– Pe Valea Someşului, de-a lungul drumului care urcă de la Năsăud spre Munţii Suhard, se află localitatea Cormaia. Caut o femeie devenită legendă, atât în zonă, cât şi departe, prin ţară, pentru darul de a vindeca cu mâinile goale, orice fel de beteşuguri legate de oase. O cheamă Maria Bulbuc, are 73 de ani, şapte copii, patruzeci de nepoţi, zece strănepoţi şi o poveste de viaţă presărată cu minuni, aşa cum reuşeşte să facă şi ea, când oameni aduşi pe braţe pleacă pe picioarele lor –
Doftoroaia
Satul Cormaia se află la poalele Rodnei, faţă în faţă cu Someşul. Soarele abia răsărit aprinde scântei în turlele unei mânăstiri întrezărite în depărtare. Nu-i nevoie să întreb unde o găsesc pe Maria Bulbuc. Pe o bancă din faţa unei case, trei persoane, cu mâini şi picioare bandajate, aşteaptă sub razele călduţe ale primăverii să le vină rândul la „tratament”: un tânăr cu mâna umflată, care s-a rănit în pădure în timp ce tăia lemne; un altul, cu laba piciorului neagră la culoare; o doamnă cu un bandaj atârnat după gât. Odată urgenţele terminate, sunt primit într-o cămăruţă strâmtă, mobilată modest, ţărăneşte, în care miroase puternic a plante medicinale şi a alifii. Mama Maria aţâţă focul în sobă şi mă invită să mă dezbrac. Este o femeie măruntă, cu ochi pătrunzători şi zâmbetul blând. Întins pe masa de masaj, prizonier al mâinilor sale puternice, care-mi deznoadă articulaţiile, încep să-i ascult povestea.
Pasiunea Mariei pentru suferinţe şi leacuri vine din copilărie, când lumea ei erau jocurile din curtea casei, înconjurată de animale domestice. „De mică mi-a fost drag să ajut la vindecare. Dacă îşi rupea un picior vreo oaie sau vreo capră, eu făceam repede lopăţele din şindrilă, le legam dimprejur, iar în două săptămâni, li se prindea osul şi nu rămâneau cu beteşug. Zburdau prin poieni când le scoteam legătura, de ziceai că-s apucate! Mai târziu, îmi plăcea să ajut animalele la fătat – am scos şi iezi, şi miei, şi viţei. Când am mai crescut, moşeam femeile din sat, că nu erau drumuri bune, ca acum, şi n-ajungeau salvările de la oraş… Cred că eu m-am născut cu darul acesta şi nu mi-a fost deloc frică să mă lupt cu bolile trupului, chiar dacă era vorba de răni urâte ori de oase rupte. Am învăţat puţin câte puţin, lucrând pe alţii, şi am tot prins curaj! Iată că au trecut cincizeci şi ceva de ani de atunci şi nu refuz pe nimeni care-mi cere ajutorul. Şi lumea tot vine, ai văzut şi dumneata cum stau sărmanii la poartă, cum să-i laşi?”.
Roua lui Dumnezeu
Munţii Suhardului
Degetele lelei Maria îmi iscodesc oasele, citind alfabetul trupului. Ştie unde şi cât să apese, ca să afle suferinţe adânci, care încă nu dau semne că există. „Aici se sudează vertebrele, simţi? Stai prea mult pe scaun, la calculator! Oraşul leneveşte oamenii, îi ţine fără muncă şi nu-i bine! Dacă ai tăia zilnic măcar un coş de lemne cu toporul n-ai avea aşa ceva! Eu, când eram mai tânără, m-am îmbolnăvit grav: am avut cancer la ficat. Doctorii mi-au zis că maximum trei luni o mai duc. Atât! Mi se mărise aşa de mult ficatul, că nici nu mai puteam să înghit; îmi împingea maţele în sus şi-mi apăsa pe gât, de-a dreptul. Respiram scurt, gâfâit, că aveam şi plămânii presaţi. Eram disperată, aveam trei copii mici, sub cinci ani, şi mă rugam cu lacrimi amare: «Doamne, ce câştigi Tu din moartea mea? Cum mă cobori în ţărâna pământului şi-mi laşi copiii orfani, să mi-i crească străinii? Lasă-mă să-mi cresc copilaşii, că eu viaţa întreagă Te-oi lăuda şi Ţi-oi slăvi Numele!». Şi Domnul chiar m-a vindecat, să ştii! Eu sunt de religie penticostală, aşa am fost de tânără. Bolnavă cum eram, m-au dus pe sus fraţii la o ungere cu untdelemn, acasă la o soră, care era într-o situaţie şi mai grea decât mine, paralizată la pat. Ne-am rugat noi împreună pentru însănătoşire şi la urmă a întrebat-o pastorul: «Crezi, soră, că Domnul te poate vindeca»? Ea n-a zis nimic, că era tare slăbită, dar eu am simţit o căldură mare cum îmi învăluie capul şi coboară spre picioare, m-am ridicat din scaun şi am spus: «Cred!». Aşa putere am primit de la Dumnezeu, că stăteam în picioare, cu mâinile