ŞARPELE CASEI

Credinţe din Maramureş, adunate de la bătrâni –

În Maramureş, şarpelui casei i se spune zer­mele casii şi este un personaj de-a dreptul fantastic, moş­tenit din vremuri imemoriale, guvernate de religia păgână; o fiinţă supranaturală, de fapt – nici întru totul un şarpe – doar ca formă – ci mai degrabă un spi­rit, un duh protector al casei, un paznic redutabil, un fel de suflu vital, o divinitate ce deţine cunoaş­terea viitorului, a tainei vieţii şi morţii fiecărui lo­cuitor al ei.
Se crede că între Şarpele casei şi capul familiei ar exista o legătură afectivă specială atât de puter­nică, încât, înainte de moartea acestuia, Şarpele iese la vedere, într-un gest de renunţare la propria viaţă.
„Înainte să moară Văsălia lu’ Nadeş, zermele o ieşit în drum şi o fo omorât de-o femeie ce venea de la fân. Atâta l-o lovit cu o furcă de fier, până i-o sfărâmat capu’. Ş-o stat lângă el să vadă când a muri de tătu’ tătului, că-şi mişca coada. Şi n-o murit până ce n-o sfinţât (asfinţit) soarele. Zermele nu moare pâ­nă-i soarele pe cer”. (Făt Luchiana)
Creatură duală, trăind sub şi pe pământ, iubeşte căldura şi se comportă ca o baterie solară, unind con­trariile: întunericul şi lumina; răul şi binele; moar­tea şi viaţa.
Dacă după moartea stăpânului casei, nici unul din familie nu-i este pe plac, nefiind curat cu inima, Şarpele iese şi pleacă, ceea ce este de meresân (semn rău), putând însemna că acea casă va rămâne pustie, echivalând în acelaşi timp şi cu un blestem ce va dăinui până nu se ştie când. Ieşind la vedere, şi de data aceasta şarpele riscă să fie omorât.
„O, Doamne, după ce-o murit Măria lu’ Pătru, zermele de la casa ei o ieşit ş-o vinit pân’ grădini, până aici, în uliţă, lângă gară. Părasca, vecina, l-o văzut şi m-o strâgat să-l omor, că ea să teme, că-i mare şi lung cât o rudă de căpiţă; şi-i sur-negrâi, cu urechi galbine. «Nici io nu-l omor, că nu mi-o făcut nimnic! Lasă-l să margă în năcazu’ lui», i-am răs­puns. Şi nu m-am dus nici să-l văd. Am ştiut că acela nu-i zerme ca tăţi zermii – şi nu trebe omorât. Era duhul Măriei moarte, pornit şi el pă urmele ei. Şi, vezi, casa-i goală până în ziua de azi, nu şede în ea nime şi chiar de-ar şedé oarecine, oarecând tăt n-a fi bine, dacă o plecat Zermele. N-ar pristui acolo. (Nu vor avea linişte să stea.)” (Făt Luchiana)
Uneori, şarpele iese la vedere ca să-l încerce pe tatăl familiei: să-i testeze mila, îndurarea, credinţa, ori poate chiar pentru că acesta şi le-a pierdut. Şi atunci, acceptându-şi moartea, lasă întreaga familie în voia unei sorţi nemiloase, să plece toţi în cele patru vânturi, să-şi părăsească casa, s-o piardă, să treacă în stăpânirea altor oameni. Aceasta este răz­bunarea lui, pentru macularea sufletească a celui pentru care a trăit sub talpa casei. Po­vestirea ce urmează ilustrează întocmai ideea de mai sus.

Puiuţu

ŞARPELE CASEI

„Casa tatii bătrân (a bunicului), a lu’ Ionu Băia­şu­lui, a avut Zerme. Erau şesă coconi, cinci feciori şi o fată. Tăţi erau mânânţăi (mă­runţei) că s-or născut dup-olal­tă. Mama bă­trână (bunica) o văzut că-n tăte zilele, co­conii ieu blidu’ cu tocana (mămăliga) şi laptele şi să duc să mănânce afară, pă prispa căsii, şi tăt zineu cu blidu’ în casă, să le mai puie lapte şi to­cană, că mănâncă şi „puiuţu'” cu ei. Amu, ea i-o pân­dit să vadă cu ce puiuţ mănâncă, ş-o văzut un zerme ne­gru, mare, şi cu urechi galbine, că mânca din blid cu coconii. Ei îl loveau cu lingura de lemn, şi el rădica capu’, da’ iară-l băga în blid şi mân­ca. Şi iară-l lo­veu şi iară-şi rădica capu’ şi să uita la ei. Co­conii zâ­ceau:
– Puiuţu, puiuţu, nu mânca tăt laptele, lasă şi pentru noi.
Rădica capu’, să uita la ei, da’ nu-i muşca pă nici unu’.
Moşu n-o crezut, şi de frică să nu le facă rău la coconi, o omorât zermele, deşi i-o spus amucine că n-ar fi trebuit, că acela nu-ţi face nimnic, că-i zerme care mănâncă grigi (şobo­lani) şi şoareci şi face curăţenie pă lângă casă, că-i zermele căsii. D-apoi, nu le-o mărs bine. O, Doamne! Ş-o părăsât casa şi grădina ceie mândră de la drum. O trebuit să vândă şi să plătească năcazurile ce-o vinit păstă ei. Şi s-o îm­prăştiet care încotro”. (Făt Lu­­chiana)
Şarpele negru cu urechi galbene este absolut ino­fen­siv, iubeşte copiii şi-i place laptele.

