Bună dimineaţa
În braţele ei mă topeam. Aşa cum dragostea topeşte orice împotrivire. Aşa cum dragostea te face să te uiţi, să nu te mai ştii, să nu te mai poţi aminti, închipui decât aşa: topit, pierdut în braţele ei. Iar acolo să-ţi fie bine, cel mai bine, de parcă aşa, fără tine, ai afla cu adevărat cine eşti: un copil în braţele bunicii. Răsfăţul suprem, începutul lumii, o lume care nu s-a născut încă, o lume care mai poate să aştepte. Iar facerea lumii, atunci când eşti copil şi ţi-e cel mai bine, vine întotdeauna tiptil: mai întâi mirosul de lavandă, o bluză care foşneşte, degetele ei care îţi mângâie faţa, lumina care se strecoară prin draperiile verzi şi te gâdilă. Lumina pe care vrei să o alungi, care te face să clipeşti, zâmbetul ei de zână bună, zâmbetul ei care îţi spune „Te-ai trezit, bună dimineaţa!”. M-am trezit, bună dimineaţa, lumina tot creşte încet în garsoniera de la etajul trei, se face tot mai mare şi mai verde, draperiile n-o pot ţine deoparte, lumea se naşte din nou, cu dragoste, chiar acolo, în braţele bunicii mele. O laşi să fie, să se nască, ce treabă ai tu cu facerea lumii, cu oamenii care se duc la serviciu, cu claxoanele care claxonează, tu eşti aici, cu Uca, şi atât timp cât eşti aici, cu Uca, lumea e departe şi nimic rău nu ţi se poate întâmpla. Te încearcă răsfăţul şi ai poftă de dulceaţă, ai vrea să nu mai cobori din patul ăla niciodată. Bună dimineaţa. Toate lucrurile pe care le ştii sunt cu tine, nu ai nevoie de altele, Uca e Uca, tu eşti în braţele ei, despre asta e vorba, aşa a fost întotdeauna.
Lucia Florescu
Am aflat că Uca nu era doar Uca, ceva mai târziu. Ştiam că o cheamă Lucia Florescu, ştiam şi că odată a fost tânără şi frumoasă, ştiam şi că, demult, purta mărgele cu perle la gât. Doar mă uitam la fotografia ei de pe perete şi tot încercam să-mi închipui cum a devenit femeia de acolo Uca. Nu reuşeam. Trăgeam cu coada ochiului când la fotografie, când la ea, dar orice aş fi făcut, femeia cu mărgele, cu păr brunet şi cârlionţat, cu alura ei de divă, de Liz Taylor, îmi rămânea o străină. Nu o vedeam ţinându-mă în braţe, nu îmi imaginam cum ar fi putut să-mi aducă dulceaţă, aşa cum făcea Uca, fără ca eu să-i spun nimic. Acolo era Lucia Florescu, iar despre Lucia Florescu nu ştiam mare lucru. Nici nu mă interesa prea tare. Lucia Florescu era sora unei mătuşi îndepărtate care, atunci când am crescut şi mama a trebuit să se întoarcă la serviciu, a acceptat să aibă grijă de mine. Era văduvă, pensionară, fără copii, iar momentul ăla i-a schimbat viaţa. Şi ei, şi mie. Eu am devenit Puşiţa, iar ea Uca, şi niciunul din noi n-a mai putut trăi fără celălalt. Târziu, mult mai târziu, când eram deja mare, Lucia Florescu i-a mărturisit mamei că aşa, prin mine, a aflat ce e dragostea. Şi i-a mulţumit şi probabil că a plâns: plângea încet, şoptit, nici nu ştiai că plânge. Era doar un tremur al umerilor, erau doar câteva lacrimi pe care le îndepărta repede cu mâneca hainei. Lucia Florescu era puternică şi era mândră. Oamenilor din jur le era teamă de ea. Iar asta era altceva ce nu puteam înţelege. Pentru mine, ea era Uca, iar Uca era Uca şi atât, niciodată n-a încercat să fie altcineva, niciodată nu mi-a povestit despre viaţa ei de dinainte. Eram doar noi, o bunică şi un copil, într-o garsonieră de bloc cu draperii verzi, dincolo de care începea o altă lume. Cât eram cu ea, de lumea aia nu mă lega nimic. Nici nu aveam nevoie, aveam totul la îndemână, o aveam pe ea, iar ea mă avea pe mine, ne era bine, ne eram