finlanda, de exemplu, pentru o asociaţie de români de acolo. Aşa de bine au fost organizaţi, că preotul bisericii ortodoxe a dat ştire tuturor enoriaşilor că vine din România o persoană cu covoare. Dar am mai luat şi câteva obiecte din alte meşteşuguri, toate manual lucrate. Pentru mine este cea mai mare durere la târguri când lângă mine stă cineva care nu are lucru românesc sau nu este făcut cu mâna şi este făcut cu maşina.
Și preotul a adus toţi enoriaşii, iar fiecare a cumpărat câte un obiect mai mic sau mai mare, ca să mă încurajeze pe mine şi să îmi arate că nu m-am dus degeaba pentru ei. Să nu mai spun că şi finlandezii au vizitat expoziţia noastră şi au fost încântaţi. În Dubai, la o expoziţie, la care am participat vreo 28 de firme din România, am fost vizitată de şeic. A venit şeicul, eu i-am dat o carpetă şi el s-a uitat că avea două feţe şi m-a întrebat cum le facem noi cu două feţe, că ei au covoarele cu o faţă. A fost foarte încântat şi el, dar şi eu. Nu a luat covoare, a luat vaze, vase de ceramică, o mobilă foarte frumoasă lucrată de o firmă de la Braşov, lucruri care se apropie mai mult de stilul lor. Dar faptul că s-a oprit în faţa standului şi a pipăit, s-a uitat şi i-a atras atenţia a fost lucru mare pentru mine”.
Și covoarele astea “cu două feţe”, viu colorate, cu modele tradiţionale, care respectă specificul sudului Olteniei, sunt unul din punctele de atracţie ale expoziţiilor: “De cele mai multe ori în târgurile internaţionale expoziţia mea este un punct de atracţie. Fiind obiecte mari pe care le pot pune pe un plan vertical, ele sunt văzute de departe. Iar coloritul e atât de viu, pentru că 80% din ceea ce facem în atelier sunt modele tradiţionale. Și noi suntem creatori, pentru că şi înaintaşii noştri au creat, dar motivele folosite sunt tot tradiţionale. Nu putem să ieşim din tiparul străbunilor noştri şi ne folosim foarte mult de mediul înconjurător. Păi dacă o floare are roşu, galben şi ce culori mai are, nu putem folosi alte culori. Nu poţi face frunzele unei flori negre, le faci verzi. Sau păsările — le faci cum sunt, deşi în Australia am văzut în faţa curţii fiului meu papagali roz şi un roz care m-a uimit. Dar nu zic acum că trebuie să facem păsările roz”.
În toată ţara sunt 7-8 persoane care se prezintă la expoziţii cu covoare realizate în funcţie de specificul zonei, iar doamna Antoaneta Nadu este foarte bucuroasă că muzeografii au îndemnat-o să-şi păstreze zona, chiar dacă uneori mai este şi copiată: “Eu am achiziţionat foarte multe covoare vechi, cu diferite modele, m-au surprins unele cât de bine au fost întreţinute şi cât de frumos sunt colorate şi sigur că păstrăm ceea ce s-a făcut acum două-trei sute de ani în zona noastră. Ca să vă mai spun că la început am fost văzută ca un comerciant, teabă care m-a deranjat, dar le-am dovedit tuturor muzeografilor că nu este adevărat şi cei mai buni muzeografi au încercat să mă convingă şi să mă încurajeze să respect zona şi sunt foarte bucuroasă din acest punct de vedere, pentru că noi suntem vreo şapte-opt în toată ţara care facem covoare: este unul la Piatra Neamţ care îşi respectă zona lui, frumos.
Eu mă duc le privesc pe ale lui, el le priveşte pe ale mele, dar niciodată nu l-am văzut să facă ce fac eu şi nici eu ce face el. Mai răi sunt ăştia din Oltenia, pentru că mai sunt câteva care mai mă copiază, dar eu vin data viitoare cu alte modele. Cele din Nordul Olteniei au coloritul muntelui, mai închis, cenuşiu, culorile munţilor. Chiar dacă modelul seamănă cu al meu, pentru că sunt cunoscute în toată lumea covoarele olteneşti prin stilul de a folosi modelele fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe, fiecare să-şi respecte zona de unde vine”.
Lâna cu care lucrează o achiziţionează toarsă şi vopsită de la diferite persoane, oameni care aveau lână adunată pentru a face chilime, iar între timp ori a murit persoana, ori copiii nu au mai vrut să aibă astfel de îndeletniciri. A luat lână şi de la Arta Populară din Craiova în momentul în care s-a desfiinţat, unitatea care a dus covoarele olteneşti în toată lumea înainte de 1990, inclusiv în SUA, unde cel care intermedia vânzarea era originar din România şi pe care doamna Nadu l-a întâlnit a Helsinki.