ridicate. Nu ştiam cum e posibil, că nu avusesem vlagă nici cât să umblu singură… Şi am simţit apoi un curent în vârful capului, care mi-a răcorit toată faţa, ca o rouă de primăvară. Mă gândeam: «Ce răcoare frumoasă am pe faţa mea; să nu mi-o ia Domnul, că tare bine mă simt!». Şi m-am rugat cu putere, iar răcoarea cobora tot mai jos, mai jos, până la degetele de la picioare. Şi când m-a cuprins aşa, nimic n-am mai avut – puteam să respir uşor şi nu mai aveam greutate în burtă! Am căzut în genunchi şi m-am rugat toată seara, cu lacrimi de recunoştinţă! Când am ajuns acasă, soţului meu nu i-a venit să creadă că sunt pe picioare. Aveam voie bună, râdeam şi i-am cerut de mâncare, că nu mai puteam de foame. Până atunci, nu puteam înghiţi decât cartofi zdrobiţi, muiaţi în zer. El tare s-a mirat când a văzut că-mi pun să mănânc brânză, slană cu ceapă şi pâine şi mi-a spus că nu-i bine ce fac. Era speriat, săracul, să nu-mi fac mai rău, dar i-am povestit cum m-am vindecat prin rugăciune. Nu prea mă credea el; aşa minune nu mai văzuse, dar s-a bucurat că eram din nou sănătoasă şi că-i rămâne familia întreagă.”
Răul se-ntoarce
Mânăstirea Buna Vestire din Cormaia
Mama Maria îmi roteşte ferm picioarele, unul câte unul. Genunchii trosnesc, dar nu mă doare nimic. Mă simt uşor, imponderabil. Aş sta pe patul ei de masaj la nesfârşit, atât de bine îmi este! Căldura focului m-a moleşit şi-mi îngreunează pleoapele. Ca şi cum n-aş mai fi acolo, îşi deapănă mai departe amintirile. „Au trecut câţiva ani buni, copiii crescuseră, cei mici erau deja la şcoală, ne mergea bine, ne cumpăraserăm mai multe vite, aveam o gospodărie frumoasă şi nu ştiam cum să-I mai mulţumesc Domnului pentru toate câte ne-a dăruit. Dar într-o seară, când am venit de la muncă, m-a apucat, deodată, o durere grozavă în stomac, cum nici la naşterea pruncilor n-am avut! Mă zvârcoleam pe jos de durere… Mi s-a făcut greaţă şi am început să vomit sânge curat, ca atunci când te tai din greşeală cu cuţitul. Copiii au început să plângă speriaţi, iar bărbatul meu a fugit la primar, că era singurul din sat care avea o maşină ARO, să mă ducă la spital. A rămas o soră de-a mea cu copiii, iar eu am ajuns la spital, la Bistriţa, la Urgenţe. Mă topeam pe picioare, nu mai aveam pic de putere în trup, aşa mult sânge pierdusem. Doctorii mi-au făcut ceva injecţii, mi-au băgat şi un tub în stomac, să vadă dacă n-am ulcer perforat… A doua zi mă mai liniştisem, chiar mă simţeam mai bine. Mi-au făcut analize, multe şi chinuitoare. La câteva zile, l-au chemat pe soţul meu şi i-au spus că suferisem o hemoragie digestivă, din cauza unui cancer de colon. Când a auzit din nou de cancer, bărbatul meu mai că a leşinat. Nu mi-a spus nimic, dar am ştiut că-i grav din privirea lui. Eu mai târziu am aflat, de la o asistentă, că boala veche mă mai bântuia. Mi-a fost tare frică, mă gândeam că n-am fost demnă de prima vindecare, că nu I-am mulţumit îndeajuns Domnului pentru minunea săvârşită… Am plâns zile în şir, slăbisem 10 kilograme de când mă internasem, nu mă mai recunoşteam în oglindă. Şi iar am început să mă rog, cu mai mare speranţă. O noapte întreagă m-am rugat cu toată puterea, din tot sufletul… Mi-am pus toată nădejdea în bunul Dumnezeu şi nu m-a lăsat nici de data aceasta! A doua noapte, iar m-au apucat durerile – dar mai jos, în burtă. M-am tot chinuit aşa, îmi era tare rău şi n-am primit decât o fiolă de algocalmin. La un moment dat, am avut nişte crampe mari, de abia am ajuns până la toaletă. Acolo, altă grozăvie: un scaun hemoragic cu sânge negru şi bucăţi de carne închise la culoare, de m-am şi speriat ce iese din mine! Peste vreo oră m-am liniştit, nu mă mai durea nimic şi am adormit pe loc, că nu mai aveam pic de putere. A doua zi dimineaţa, asistenta şefă m-a anunţat că trebuie să mai fac câteva analize şi să mă pregătesc pentru operaţia de colon. Dar eu m-am lăsat complet în mâna Domnului, am refuzat operaţia şi am plecat acasă. Mă crezi sau nu, nimic n-am mai avut de atunci! De 37 de ani n-am mai fost la un medic! Nici nu ştiu cine-i la noi la dispensar, că n-am avut nevoie de o pastilă!”.
