Maladiile psihice par să existe – în sensul cel mai concret al cuvântului – de când lumea. Craniile australopitecilor şi ale oamenilor de Neanderthal descoperite de antropologi poartă adesea urmele unor trepanaţii. Fireşte, nu poate fi vorba de o intervenţie cu caracter „medical“, ci, aşa cum se presupune, de o portiţă deschisă „duhului rău” din mintea bolnavului, pentru a-l lăsa să iasă de acolo şi a permite însănătoşirea celui chinuit. Din rondelele de os astfel obţinute, se confecţionau amulete.
Mânia zeilor
Specialista în psihologie Michele Ristich de Groote a lucrat în diverse spitale şi clinici de maladii mintale, luând un contact direct cu întunecata lume a demenţei. Pasionată de acest subiect, ea l-a studiat sub aspectul său istoric, consacrându-i volumul intitulat Nebunia în decursul secolelor, apărut în editura franceză Robert Laffont. În cele ce urmează vom spicui câteva din interesantele date consemnate de această lucrare.
O dată cu apariţia primelor civilizaţii şi a religiilor respective, boala – indiferent dacă este fizică sau mintală – apare ca „o consecinţă a mâniei zeilor”. Ideea se întâlneşte la asirieni, ca şi la egiptenii dinastiei memfice, în Africa centrală şi în arhipelagul malaez, în Anzi şi în Grecia antică. Pentru a îmbuna divinităţile susceptibile şi răzbunătoare, oamenii le adresau rugi şi le ofereau sacrificii de natură să le câştige bunăvoinţa.
Treptat, bolile fizice, care se traduceau prin simptome concrete (febră, durere, erupţii etc.), au ieşit de sub „jurisdicţia” dumnezeirii şi au trecut în cea a medicinei laice. Dar maladiile mintale au continuat să fie un monopol al vracilor şi preoţilor care le foloseau ca mijloace pentru înspăimântarea credincioşilor sau, şi mai prozaic, ca surse de profituri.
În Elada, epilepsia era socotită o pedeapsă divină, iar delirul un dar venit din Olimp. În India, nebunul ero considerat ca reîncarnarea unui om plin de păcate, pe care le ispăşea în cea de-a doua existenţă o sa. Nabucodonosor, regele Babilonului, a fost pedepsit de Dumnezeu pentru crimele sale şi a căzut pradă demenţei, mâncând… fân în convingerea că se hrăneşte cu carne şi lăsându-şi părul să crească „precum penele unui vultur”.
Umilul medic ambulant
În secolul lui Pericle, Confederaţia ateniană atinsese apogeul civilizaţiei. Filozofia lui Socrate şi a sofiştilor, creaţiile dramatice ale lui Sofocle şi Euripide, capodoperele sculpturale ale lui Fidias, lucrările istorice ale lui Tucidide şi Herodot făceau din Atena centrul luminos al lumii antice.
Aflată într-un stadiu abia incipient, medicina îşi avea totuşi un zeu propriu: pe Asclepios (Esculap), fiul lui Apolo, meşter priceput în tămăduirea rănilor. Templele închinate lui erau în acelaşi timp un fel de spitale (unde bolnavii îşi puteau petrece nopţile, ziua fiind însă obligaţi să „meargă unde văd cu ochii”) şi de şcoli medicale (unde învăţăceii veneau să asimileze miraculoasele principii terapeutice ale medicului din Olimp). În rândul nebunilor, care îşi aveau locul în imediata apropiere a sanctuarului, vindecările erau uneori spectaculoase, ca urmare probabil a şocului psihic provocat de ceremoniile şi practicile misterioase ale preoţilor.
În insula Kos ere un templu care se bucura de o excelentă reputaţie printre şcolile medicale. Acolo a învăţat, cu aproape cinci secole înaintea erei noastre, tânărul Hipocrat, vlăstarul unei familii care pretindea că este urmaşa directă a lui Asclepios. După ce a absolvit cursurile predate la templu, el a devenit un periodent – medic ambulant – cutreierând Libia, Tesalia şi Scitia, acumulând cunoştinţe clinice şi încercând să extragă din observaţiile pe care le făcea concluzii generalizatoare.
