Există, la Timișoara, dar nu numai, un păgubos obicei de a hiperboliza meritele diferiților cuceritori ai urbei și de a le atribui un statut de civilizator fără acoperire în fapte reale, în vreme ce eroii adevărați ai acestei regiuni, mulți dintre ei având ”mape profesionale” de răsunet continental, sunt amintiți cu sfială, ca un fel de rude sărace, cărora nu le este îngăduit să intre decât în bucătărie.
Așa s-a întâmplat și zilele trecute, când Timișoara și Banatul ar fi trebuit să sărbătorească împlinirea a 558 de ani de la strălucita victorie antiotomană de la Belgrad a lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, comite al Timișoarei și ban al Severinului.
Învingătorul lui Mahomed al II–lea, cuceritorul Constantinopolului, cel care a salvat pentru încă o sută de ani Europa Centrală de la invazia otomană, nu a beneficiat, marţi, la Timișoara sau în vreun alt centru cultural al Banatului, nici de depuneri de coroane, nici de serate, nici de vernisarea vreunei expoziții aniversare, ba nici măcar de vreun comunicat sau de vreun logo dedicat pe unul dintre numeroasele site-uri ale instituțiilor oficiale.
E sezon de concedii, lumea ”bună” are grija campaniilor electorale și, pe deasupra, ”nu e o aniversare cu cifră rotundă”.
Toate aceste argumente pot fi luate în considerare în oricare alt caz, dar nu atunci când este vorba de cel mai însemnat reprezentant al Banatului și Regiunii de Vest în panteonul figurilor istorice naționale și europene – atât de important pentru românii de pretutindeni, încât este evocat și în Imnul de Stat.
Pentru Timișoara, Iancu de Hunedoara este – sau ar trebui să fie – cel mai însemnat brand istorico-cultural.
Nu doar pentru că a exercitat, ca reprezentant al locuitorilor acestui ținut, demnitatea de comite al cetății, nu doar pentru că a apărat libertatea acestei provincii (și a întregii creștinătăți), ci și pentru că lui i se datorează cel mai reprezentativ monument de arhitectură al metropolei bănățene de astăzi: castelul Huniade (sediul Muzeului Banatului), construit în perioada 1443-1447 pe ruinele fostei curți regale a lui Carol Robert de Anjou, edificiu care a dat acestei localități osatura insttiuțională necesară pentru a deveni un adevărat centru urban.
Dar Iancu de Hunedoara este și cel dintâi lider politic care pune în aplicare principiul ”Azi în Timișoara, mâine-n toată țara”: cu ajutorul lui au fost instalați la domnie Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, legăturile de rudenie și cooperare politică dintre ei punând temelia unificărilor politice de mai târziu.
Și tot lui i se datorează și cea mai strălucită epocă istorică a Ungariei, desfășurată sub domnia fiului său cel mic, Matei Corvin.
Orleansul nu are nevoie de aniversări rotunde pentru a o celebra pe Ioana d’Arc și pentru a se hrăni spiritual (dar și turistic) din memoria ei.
Nici Florența, cu legendara ei familie de Medici, ba chiar nici Bruxellesul, cu anonimul său Manneken Pis. Doar Timișoara ezită, chiar și atunci când aspiră la rangul de capitală culturală europeană, să-și promoveze ctitorii. De Laurentiu Nistorescu – Renasterea Banateanahttp://www.frontpress.ro/
