Legenda muntelui Iorgovan

Între Mehadia şi Orşova, trenul aleargă prin valea Cernei, care aproape de satul Topleţ e atît de strîmtă, încît formează un defileu. De către apus, muntele Iorgovan pare că ar voi să închidă valea Cernei.
    Interesant e că Cerna, care de altcum este destul de zgomotoasă, aci, la poalele Iorgovanului, pare că s-ar speria şi i-ar fi frică de colosul ce-i stă în cale, căci curge foarte liniştit, ca şi cînd n-ar voi să tulbure somnul sau liniştea cuiva.
    Tradiţia povesteşte că uriaşul Iovan Iorgovan ar fi îngropat de vie pe sora sa în muntele acesta. Cerna, văzînd o astfel de grozăvie, şi-ar fi domolit cursul, ca să asculte vaetele sfâşietoare ale fetei îngropate. Şi de atunci, în locul acesta tot tace şi ascultă.
    Iată ce se aude prin părţile acestea despre Iovan Iorgovan...
    De mult, foarte de mult, pe vremea cînd încă se mai găseau balauri prin peşterile Dunării, veniseră odată prin ţinuturile Cernei, patru copilaşi mici, frumoşi şi drăgălaşi, ca nişte copii de împăraţi. Un băiat şi trei fetiţe. Era Iovan Iorgovan cu trei surori ale sale.
    Neumblaţi şi nepăţiţi, copilaşi prostuţi, alergînd şi jucîndu-se prin codrul des, au rătăcit unul de altul şi nu s-au mai putut întîlni. Dar n-a pierit nici unul din ei, ci au crescut toţi patru şi s-au făcut mari. Fetele erau nişte fecioare frumoase ca zînele din poveste. Mai ales cea mai mare era ca ruptă din soare. Iorgovan se făcuse un voinic puternic ca un uriaş şi frumos ca un luceafăr, căci găsise izvoarele calde din valea Cernei şi se scăldase în ele.
    Mergînd odată Iorgovan la vînat, călare pe cal, şi urmat de un dulău înspăimîntător, ajunse chiar la locul acela, unde muntele pare că ar voi să închidă valea Cernei. Deodată aude prin codru un vaet de femeie, care ţipa după ajutor. Nu putea însă desluşi bine, din care parte venea strigătul, căci Cerna făcea un zgomot asurzitor. Făgădui deci Cernei un peşte mare, cu solzi de aur, dacă va tăcea, să poată auzi din care parte vine strigătul de vaet. Cerna, ademenită de făgădaşul lui Iorgovan, tăcu ca mută.
    Iorgovan auzi acuma bine, că ţipătul venea de către stînca de la poalele muntelui. În cîteva sărituri de cal se apropie de stînci şi văzu, că un spurcat de balaur, mare şi urît ca iadul, prinsese o fată frumoasă şi o trăgea după sine peste stîncă. Alt om ar fi încremenit de spaimă dar uriaşul Iorgovan care nu ştia ce-i frica, apucă ghioaga, sări jos de pe cal şi se repezi la balaur. O lovitură puternică între ochii lui cît pumnul îl făcu să stea pe loc şi să scape fata, care căzu la pământ în nesimţire. O luptă groaznică, pe viaţă şi pe moarte, se încinse între voinic şi balaur. Lupta fu lungă şi crîncenă. Curgeau sudorile şiroaie de pe amîndoi şi erau atît de fierbinţi, încît piatra stîncii începu să se moaie subt picioarele lor. Cine se urcă pe stînca aceasta şi astăzi poate vedea afundate în piatră urmele lui Iorgovan, a calului şi a cînelui său şi a balaurului.
    Frînt şi zdrobit de loviturile ghioagei uriaşului, sfîşiat de colţii puternici ai cînelui, balaurul, vrînd să-şi mîntuie viaţa, o luă la fugă peste munţi şi dealuri, îndreptîndu-se spre peşterea sa de pe malul Dunării. Dar Iorgovan încălecă calul şi cu ajutorul cînelui nu-i pierde urma, ci îl goneşte pînă la peştera Dunării, unde îi dă lovitura de moarte. Din sîngele împuţit al balaurului s-au născut muştele columbace , care ne năpăstuesc şi astăzi, omorîndu-ne vitele cu otrava lor.
    Iorgovan nu zăbovi nimic, ci o luă înapoi şi, purtat de calul său iute ca vîntul peste văi şi munţi, se întoarse în grabă la fata care zăcea încă leşinată, în locul unde o lăsase. Cînd o văzu iarăşi, i se păru că un înger s-a coborît din cer pe pămînt, ori că o zînă a venit de pe alte tărîmuri, atît de frumoasă şi de fermecătoare era. Un dor necunoscut pînă atunci îl cuprinse, să o ia în braţă să o strîngă la piept şi să nu se mai despartă de ea, cît va trăi. Aduse în fugă apă rece din Cerna, o stropi pe faţă iar cînd deschise nişte ochi mari şi negri, ca mura coaptă, privirile ei îl străbătură pînă în adîncul inimii. Începu să o mîngîie şi cu un sărut dulce îi acoperi buzele ca de floarea crinului.
    În clipa aceea însă, ca din pămînt răsăriră lîngă el alte două fete.
    - Iovane, Iorgovane, tu ai scăpat pe sora noastră din ghiarele balaurului - zise una dintre ele.
    Iorgovan privi năucit la ele şi le-ar fi dorit să fie orişiunde, numai acolo, nu, unde stau în faţa lui.
    - Cine sînteţi voi şi ce vreţi - se rosti el către ele.
    - Nu ne mai cunoşti, frate Iorgovane ? Noi, tustrele, sîntem surorile tale, care ne-am rătăcit de tine, cînd eram încă mici.
    Fata, care zăcea pe pămînt, desmetecită de vorbele surorilor ei, privi lung la voinicul ce sta în faţa ei; îl recunoscu şi ea şi cu un oftat adînc şi amar zise:
    - Frate, dulce frăţiorul meu, acuma te recunosc şi eu. Amar de viaţa mea ! Spune-mi, cum o să-ţi pot mulţumi ?
    Dacă ceriul s-ar fi rupt şi ar fi căzut pe capul lui Iorgovan, n-ar fi fost mai mirat, mai amărît şi mai zdrobit, auzind vorbele acestea. O furie groaznică îi întunecă minţile. Nebun de durere, prinse pe sora sa scăpată din ghiarele balaurului şi o îngropă de vie în sînul muntelui. Dacă nu putea fi a lui, nici a altuia să nu mai fie. Se văita biata fată şi se ruga de frate-său să-i cruţe viaţa atîta de fragedă, dar în zădar. Iorgovan nu mai era om.
    Pămîntul o acoperi şi o viaţă tînără se stinse înainte de vreme, cu moartea cea mai înfiorătoare.
    Cerna, îngrozită de o astfel de nelegiuire, a amuţit, ascultînd vaetele sfâşietoare ale fetei, care veneau de supt pămînt. Şi de atunci şi astăzi îşi opreşte zgomotul, pînă ce trece de locul acesta.
    Iorgovan a mai rătăcit o vreme prin împrejurime, căci, nebun cum a rămas, totuşi nu se putea despărţi de locul unde şi-a îngropat ce i-a fost mai scump în viaţa sa. Într-o dimineaţă, zăcea mort pe mormîntul surorii iar muntele a rămas de atunci „Muntele lui Iorgovan”.