de ajuns. Şi ţin bine minte când am cunoscut-o pe Lucia Florescu, cea din fotografie. Era seară, eram singuri, fratele meu cumpărase un disc cu Jean Moscopol şi plecase. Pick-up-ul a început să hârşâie încet, s-au auzit viorile acelea din altă lume, blocurile din jur s-au făcut ţăndări, n-au rămas decât străzi cu case şi trăsuri, odată cu pianul a venit şi noaptea, o vioară a urcat sfâşietor şi s-a stins, ca un ţipăt, s-au aprins felinarele, acul a zgâriat uşor discul, am văzut-o pe Uca cum tremură, m-am gândit că îi e frig, era vară, ţiganii îmi cântă romanţa unei femei ce-am iubit, a zis Jean Moscopol, Uca a început să tremure şi mai tare, era un frison, poate răcise, felinarele pâlpâiau pe discul acela, acul aluneca mai departe, chitara îl făcea pe Jean Moscopol să graseieze, s-o mai iubesc e zadarnic, acum atâta doar vreau, „ce lume frumoasă e asta”, mă gândeam, „aş fi vrut să trăiesc atunci”, să uit tot chinul meu amarnic, să hoinăresc şi să beau, Uca nu mai era cu mine, era tot acolo, dar nu mai era cu mine, era noapte de-a binelea, Uca dispăruse, erau patru oameni în camera aceea, eu, Jean Moscopol, silueta întunecată a unui birjar şi o femeie frumoasă, cu perle la gât, cu păr brunet şi cârlionţat, care plângea în hohote. Mână, birjar, şi du-mă-n noapte, cât mai departe, oriunde ai vrea… Aş fi vrut s-o iau în braţe, să-i spun să nu mai plângă, dar nu îndrăzneam, mi-era teamă, nu ştiam cine e. Femeia plângea mai departe, plecase cu Jean Moscopol al ei, mă lasase singur. Abia după ce s-a terminat melodia, când blocurile s-au ridicat la loc în faţa noastră la fel cum erau mai înainte, femeia şi-a şters lacrimile cu mâneca hainei şi mi-a spus s-o iert. Am luat-o în braţe. În braţele mele stătea din nou, mică, zgribulită, albită, Uca. Mi-a zâmbit şi m-a mângâiat pe faţă. S-a ridicat, a căutat ceva prin casă, a găsit. Uca şi-a aprins o ţigară. A fost prima şi singura oară când am văzut-o fumând.
Lumina galbenă
S-a stins în septembrie, după ce, an de an, se făcea tot mai mică şi mai albă. Pe măsură ce eu creşteam, ea se tot micşora. Cred că asta a şi aşteptat. Să fiu suficient de mare, iar ea atât de mică, încât să poată muri. Şi a murit. Simplu, aşa cum se moare când eşti mic, bătrân şi alb, când ai 85 de ani, ai trăit destul şi ţi-ai văzut nepotul luând-o pe drumul lui. A fost cu mine, deşi nu eram acolo, am ştiut că a murit, deşi mi s-a spus mai târziu. Am fost acolo, nu în garsoniera cu draperii verzi, ci într-o grădină prin care lumina de septembrie trecea uşor prin brazi, corcoduşi şi meri, galbenă, mierie, liniştitoare, şi mă făcea să plâng. Am plâns şi am ştiut că ea e acolo, cu mine, în lumina aia galbenă, care mă mângâie pe faţă şi îmi topeşte orice împotrivire. Am ştiut că ceea ce trebuie să se întâmple s-a întâmplat, că n-am s-o mai văd acolo unde ştiam că este, ci doar aici, în mine, o lumină galbenă, până când nu voi mai fi.
Seara m-am întors în oraş şi am rămas alături de ea, la priveghi, singuri. Ne-am vorbit. Ne-am spus vrute şi nevrute în noaptea aceea, iar lumânările au ars până la capăt. La capătul patului, acolo unde se odihnea Uca mea, sora ei aşezase fotografia cu Lucia Florescu. Acum erau una lânga alta, doamna distinsă şi frumoasă, cu mărgelele ei de perle la gât, şi zâna mea bună, adormită, pierzându-se încet în lumina galbenă, mierie, liniştitoare a lumânării. Le-am sărutat cu grijă şi pe una, şi pe cealaltă. Acum nu mai era niciuna, dar acum eram destul de mare ca să le aduc şi eu, pe amândouă, împreună.
