Caracteristica fundamentală a epocii paleolitice este dependenţa omului de natură, fapt demonstrat de modul în care se alimentau, construirea locuinţelor, confecţionarea uneltelor şi a armelor şi mesajul transmis prin artă. Omul în această perioadă s-a hrănit cu tot ceea ce oferea natura: plante, muguri, alge marine, fructe, rădăcini, seminţe, bulbi, ciuperci, melci, insecte, crustacee, ouă, şopârle, peşti, şerpi, cârtiţe şi alte animale mici. Principala sursă de hrană era oferită de vânătoare.
În paleoliticul inferior (circa 700.000-120.000) hominizii au ajuns să vâneze animale mari – precum rinocerul pădurilor şi elefantul stepelor – ajutându-se de ţepuşe şi de suliţa de lemn (a cărei lungime era suficient de mare pentru a ţine aceste animale la o distanţă care să asigure o oarecare siguranţă vânătorilor – probabil trei metri) care avea vârful călit în foc. O tactică des folosită în vânătoare era hăituirea: prin colaborare, hominizii goneau un grup de animale sau animale izolate de grup spre buza unei prăpăstii sau un mal mai înalt, unde jos, la piciorul malului au amenajat în prealabil ţepuşe ascuţite orientate cu vârful în sus. Uneori erau folosite şi gropi, ascunse de crengi peste care au fost presărate frunze şi iarbă uscată. Animalele în goana lor şi împinse de cele din spate, cad de la înălţime şi se înfig în ţepuşe.
Acesti hominizi (cu siguranţă sinantropul) folosea focul dar nu ştiau decât să-l întreţină şi să-l alimenteze, luându-l din surse naturale – incendii provocate de trăsnete, de căldura soarelui, de la meteoriţi, de la vulcani sau de aprinderea spontană a gazelor naturale. Focul era folosit pentru încălzit, pentru călirea vârfurilor ţepuşelor, pentru a ţine la distanţă animalele periculoase de grotele în care locuiau, pentru a le goni în hăituire, pentru a frige carnea şi a o face astfel mai uşor de digerat. În această perioadă cât şi în cea următoare, singura armă a reprezentat-o suliţa din lemn cu vârful ascuţit cu ajutorul unei lame tăioase din silex şi apoi călită la foc pentru a-i mări rezistenţa. Locurile preferate pentru locuit erau cavernele din preajma râurilor pentru că asigurau apa de băut dar şi condiţii bune pentru pescuit şi de vânătoare a animalelor care veneau pentru a se adăpa. În plus, malurile înalte ofereau un adăpost natural.
Începând cu sfârşitul paleoliticului inferior, hominizii au început să ocupe tot mai mult peşterile, în mod special în perioadele mai friguroase. Unelte din această perioadă au fost descoperite în peşterile situate în zona dintre Olt şi Argeş. [1]
La intrarea în peşteră era întreţinut un foc pentru a goni animalele sălbatice.
Uneltele caracteristice erau topoarele de mână sau pumnalele, lungi de maxim 25 cm şi cu o greutate de maxim un kilogram, cu forma migdaloidă, cu vârful ascuţit şi marginile tăioase. Aceste unelte se confecţionau din diverse roci: granit, cuarţ, şist, calcar dur, dar mai ales silex şi cremene.
Pentru obţinerea acestor unelte se utilizau două tehnici:
– tehnica aşchierii prin lovire, prin percuţia care despica aşchii din bucata de piatră lovită, obţinându-se o primă formă a obiectului dorit;
– tehnica de retuşare a uneltei prin procesul presării asupra bucăţii de piatră prelucrată anterior prin lovire.
Aceste unelte aveau multiple întrebuinţări.
Se poate deduce faptul că o societate a cărei economie se bazează pe vânătoare nu poate trăi decât în grupuri de cel puţin douăzeci de familii. Funcţia de comandă o deţinea bărbatul cel mai puternic şi mai iscusit în vânătoare iar activităţile economice (vânătoarea propriu-zisă, transportul şi pregătirea vânatului, confecţionarea uneltelor, culesul hranei vegetale) erau distribuite între membrii grupului după vârstă şi sex; uneori consumarea vânatului avea loc în comun. Pentru dirijarea activităţilor exista o rudimentară structură organizatorică şi de conducere, individuală sau colectivă, care stabilea şi impunea norme de activitate practică, de comportare în relaţiile dintre membrii grupului sau cu alte grupuri. Aceste grupuri erau comunităţi deschise care menţineau relaţii cu alte grupuri, inclusiv relaţii de rudenie.