Ridicându-se împotriva străvechilor prejudecăţi, Hipocrat a fost cel dintâi care a combătut părerea că epilepsia ar fi o “boală sfântă”, afirmând: “Această boală nu este nici sfântă, nici divină, ea are o cauză naturală, ca şi celelalte afecţiuni.” Mai mult decât atât, el a combătut pe preoţi şi pe vraci, arătând că ” a da vina pe zei pentru o boală înseamnă a ascunde neputinţa noastră de a vindeca.”
Clasificarea creată de Hipocrat pentru maladiile mintale a rămas aproape în întregime valabilă până în ziua de astăzi. Citind felul cum zugrăveşte el pe “cei ce pătimesc de melancolie” avem impresia că asistăm la prezentarea cazului unui contemporan al nostru care suferă de o depresiune nervoasă. Medicul din Kos a remarcat de asemenea că, la un nebun, o maladie ca dizenteria, hidropizia sau guturaiul poate vindeca demenţa.
Într-o epocă în care filozofii purtau dispute pentru o decide dacă sediul gîndirii este în inimă sau în plămâni, Hipocrat a fost cel dintâi care a atribuit acest rol creierului. „Visăm, gândim şi simţim în creier”, scria el. Tot datorită lui, înnebunim, delirăm, suntem asaltaţi de spaime, fie atunci când se lasă noaptea, fie după răsăritul soarelui”.
În cele trei veacuri care aveau să urmeze lui Hipocrat, în toată perioada de trecere dintre civilizaţia Eladei şi cea a Romei, în oraşul egiptean Alexandria, devenit temporar principala metropolă comercială şi intelectuală a lumii, doar două nume s-au remarcat în domeniul medicinei, inclusiv în cel al maladiilor psihice: Herofil şi Erostrat. Descoperirile lor (rolul traseelor nervoase în transmiterea influxurilor pornite din creier, legătura dintre circumvoluţiunile cerebrale şi procesul gândirii etc.) nu au avut, din nefericire, nicio consecinţă practică, dat fiind stadiul extrem de înapoiat al ştiinţei în general.
Romanii au acordat o mare atenţie nebuniei şi nebunilor. Problema era abordată frecvent de istorici, retori sau literaţi ca Plutarh, Cicero, Lucreţiu etc. care încetaseră să mai considere maladiile mintale drept făcând parte din mitologie. Ceea ce nu însemna însă că, atât în explicarea cauzelor demenţei, cât şi în tratamentul ei, nu abundau ideile cele mai fanteziste.
În secolul I d.Hr., Celsius, care nu era medic, dar poseda cunoştinţe de o amploare enciclopedică, distingea trei categorii de afecţiuni psihice: insania (maniile şi nebunia furioasă), frenezia (un delir însoţit totdeauna de febră) şi halucinaţiile (vesele sau triste, permanente sau temporare). În tratamentul recomandat de Celsius intrau multe sugestii raţionale, valabile şi astăzi: igiena morală şi materială a vieţii, un regim dietetic cât mai puţin încărcat, exerciţiile fizice şi masajele… Acestor înţelepte indicaţii cu caracter terapeutic li se adăugau şi altele, mai puţin inspirate: punerea în lanţuri a nebunilor furioşi, înfruntarea şi biciuirea lor, aplicarea unui unguent de şofran pe craniul ras ca în palmă etc.
Epoca romană a marcat un pas înapoi faţă de apogeul atins de Hipocrat în ceea ce priveşte maladiile psihice şi nervoase. Epilepsia a redevenit o boală „sfântă“, care stârnea spaimă şi era tratată cu o medicaţie scornită parcă ea însăşi de o minte bolnavă: cu apă luată noaptea dintr-o fântână şi băută din craniul unui om mort prin asasinare, picături de sânge din degetele picioarelor unei fecioare, măduva din femurul unui copil, un pahar cu sângele unui gladiator recent ucis în arenă…
Localizarea maladiilor mintale era la fel de fantezistă. Ele erau socotite a-şi avea originea în… stomac, mai precis în regiunea situată imediat dedesubtul coastelor, în hipocondri (de unde şi termenul „ipohondrie”). Agitaţia violentă şi zgomotoasă a femeilor era pusă pe seama uterului (în limba latinahister, de unde şi denumirea de „isterie”).