Ultima ţigară
Lucia Florescu s-a născut în 1913, într-o familie înstărită. Tatăl ei, avocat, avea suficiente moşii şi destui bani cât să le dăruiască celor patru fete ale sale o copilărie fără griji. Lucia era a doua născută. O fetiţă mândră, puternică, autoritară. Surorilor mai mici le era teamă de ea; nu voiai să o superi pe Lucia. A intrat la facultate într-o vreme în care tinerele domnişoare învăţau mai degrabă pianul, franceza sau broderia. Lucia a intrat printre primii. La matematică. Era deja o tânără frumoasă, o divă mignonă, care părea mai înaltă decât era doar pentru că ştia ce înseamnă să fii sigur pe tine. Avea şi o mulţime de curtezani: domnul avocat Diaconescu era un om puternic, Lucia avea ochii aceia care nu puteau fi îmblânziţi, iar în rochiile de seară, la baluri, pur şi simplu radia. Era îndrăgostită în secret de Jean Moscopol, un secret pe care îl păstrau mai toate fetele de atunci, dar puţine erau cele care zâmbeau mai tulburător atunci când se auzea „Ai să iubeşti odată şi tu”. Şi Lucia a început să iubească. Nebuneşte. Pe niciunul dintre pretendenţii ei simandicoşi, admiratori ai averii avocatului Diaconescu, ci pe unul dintre colegii ei din facultatea de matematică. Un student înalt, cu ochi pătrunzători, ce aducea bine cu Jean Moscopol, dar nu avea faima şi nici banii lui. Mai ales banii. Iar avocatului Diaconescu nu-i plăceau tinerii săraci, oricâtă matematică ar fi ştiut. I-a interzis Luciei să-l mai vadă, a ţinut-o departe de iubirea ei. Lucia s-a închis în ea, era prea mândră şi prea puternică ca să-şi arate slăbiciunile în faţa tatălui. N-a vorbit cu nimeni, doar, cândva, ceva mai târziu, într-o seară de bal, la care i se îngăduise să meargă, surorile au înţeles ce clocot fierbea în sufletul ei. A dansat toată noaptea, noaptea era rece, de noiembrie târziu, spatele Luciei era dezgolit, iar Jean Moscopol nu cântase atât de sfâşietor niciodată. Spre dimineaţă, a ieşit în grădină doar în rochie. Ştia foarte bine ce face. Noaptea era rece, spatele era gol, Lucia era leoarcă de sudoare, pneumonia, pe atunci, era o boală mortală. Şi s-a îmbolnăvit. Lucia a vrut să moară, doar că doctorii, banii tatălui şi bunul Dumnezeu au vrut altfel. A supravieţuit. Imediat ce s-a vindecat, domnul Diaconescu şi-a măritat fata cu un tânăr înstărit, din familia boierilor Florescu. Lucia s-a mutat la Bucureşti cu soţul ei, pe moşia pe care tocmai se construia un nou cartier, Floreasca. Nu şi-a iubit bărbatul. Nici nu a avut timp. La scurtă vreme după căsătorie, tânărul Florescu a căzut de pe cal şi a rămas paralizat. Lucia l-a îngrijit câţiva ani, până la moartea lui, până la venirea comuniştilor. Apoi, ca orice boieroaică, a ajuns jos. În subsol, la arhive, printre vrafuri de hârtii, nori de praf şi o mulţime de şobolani. S-a îmbolnăvit din nou, a fost pensionată pe caz de boală. S-a vindecat şi a mers mai departe. Lucia era puternică, Lucia era mândră. A cumpărat o garsonieră micuţă într-un cartier de blocuri, a avut bani şi pentru nişte draperii verzi. Viaţa a mers mai departe. Aşa. Nicicum. În 1980, sora ei mai mică a întrebat-o dacă vrea să aibă grijă de un copil. A vrut. Când s-a făcut mai mare, copilul acela i-a dat să asculte într-o seară un disc cu Jean Moscopol. Mână, birjar! Lucia Florescu a plâns atunci cum n-o mai făcuse niciodată în viaţă. Apoi şi-a aprins o ţigară. A fost prima şi singura oară când a fumat.