Lista cronologică a invenţiilor în paleoliticul inferior:
– (epocă nedeterminată): muzica, limbajul;
– 3 – 1,7 milioane de ani: culesul, vânatoarea, pescuitul;
– 2,4 mil. ani: unelte din piatră pentru lovit în Africa de Est (cultura Olduwan);
– 1,65 mil. ani: unelte din piatră prelucrate în Kenia;
– 1,6 mil. ani: începutul culturii Acheulean; apariția toporaşelor de piatră în Africa urmată de răspândirea acestora în Eurasia;
– 1,4 mil. ani: cuțitul în Etiopia;
– 1 mil. ani: focul controlat și sterilizare a mâncării prin gătire în Africa de Est;
– 500.000 ani: construcția de locuințe;
– 500.000 – 100.000: îmbrăcămintea;
– 480.000 de ani: cultura Clactoniană, pitecantropul și sinantropul (varianteale lui Homo erectus) realizează primele scule simetrice;
– 400.000 de ani: ○ in zona Zambiei se folosesc pigmenții;
○ îmblânzirea focului;
○ lănci în Germania.
În perioada paleoliticului mijlociu (circa 120.000 – 35.000) au apărut şi au început să fie vânaţi mamutul şi rinocerul lânos, uriaşul urs al cavernelor, capra de munte, muflonul, bizonul, antilopa, cerbul, calul sălbatic şi măgarul sălbatic. Omul de Neandertal a învăţat să producă singur focul, mai întâi prin lovirea unei bucăţi de pirită sau hematit cu o piatra dură, apoi prin frecarea a două bucăţi de lemn uscat.
Conform dovezilor materiale descoperite în morminte, se constată faptul că ritualul de înmormântare nu făcea nici o distincţie între sexe, ceea ce poate conduce la presupunerea că nici în viaţă femeia nu ar fi avut o poziţie socială inferioară bărbatului. Comunitatea familială avea o importanţă deosebită, dovedită prin faptul că, alături de părinţi, erau înmormântaţi şi copiii, insoţiţi de obiecte şi podoabe funerare. Omul de Neanderthal îşi înmormânta morţii manifestând grijă, respect şi afecţiune faţă de defunct.
Exista un cult al craniilor ursului de peşteră – mai multe informaţii la secţiunea:
Ursul de peşteră: „piatra unghiulară” a exprimării sentimentului religios
Lista cronologică a invenţiilor în paleoliticul mijlociu:
– 300.000 de ani: tehnica Levalois de cioplire preferențială a pietrei, prin care se obțin unelte de tăiat și despicat mai evoluate;
– 250.000 de ani: perfecționarea sculelor din așchii de piatră (Gibraltar , Arcy-sur-Cure);
– 200.000 de ani: în Africa, ritual de înmormântare;
– 150.000 de ani: cultura musteriană;
– 140.000 de ani: scule din oase la peștera Blombos (Africa de Sud), pescuitul de scoici semnalat în această regiune;
– 100.000 de ani: ○ primele morminte;
○ lame din piatră în Africa și în Orientul Mijlociu;
– 60.000 de ani: locuitorii din zona Noua Guinee construiesc bărci;
– 50.000 de ani: ○ strămoșul fluierului în zona Sloveniei;
○ arcul cu săgeți în Tunisia;
– 43.000 de ani: mineritul în Swaziland și Ungaria.
Paleoliticul superior (42.000-8.000 î.H.) se subdivide, în principal, în fazele de civilizaţie:
– aurignaciană (care începe în urmă cu 31.000 de ani; sau pentru Europa Centrală, 42.000 de ani;
– gravettiană (în urmă cu cca. 25.000 de ani);
– solutrană (în urmă cu cca. 18.000 de ani);
– magdaleniană (începută aproximativ cu 15.000 de ani în urmă.
Antropark – Unique picture gallery of the paleolithic
Denumirile sunt date după numele localităţilor din Franţa unde a fost găsit respectivul material arheologic caracterizat.
În paleoliticul superior vânatul de bază îl constituiau pachidermele – care au fost vânate până la dispariţia lor din Eurasia – şi calul sălbatic, care împreună cu cerbul, renul, ursul şi mistreţul, erau vânaţi cu ajutorul suliţelor aruncate la distanţă sau cu săgeţi azvârlite cu ajutorul unui propulsor (arcul cu săgeţi a fost descoperit la sfârşitul neoliticului).
O mare importanţă o avea şi peştele care era prins de multe ori cu mâna. Propulsorul este cea mai importanta armă descoperită în paleolitic şi a fost folosită iniţial drept o armă pentru pescuit.
Propulsor ornat cu imaginea unui cocoş de munte – scluptură în corn de ren din grota Mas d’Azil (Franţa):
Atlatl-ul (cuvânt care provine din limba indienilor Nuhatl din America Centrală şi înseamnă „a arunca în apă” este o armă atât de puternică şi eficientă încât specialiştii se întrabă dacă nu cumva a stat la baza dispariţiei mamuţilor, fiind o armă cu rază lungă de acţiune ce poate depăşi viteza de 150 km/h.