Dar antichitatea romană a avut şi ea un mare medic – pe Galenus. Născut în cetatea Pergam, din Asia, el a dobândit un imens prestigiu în Cetatea Eternă, fiind considerat drept moştenitorul spiritual direct al lui Hipocrat şi atribuindu-i-se scrierea a cinci sute de tratate. Galenus era de părere că fluxul vital care alimentează întregul organism consta dintr-un spirit invizibil şi subtil, pneuma, absorbit prin nări, trecut prin plămâni, ajuns în inimă şi repartizat de acolo în tot corpul. Formula nu e chiar atât de absurdă cum pare la prima vedere: e suficient ca pneuma să fie înlocuită cu oxigenul, pentru a căpăta imaginea reală, ştiinţifică, a metabolismului de bază.
Galenus a preluat teza lui Hipocrat cu privire la creier ca sediu al gândirii şi deci al celor mai multe dintre tulburările mintale. Dar el a mers mai departe decât predecesorul său, introducând, pentru prima oară în istoria medicinei, experimentul pe animale: deschizînd craniul unui porc viu, Galenus a constatat că apăsarea exercitată asupra creierului duce la pierderea sensibilităţii şi a funcţiilor motorii.
Poate că cea mai importantă contribuţie a lui Galenus în domeniul psihiatriei este afirmaţia că orice maladie mintală e determinată de afectarea directă sau indirectă a creierului. La şapte sute de ani după Hipocrat, medicul roman ajungea la aceeaşi concluzie ca şi el: în ceea ce privea demenţa, zeii nu aveau nicio vină şi niciun merit.
De la puţurile delirului la fântânile aerului condiţionat
În Europa, evul mediu a adus lunga sa noapte şi pe tărâmul cercetării medicale. Sub influenţa bisericii şi a superstiţiilor cultivate de ea, nebunii au fost asimilaţi vrăjitorilor şi trataţi în consecinţă: înlănţuirea de pereţii umezi ai celulelor subterane, tortura şi arderea de viu erau procedeele cele mai curente pentru “evacuarea” diavolilor din trupurile alienaţilor mintali. „Vindecările” înregistrate de cronici erau puse pe seama sfinţilor şi a „intermediarilor” lor, fiind vorba, după toate probabilităţile, de nevroze care apăreau şi dispăreau ca urmare a unor şocuri emotive puternice.
Burgurile medievale se temeau de demenţi, pe care, dacă nu se îndurau să-i omoare, se străduiau cel puţin să-i izoleze de restul populaţiei. În Germania au fost create pretutindeni celebrele „turnuri ale nebunilor”. La Nürnberg a luat fiinţă, în 1460, a „căsuţă” destinată lor, care semăna însă mai mult cu o temniţă decât cu un ospiciu. Scoţienii erau mai expeditivi, aruncând pe alienaţii mintali în “puţurile delirului”, în vreme ce englezii îi ucideau, lovindu-i în cap cu malleus maleficarum („ciocanul răufăcătorilor”, destinat îndeobşte vrăjitoarelor). În Franţa, bolnavii cu tulburări psihice erau puşi în lanţuri şi lăsaţi astfel până ce sfinţii se milostiveau să facă un miracol în favoarea lor. În rândurile sfinţilor exista o veritabilă specializare, fiecare dintre ei ocupându-se de o anume afecţiune: Sfântul Leonard vindeca epilepsia, Sfântul Avertin – delirul, Sfântul Cado – pierderile de cunoştinţă ş.a.m.d.
