Articolul este jumatate bun…intradevar, oamenii nu mai citesc dar si libertatea de exprimare pe care o au pe net este foarte buna. Asta este singurul mod de a rabufni fara sa nu te lege nimeni.
Dependenţa noastră de internet este la fel de periculoasă ca orice drog, iar cele ce vrea sa se numească comentarii ale cititorilor sunt deseori doar vorbe murdare, scrie renumitul jurnalist Robert Fisk pentru The Independent.
Ceva e putred cu tehnologia. Mi-am dat seama de amploarea fenomenului anul trecut, când am scris despre un ministru irlandez care s-a sinucis chiar înaintea Crăciunului, printre altele pentru că – potrivit celor spuse de fratele său la cimitir – a primit foarte multe mesaje agresive pe internet. Răspunsul de la cei care au pretenţia că sunt “cititori” ai acestui ziar au fost 1) să sugereze că fratele ministrului minte; 2) că ministrul merita să moară din cauza politicilor sale (care au inclus şi reduceri ale beneficiilor sociale); 3) să îl condamne pe ministrul defunct că nu a fost suficient de înţelept să amâne sinuciderea până după Crăciun.
A fost mereu aşa? Veneau asemenea mesaje anonime când “Poşta redacţiei” era singurul mod de exprimare – pe print, desigur – a sentimentelor faţă alţi oameni? Nepublicarea pe print a numelui şi adresei cititorului erau singurul firicel de anonimat pe care editorul şi-l permitea. Dar acum anonimatul trebuie protejat, gâdilat, păzit, pentru că dreptul la confidenţialitate, inclusiv atunci când e vorba de abuz, este mai important decât responsabilitatea. “Comentariile online” sunt mai presus de ameninţările penale.
Când călătoresc prin lume pentru a conferenţia despre Orientul Mijlociu observ cum creşte numărul ziarelor care îşi anuleaza sau restrcţionează accesul la comentariile online. Printre ultimele care au facut asta este National Cathloic Register, al cărui redactor-sef, Dennis Coday, a decis că acele comentarii sunt duşmănoase, abuzive şi abjecte primite – departe de ramarci despre substanţa unui articol – sunt “vandalism pur”. Coday a sugerat că este responsabilitatea tuturor să facă din internet un spaţiu civic, făcându-şi publice contributiile, asa cum se făceau în vremea când redactorii (şi avocaţii) decideau care scrisori pot şi care nu pot fi publicate.
(…)
Mizeria, rasismul, abuzurile scabroase, minciunile şi calomniile, si defăimările, şi intimidările de pe web, bloguri şi mesajele scrise şi chaturi au devenit o boală. Aceşti oameni cu probleme psihice se numesc “trolli” şi chiar ăsta este un indicator al dependenţei noastre laşe faţă de tehnologie. Atât de copleşiţi suntem atât de dominaţi de noua ştiinţă a comunicaţiilor, încât am ajuns să comparăm aceste condeie otrăvite cu creaturile din mitologia scandinavă, mai degrabă decât cu fanaticii şi rasiştii care sunt de fapt.
Acest limbaj ajunge în emisiunile de radio şi la canalele de ştiri de dreapta şi alină sufletul; nu într-un sens religios, ci într-un mod în care internetul în sine – experienţa “social media” – a devenit un viciu la fel de de temut, ca şi drogurile sau ţigările. Trebuie să fim “cumputer literate” mai degrabă decât “oameni cu ştiinţă de carte”; unele dintre mailurile pe care le primesc sunt nu doar agramate – şi scrierea este înfiorătoare – dar sunt chiar de neînţeles. Cine sunt acesti dependenţi? Tinerii care au înghiţit aceste noi “libertăţi” sau cei mai în vârstă, care le-au spus că acesta este drumul spre progres?
Sunt încă uluit de un moment de acum câţiva ani, când am fost întrebat de un student, după o conferinţă la o universitate americană, dacă pot „să indic niste site-uri despre Orientul Mijlociu”. Am răspuns în patru cuvinte: ce aveţi cu cărţile? Studenţii au aplaudat. Profesorii din primul rând mi-au aruncat o privire plină de reproş.
Catastrofa internetului – poate ar trebui să spun tragedia internetului – îşi întinde tentaculele. Am devenit, cum a spus-o un psiholog, “fermecaţi de distragerea atenţiei”, de absenţă. Nu mai reflectăm. Reacţionam Nu mai citim cărţi – presupunând ca le mai şi cumpărăm. Navigăm pe net. Luaţi Spritz ca exemplu. Potrivit propriei reclame, este “o companie start-up din Boston axată pe tehnologia text-streaming”, ai cărei fondatori sunt “antreprenori cu mare experienţă în dezvoltarea si comercializarea tehnologiilor inovatoare”. Şi nu veţi fi surprinşi să aflaţi că trăsniţii de la Spritz, după ce şi-au invitat fanii să citească 600 de cuvinte pe minut, spun că astfel veţi putea să citiţi Război şi Pace al lui Tolstoi în mai puţin de zece ore.
Să nu fie asta o parte a problemei? Când anulezi gândirea, sărăceşti literatura şi divinizezi tehnologia – nu ca pe o minutată cucerire ştiinţifică, ci ca pe un zeu, atunci nu mai există reguli. Poţi să bei Tolstoi, să fumezi cărţi şi să respiri ură. Ceva putred? Ce înseamnă putred?