Suliţa de lemn avea vârful întărit cu o piatră ascuţită, os sau corn. Suliţa pentru aruncat la distanţă avea vârful dinţat pe o parte, ca la harpon. Se folosea laţul confecţionat din liane. Probabil acum a fost observat faptul că lutul scăpat în foc se întăreşte de la căldura focului – au fost descoperite multe figurine din lut ars, dar nici un recipient. Se crede că încă din paleoliticul mijlociu – dar cu siguranţă din paleoliticul superior – oamenii au început să locuiască în locuinţe construite – colibe. Primele colibe sau bordeie erau locuinţe comune, folosite de un grup mai mare, amenajate în gropi naturale (adânci de până la 3 m), căptuşite cu oase de mamut sau prăjini şi acoperite cu piei de animale, crengi sau pământ. Uneori se construiau locuinţe chiar din oase de mamut, aşa cum este reconstituirea colibei descoperită în Ucraina şi datată între 16.000-10.000 î.e.n. Aşezările erau de scurtă durată, depinzând de prezenţa şi natura vânatului, însă în paleoliticul superior se poate vorbi de adevărate sate vânătoreşti cu o populaţie de 50 până la 100 de persoane.
Aceste locuinţe aveau formă ovală, circulară (cu diametrul de circa 5 m) sau rectangulară cu lungimea de până la 12 m şi în interior aveau mai multe vetre de foc. Casele cu pereţi şi acoperiş nu au apărut decât în neolitic.
Apar tehnici noi bazate pe utilizarea aşchiilor rezultate din cioplicea pietrei:
– tehnica de prelucrare a aşchiei, prin care se vor obţine răzuitoare, ferăstraie, unelte pentru prelucrarea altor unelte, lame lungi şi înguste de silex, cu ambele margini ascuţite, cu destinaţii diverse. Se vor folosi vârfurile din silex pentru suliţele sau săgeţile aruncate cu propulsorul;
– tehnica lucrării osului, a fildeşului şi a cornului. Se confecţionează suliţe şi harpoane, dar şi primele ace de cusut cu ureche, folosit la confecţionarea îmbrăcămintei din piele şi blană, cusută cu fire din intestine de animale;
– tehnica împletitului de coşuri şi rogojini;
– tehnica modelării de figuri umane şi animale, inciziuni, basoreliefuri, statuete, picturile din peşteri.
În concepţia omului sapiens mortul continuă să trăiască pe pământ, însă într-un anumit loc – în mormânt – şi pentru acest motiv i se puneau alături mâncare, unelte, arme, podoabe şi se aşeza în groapă într-o poziţie ca şi cum ar dormi sau ar fi bolnav. Cadavrul era presărat cu ocru roşu (culoarea sângelui) în pulbere sau amestecat cu argilă – indicând un cult al morţilor. Se remarcă de restul grupului persoana care ar deţine funcţia de conducător spiritual: magul, strigoiul, vraciul. Bolile erau cauzate de spiritele rele, maligne, iar tratamentul era cunoscut doar de cel care deţinea cea mai veche funcţie specializată: vrăjitorul, şamanul, cel ce va deveni mai târziu preotul-vindecător. „Medicina s-a născut odată cu religia” (M. Sendrail).
În anumite grote care se pare că nu erau locuite se oficiau primitivele acte de cult – de obicei în partea cea mai retrasă, într-o încăpere laterală sau în fundul peşterii, în locuri parcă anume rezervate acestui scop. În Peştera Coliboaia, cele mai vechi picturi din Europa Centrală şi de Est au fost descoperite într-un coridor secundar al peşterii, aflat în apropiere de fundul peşterii, într-o zonă mai înălţată, unde se poate ajunge numai trecând de un râu subteran care formează mai multe sifoane. Este de presupus că în paleolitic se putea ajunge cu mai multă uşurinţă în acest coridor.
Figurile animale şi umane aveau, în reprezentările picturale, o semnificaţie şi o funcţie magică, la fel ca statuetele de argilă, de piatră, de fildeş sau de os. Gândirea omului preistoric era un tip de gândire magică, potrivit căreia o acţiune figurată plastic (un desen, o pictură, o scluptură) poate avea un efect magic practic, real. Un animal este reprezentat în agonie, cu suliţa înfiptă în corp, pentru că astfel animalul putea fi adus (prin analogie magică) sub puterea vânătorului. „Uciderea imaginii”, distrugerea ei prin lovituri sau prin săgeţi trase în animalul pictat, putea aduce a doua zi succes la vânătoare.