Practica cea mai curentă şi cea mai la îndemână era însă expulzarea nebunilor din localitatea respectivă. Bolnavii erau îmbarcaţi pe faimoasele „vase ale nebunilor” pictate de Branett şi Hieronymus Bosch; pe mare, vasele erau lăsate în voia soartei, ceea ce însemna condamnarea la moarte printr-un naufragiu inevitabil; pe Rin sau pe alte mari fluvii, şlepurile în care erau închişi demenţii lunecau încet, oprindu-se în unele porturi, izgonite din altele şi debarcându-şi în cele din urmă încărcătura umană pe un mal pustiu sau în câte o pădure ce ajungea până la marginea apei.
Pe măsură ce evul mediu se apropia de sfârşit şi cruciadele se pierdeau treptat în negura vremurilor, dispărea şi una din consecinţele lor nefaste: lepra. Cele 19000 de leprozerii, înfiinţate în Europa atunci când expediţiile armate în Orient atinseseră punctul culminant, se depopulau încetul cu încetul şi locul celor ce sufereau de o maladie care-i mutila fizic era luat de bolnavi cu trupul intact, dar mintea înceţoşată. Nu rareori ei contractau lepra, ceea ce servea drept probă suplimentară pentru susţinătorii „naturii diabolice” a demenţei.
În vădit contrast cu procedeele barbare ale „civilizaţiei” Europei occidentale, în răsăritul continentului nostru şi în Orientul Apropiat şi Mijlociu maladiile psihice erau tratate cu incomparabil mai multă înţelegere omenească şi competenţă medicală. În Bizanţ, xenodocul, o fericită îmbinare de spital şi azil pentru săraci, primea cu destulă uşurinţă alienaţi mintali, îndrumaţi acolo de oameni special însărcinaţi cu depistarea lor.
În secolul al VII-lea en., când au cucerit Persia, Siria şi Egiptul, intrând în contact cu aceste străvechi leagăne ale civilizaţiei, arabii au preluat şi dezvoltat multe din tradiţiile şi cunoştinţele relativ înaintate pe tărâmul medicinei care se păstraseră acolo. Graţie lor, au fost traduse (şi transmise Europei) învăţăturile lui Hipocrat şi tratatele lui Galenus. La Ispahan, Alep, Damasc şi apoi în toată Africa de Nord şi în Spania, spitalele s-au înmulţit, fiecare din ele având secţii rezervate special nebunilor. Unul dintre cele mai mari aşezăminte de acest fel a fost întemeiat în 875 la Fostat, nu departe de actualul Cairo, unde un spital similar a fost creat în 1280. Secţia alienaţilor mintali avea aici şi un fel de instalaţie de aer condiţionat, realizată cu ajutorul fântânilor arteziene.
La Bagdad, începând cu secolul al VIII-lea, familia Baktişu a păstrat, vreme de 250 de ani, funcţia – plină de onoruri, dar şi de primejdii – de a veghea la sănătatea califilor. Transmiţându-şi din tată în fiu secretele profesionale, medicii „dinastiei” Baktişu au acordat multă atenţie psihiatriei. Unul din marile lor succese a fost vindecarea favoritei lui Harun al-Raşid de o paralizie de natură isterică. Intimitatea lor cu califii era atât de mare, încât îşi puteau permite, fără risc, ieşirile cele mai îndrăzneţe faţă de temuţii stăpânitori ai lumii arabe.
Se povesteşte, astfel, că într-o zi strănepotul lui Gabriel Baktişu, întemeietorul dinastiei, stătea de vorba cu califul pe care-l slujea. Om foarte nervos, monarhul îl trăgea mereu de caftan, până ce mâneca veşmântului se rupse. Tocmai atunci, urmaşul profetului Mahomed punea întrebarea:
– După ce semn se cunoaşte că un nebun a devenit primejdios şi că trebuie internat?
– După faptul că rupe mâneca slugii sale, răspunse calm medicul.
Iar califul, în loc să-l pedepsească, îi dărui o pungă cu ţechini de aur.
sursa: Magazin istoric, anul III, Nr.4(25), aprilie 1969
http://istoriiregasite.wordpress.com/