Dacă Şarpele este omorât, în ciuda unei avertizări venite din altă lume, pedeapsa pe care o va primi făptaşul va fi mai cum­plită: moartea Şar­pe­­lui va atra­ge după sine pier­derea ce­lui mai iubit mem­bru al fa­mi­liei, copilul, în­semnând uneori şi extincţia ace­lui neam. Aceas­tă credinţă există şi pe Valea Some­şului, la Tămaia, şi va fi ilus­trată de povestirea urmă­toa­re:

Fecioara în albu

„Bunica mi-o po­ves­tit că o femeie o avut un copil de tri ai şi el mânca lapte din­tr-un blid de lut. Şi vine la mă-sa într-o zi şi zâce:
– Mamă, dă-mi lap­te, că io pap cu „puiu”! Mă-sa i-o dat şi şi-o vă­zut de tre­buri, da’ copilu’ o mai vinit de două-tri ori şi tăt o cerut, tăt aşe. Când o fo a tria oară, mă-sa o mărs să vadă cu ce pui papă. A­tunci o văzut jos, în tin­dă, un şarpe cu ine­le negre şi galbine şi s-o uitat cătă ceielaltă uşă, c-o auzit şi un zgomot, ca de mişcări de aripi. Şi-n uşă era o fe­cioară îmbrăcată în albu, frumoasă, cu păr lung şi copite de cal. Aceie o zâs:
– Nu omorî şerpele, că ţ-a muri copilu’, şi alţii nu-i mai ave’ în veci. Acela-i nărocu’ copilului tău! Fe­­meia n-o crezut ş-o omorât şarpele. Şi când l-o omo­­rât, toamna, atunci i-o murit şi coptilu’ şi n-o mai avut parte de alţii, în veci”.
Mai mult decât o întruchipare a norocului, aici Şarpele pare a fi chiar un alter-ego al copilului, sin­gurul curat, inocent, din acea casă, fiindcă amândoi mor simultan.

Mama Docă

Cu mama Docă, o femeie frumoasă, de vreo opt­zeci de ani, mă întâlnesc adesea la magazinul unde amândouă ne facem cumpărăturile. O găsesc odih­nin­du-se la o măsuţă lângă o ceaşcă de ceai de tei, şi intru mereu în vorbă cu ea, fiindcă-mi place întot­deauna ce spune. Stă, se uită în jur, şi când în­cepe să vorbească, vezi că te trimite la marii filozofi ai lumii, deşi n-a umblat la şcoală deloc, învăţând să scrie şi să citească de la copiii ei.
Într-o zi din luna decembrie a anului 2013, m-am aşezat lângă ea, şi după câteva minute, am între­bat-o, ca într-o doară, dacă a auzit de „Zermele căsî”. „Noa, d-apoi cum să n-aud? Tăte căsâle au zer­me, numa nu să vede, nu să arată. La noi s-a ară­tat”, zice mama Docă şi începe să povestească o în­tâmplare ce desenează un tablou desprins parcă din Grădina Raiului.
„Da. Nu tătdeauna să vede, nu tătdeauna s-arată. La noi s-a ară­tat. La casa noas­tră, când în­că nu era gata, am văzut Zer­mele. Gheorghe (unul dintre copii) era cocon, io nu ştiu în ce clasă: a doua, a tria, a patra. Sta pă nişte lemne la soare şi cetea înt-o carte. Sub streşâna căsî era o co­vată mare de lemn, cu apă de ploa­ie; aşe puném, să s-adu­ne apă de-aceie, că-i bună de spă­lat pă cap: să face păru’ ca mă­­tasa de moale. Io lucram oa­rece pân ocol (curte) şi numa aud: „leoap! leoap!”. Mă uit şi nu văd nimic.
ŞARPELE CASEI

Da’ pă când mă apropiu de covată, ce să vezi? În ea să scăl­da un zer­me negru, cu urechi gal­bine. Atâ­ta-i plăce să să-ntoar­­că în apa ceie, călduţă de la soa­re! Noa, am ştiut ce-i, am ştiut că-i El, de la părinţi, da’ de vă­zut nu l-am văzut până atunci. M-am tras cătilinaş înt-o lă­ture, să nu-l spa­riu (sperii), ş-am stat să văd ce-a face. M-o sâmţât. O ieşit mân­dru, s-o suit câ­tin­gan (încet) pă trep­te şi de-acolo pă fun­daţia căsî şi s-o dus şi nu l-am mai vă­zut al­ţii şi mai mult. Atâta o fost el de fericit în scăl­dă­toa­rea ceie! Nu-i slo­bod omo­rât. Acela-i norocu’ căsî”.
http://www.formula-as.ro/