În epoca paleoliticului superior aveau loc diferite ceremonii cu caracter religios, acte funerare, sacrificiale, practici de incantaţii, rituri de vânătoare, însoţite de murmure, cuvinte – poate primele limbaje bazate pe plescăituri din limbă. La aceste ceremonii rituale un rol esenţial îl aveau mimica, pantomima, costumaţia bizară a vrăjitorului, şamanului, imitând înfăţişarea animalelor – detalii în secţiunea Peştera Coliboaia – Vrăjutorul de la Trois-Freres:
Lista cronologică a invenţiilor în paleoliticul superior:
– 38.000 – 32.000 de ani: cultura châtelperroniana; unelte sub forma de vârfuri realizate de ultimii neanderthalieni, dezvoltarea bijuteriilor și a ornamentelor (colierul de la Arcy-sur-Cure, Yonne), evoluția tehnicii construirii locuintelor, utilizarea ocrului ca pigment;
– 37.000 de ani: beţişoare de tip răboj (cu crestături, necesare pentru evidențe contabile) descoperite în Swaziland;
– 36.000 – 29.000 de ani: Aurignacian; Homo sapiens de Cro-Magnon dezvoltă unelte și arme din materiale dure de origine animală (oase, fildeș), asistăm la multiplicarea coloranților, apar primele opere de artă, pictură rupestră (peștera Chauvet din Ardèche, peştera Coliboaia ), plăci cu incizii gravate;
– 30.000 de ani: acul de cusut;
– 29.000 – 22.000 de ani: lame din silex fin prelucrate, figuri antropomorfe (numite Venus), peșteri ornamentate cu amprente ale palmelor: Pech Merle (Lot, Franța), Gargas, (Hautes-Pyrénées);
– 26.000 de ani: ceramică in Moravia: „Venus din Dolní Věstonice”;
– 25.000 de ani: un ingenios dispozitiv propulsor de săgeți descoperit în nord-vestul Africii;
– 18.000 de ani: Solutreanul; multiplicarea sculelor, cele din piatră sunt tot mai fin prelucrate (forma de frunza de laur), scule de os, propulsoare de săgeți; plăci gravate și pictate (Bourdeilles), pictură murală, basoreliefuri pe plăci și pe blocuri de piatră (Roc-de-Sers, Bourdeilles);
– 17.000 de ani: frânghia răsucită;
– 17.000 – 10.000 de ani: ○ Magdalenian; culesul, vânătoarea și pescuitul facilitate de un arsenal de scule tot mai diversificate: harpoane, săgeți, arcuri, lănci;
○ Obiecte decorate, pentru podoabe, ornamente. Evoluție spre schematism în materie de decorație;
○ Îmbunătățirea locuințelor sub stânci;
○ Înmulțirea sanctuarelor (Lascaux, Altamira, Font-de-Gaume);
– 15.000 de ani: bumerangul în Australia.
Lista cronologică a invenţiilor în epipaleolitic:
– realizarea de microliți: obiecte din piatră, de mici dimensiuni, vădind o fină prelucrare și care intră în compoziția unor scule mai complexe
– 12.000 de ani: coșul împletit
– topor din silex descoperit la Saint-Acheul, Somme, Franța (înălțime: 20 cm)
[1] Ovidiu Drîmba – „Istoria culturii şi civilizaţiei”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, pag. 21
În jurul anului 10.000 î.e.n., odată cu sfârşitul glaciaţiunii Wurm şi retragerea gheţarilor, clima a devenit mai caldă şi a determinat multiple şi diverse schimbări în faună şi floră. Locul tundrei a fost ocupat de marile păduri, animalele mari (pachidermele, ursul de peşteră, etc) au dispărut sau au migrat; animalele predominante erau cerbul şi bovinele. Grupurile umane erau nevoite să se deplaseze pe distanţe mari pentru a urmări vânatul tot mai rar, şi în aceste deplasări au ajuns să populeze noi continente, America şi Australia.
În aceste împrejurări omenirea a intrat într-o nouă fază de civilizaţie – neoliticul – care se întinde, în funcţie de regiuni, între anii 8.000 – 3.000 î.e.n.
După cel puţin o jumătate de milion de ani, timp în care a trăit din vânat şi cules, pentru prima oară omul a început să domine natura vegetală prin cultura plantelor şi practica agriculturii, şi natura animală prin domesticirea şi creşterea animalelor.
Pe teritoriul ţării noastre neoliticul se împarte în:
– neoliticul timpuriu (culturile Starcevo-Criş) – 5.500 – 4.200 î.e.n.
– neoliticul mijlociu (culturile Turdaş, Hamangia, Boian, Pre-Cucuteni) – 4.200 – 3.500 î.e.n.
– neoliticul târziu (culturile Gumelniţa, Cucuteni, ş.a.) – 3.500 – 2.500 î.e.n.
