Copistul regelui

Ca intotdeauna, in ajunul Craciunului, regele il invita pe prim-ministru sa faca o plimbare impreuna. Ii placea sa vada cum erau impodobite strazile – mai mult pentru a evita cheltuielile excesive, decat pentru a se bucura de ceea ce vedea. Cei doi se deghizara, ca de obicei, imbracand haine de negustori de pe alte meleaguri.
Se plimbara prin centru, admirand ghirlandele luminoase, brazii, lumanarile aprinse pe scarile caselor, magazinele de cadouri, barbatii, femeile si copiii care plecau de acasa, grabiti sa se intalneasca cu rudele si sa sarbatoreasca in noaptea aceea, in jurul unei mese imbelsugate.
Pe drumul de intoarcere, trecura prin cartierul cel mai sarac. Acolo totul arata complet diferit. Fara lumini si lumanari, fara mireasma placuta a mancarurilor imbietoare. Pe strada nu era aproape nimeni si, ca in fiecare an, regele ii spuse ministrului sau ca trebuie facut ceva pentru saracii din regat. Prim-ministrul dadu afirmativ din cap, stiind ca, in scurt timp, planul acela avea sa fie uitat si ingropat in birocratia de zi cu zi, aprobarea bugetului, intalniri cu demnitarii straini.
Cand, deodata, observara ca din una dintre casele cele mai saracacioase se auzea muzica. Prin crapaturile din lemnul putred se putea vedea inauntrul cocioabei. Acolo se petrecea ceva cu totul neobisnuit: un batran intr-un scaun cu rotile, care parea a plange, o tanara complet cheala care dansa si un tanar cu ochi tristi, care canta la tamburina un cantec popular.
– Hai sa vedem ce se petrece aici, zise regele. Batu la usa. Tanarul se opri din cantat si se duse sa deschida.
– Suntem negustori si cautam un loc unde sa dormim. Am auzit muzica, am vazut ca nu v-ati culcat si am vrea sa stim daca ne-am putea petrece noaptea aici.
– Domniile Voastre ar trebui sa caute un loc intr-un hotel din oras, pentru ca noi, din nefericire, nu va putem ajuta. Desi aici se canta, casa asta e plina de tristete si suferinta.
– Am putea sti de ce?
– Din cauza mea, zise batranul din scaunul cu rotile. Toata viata am incercat sa-mi educ fiul pentru a invata caligrafia, ca sa fie si el copist la palat. Dar anii au trecut si inscrieri pentru slujba asta nu s-au facut niciodata. Azi-noapte insa, am avut un vis prostesc: se facea ca un inger imi cerea sa cumpar o cupa de argint, fiindca regele o sa ma viziteze, o sa bea putin si o sa-i dea o slujba fiului meu. Aparitia ingerului a fost atat de convingatoare, incat am vrut sa fac intocmai cum imi spusese. Cum nu aveam bani, nora mea s-a dus de dimineata la piata, si-a vandut parul si am cumparat cupa asta pe care o vedeti. Acum, ei doi incearca sa ma inveseleasca, cantand si dansand, pentru ca este Craciunul, dar degeaba.
Regele vazu cupa de argint, ceru sa i se dea putina apa pentru ca ii era sete si, inainte de a pleca, le spuse gazdelor:
– Ce coincidenta! Adineaori chiar vorbeam cu prim-ministrul si-mi spunea ca inscrierile vor incepe saptamana viitoare.
Batranul dadu din cap, fara sa se increada prea mult in ceea ce auzea, si-si lua ramas-bun de la cei doi straini. Dar ziua urmatoare o proclamatie a regelui a fost citita in toata tara: era nevoie de un nou copist la palat. La data anuntata, sala de audiente era plina de oameni, dornici cu totii sa-si incerce norocul si sa obtina acea mult ravnita slujba. Prim-ministrul intra si le ceru sa-si pregateasca foile si tocurile de scris:
– Iata tema de disertatie: de ce un batran plange, o femeie cheala danseaza si un tanar trist canta?
Soapte nedumerite strabatura toata sala: nimeni nu stia ce sa astearna pe hartie! Doar intr-un colt, un tanar cu haine jerpelite zambi larg si incepu sa scrie.

Acasa