“Nu o mai iau nepregătită (n.red.: lâna), pentru că nu mă pot ocupa şi de asta. La Daneţi (n.red.: comună din Dolj) mă duceam şi o torceam. Trebuia să o duc mai întâi la un dărac să o scarmine. Și atunci iau de la cineva cu care am convenit să mi-o dea toarsă, vopsită, dar mai achiziţionez şi de la persoane fizice. Uneori iau şi lână toarsă de mână, pentru că mai sunt femei în vârstă care torc cu furca şi fusul.
E adevărat că nu e firul tors uniform, dar unii se uită să vadă aceste “gâlci motofâlci” în fir pentru că atunci este clar că este făcută cu mâna. Am luat de la Arta Populară care s-a închis. Cine era Arta Populară din Craiova? Trimiteau covoare în America. Am fost la Helsinki şi un american de origine română, care abia mai vorbea româneşte şi care venise într-o excursie acolo a văzut covoarele. Nu ştiu cum a găsit expoziţia. Când vede el, rămâne aşa, cu ochii mari şi zice: “-Tu eşti româncă?—Da, sunt româncă. Eu sunt plecat demult, părinţii mei sunt plecaţi demult. Dar ce vreau să-ţi zic este că faci bine ce faci! Eu am fost intermediar la vânzarea covoarelor de la Craiova în America, eram şi CTC-ist. Ce mai face Arta Populară?—Eeee, s-a dus Arta Populară!—Am auzit eu pe cineva, dar păcat! Ce covoare se făceau acolo!—Uite, eu acuma am luat de la ei lână şi la nişte preţuri foarte scăzute”. Și zicea că noi, românii, am fost cunoscuţi în America prin aceste covoare olteneşti. Ăsta era brandul Olteniei, al României, dar s-a dus Arta Populară”.
Comenzile directe o ajută să îşi susţină afacerea. A realizat covoare cu care a fost îmbrăcat Conacul lui Maldăr din Vâlcea, dar a ţesut şi covorul roşu pentru Gala GOPO de anul acesta.
“Ei mă caută pe internet, la telefon, unii vin acasă. Azi vine o familie din Bucureşti pentru o comandă. Nu sunt în fiecare zi, poate nici în două săptămâni, dar când vine, vine comandă serioasă. Am făcut covorul pentru Gala GOPO, acum tocmai am început covorul pentru o Biserică Ortodoxă din Londra, are 15 m.p. şi vom lucra la el aproape 3 luni de zile. Am realizat covoarele pentru Conacul de la Măldăreşti, unde sunt culele, a fost şi o casă boierească mare a unuia care se numea Maldăr, un fel de culă, dar în mijlocul localităţii Măldăreşti. Acolo a fost la un moment dat dispensar, CAP-ul, dar a fost destul de bine conservat. De exemplu, tâmplăria este intactă. Îl preluase primăria, dar nu făcea nimic, pentru că nu avea atât de mulţi bani să facă aşa cum au reuşit aceşti doi tineri din Craiova, familia Vasilescu, printr-un proiect pe fonduri europene şi l-au amenajat aşa cum a fost la 1850. Au făcut o pensiune în stil tradiţional”.
Doamna Antoaneta Nadu s-a gândit de multe ori să se lase de ţesut, că are 66 de ani, dar nu ştie dacă ar putea sta. “Acum am cinci angajate, Florica — este bucuroasă şi fericită că a reuşit şi are 14 ani vechime şi Florenţa lucrează aici, în atelier, iar trei fete lucrează acasă. Mi-a mai venit în gând să mă las, că am 66 de ani şi să mai stau şi eu, dar nu ştiu dacă aş putea să stau. De 34 de ani am carnet de şofer şi conduc tot de atunci. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am avut niciun accident, a avut grijă de mine. Și mi-am propus să conduc până la 70 de ani şi pe urmă nu mai vreau, că o să zică şoferii “Mă, da’ baba asta nu mai stă şi ea acasă?”.
De doi ani de zile România, din lipsă de fonduri, nu a mai fost reprezentată la expoziţii internaţionale, iar meşterii populari, destul de slab reprezentaţi, şi-ar dori să beneficieze de anumite facilităţi fiscale.
“De doi ani de zile, România nu mai este reprezentată în expoziţii internaţionale, pentru că nu mai sunt fonduri. Până acum, expoziţiile se realizau prin IMM-uri, ministerul decontând 50% din cheltuielile de transport şi cazare. Acum nu mai invită pe nimeni, nu doar pe mine, pe niciun meşter, pentru că suntem puţini şi ţinem legătura între noi. Avem o asociaţie a meşterilor populari condusă de o persoană din Codlea. Dar suntem slab reprezentaţi. A mai fost el şi prin Parlament, i-au promis că se face ceva şi pentru noi, să fim scutiţi de anumite taxe, dar nu se poate. Noi suntem impozitaţi la fel ca toate firmele”.
În Dolj mai sunt puţine gospodării cu războaie de ţesut în care se fac covoare, scoarţe sau velinţe, dar este nevoie de o Antoaneta Nadu care să le promoveze.(Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)
Superbe aceste covoare. Sunt sigură că și calitatea este de excepție.