Doctorii pacienţi
Munţii Rodnei, dincolo de ograda Mariei (Foto: Dreamstime – 2)
Mama Maria îşi unge mâinile cu uleiuri, le încălzeşte puţin la ochiul sobei, apoi îmi masează cu putere muşchii spatelui, ca pe o cocă de cozonac. Îi simt degetele dincolo de oase, adânc înăuntru, în corp. Presiunea nu mai este dureroasă, ca la început; pare mai degrabă o dezmierdare călduţă, care-mi eliberează tensiunea. Continuă povestea, fără s-o mai întreb ceva. „Eu mă rog în tot timpul. Şi când mănânc. Şi cum mă rugam eu aşa, într-o seară, am căzut aşa, ca într-un somn, şi-am auzit vocea Domnului, care-mi grăia astfel: «Am trecut cu încercări de suferinţă peste mădularele tale şi tu te-ai apropiat mai tare de Mine. Eu n-am să te iau din viaţă, că am de lucru cu tine! Am să-ţi binecuvântez mâinile şi braţele de muncă! Pâinea şi untdelemnul nu se vor găta niciodată din casa ta, că nu vreau să te las povară nimănui! Femeie, dar de leac am să-ţi dau şi-am să aduc pe mâna ta oameni în necaz de boală şi suferinţă, să le faci alinare la trup şi la suflet. Cu mânurile să lucri şi cu gura să mărturiseşti numele Meu!». Şi aşa mi-am început eu lucrarea. Prima dată, mi-am studiat de-a fir a păr corpul. Orice durere aveam, mă masam singură, ba într-un loc, ba în altul, până simţeam că-mi face bine. I-am tratat aşa şi pe copii, când răceau sau se loveau la joacă, şi unul n-a ştiut ce-i acela doctor! Mi-am vindecat de dureri şi înţepeneli surorile şi rudele apropiate, am pus la loc oase rupte şi vertebre tasate, iar încet, încet, am ajuns să cunosc corpul omenesc atât de bine, încât acum îmi dau seama la o simplă atingere dacă e vreo problemă ascunsă, pe care doctorii nu o găsesc la analize! Să nu credeţi că mă laud, dar am ajuns să ştiu corpul omenesc la fel ca doctorii, cu toate că n-am văzut niciodată om tăiat! Până la urmă, geaba eşti medic şi ai atâta carte, dacă nu ştii să descoperi rădăcina răului! La mine au venit şi încă vin doctori din toată ţara: Cluj-Napoca, Baia-Mare, Braşov, Bistriţa, Târgu-Mureş. Au şi ei, ca orice om, probleme de sănătate fel şi fel. Unii aveau probleme cu coloana şi nu voiau să se opereze, alţii nu ştiau de ce suferă cu adevărat. Pe unii i-am făcut bine, la alţii le-am găsit suferinţa ascunsă şi s-au dus să se caute mai abitir, prin spitale. Că oricât dar de vindecare aş avea de la Domnul, nu pot birui chiar toate bolile, atâtea câte sunt! De curând, au venit la mine un doctor din Moineşti şi o colegă de-a lui. Aveau ceva probleme cu coloana şi le-am uşurat durerile. Însă femeii i-am mai spus ce observasem la masaj: «Domnucă dragă, dumneata ai un nodul la sânul stâng. Nu te speria, că-i mişcător; încă nu s-a încrângurat în carne şi n-are rădăcini spre subraţ! Fă-ţi un control serios când ajungi acasă, să nu ajungi să-ţi taie sânul!». Tare s-a mâhnit şi m-a rugat să nu afle cumva colegul ei, că-i era ruşine să n-o facă de ocară… Dar eu i-am spus doctorului să n-o lase aşa şi să moară, Doamne fereşte, de cancer! Am aflat că a operat-o mai târziu un chirurg din Bucureşti, i-a scos nodulul şi s-a dovedit la analiză că era malign, dar în stadiu de început! A avut mare noroc, draga de ea! După aceea m-a sunat ca să-mi mulţumească!”
Leacuri ţărăneşti – eficienţă garantată
Când aduc vorba despre bolile pe care le poate trata, mama Maria nu mai pare aşa de zgârcită la vorbă. Aflu că tratează cu succes aproape orice problemă a membrelor: luxaţii, entorse, fisuri, lovituri, probleme cu ligamentele şi tendoanele etc. Are şi tehnici speciale cu care ajută la sudarea oaselor rupte, dar numai dacă pacientul „are minte şi n-atinge piciorul de pământ, cât îi zic” sau nu încearcă să care greutăţi cu mâna bolnavă. „La început, pipăi fractura, să văd dacă are sau nu deplasare sau aşchii de os. Suferă omul şi răcneşte, dar îndură dacă ştie că trebuie să-i pun la loc oasele frânte ori să-i îndrept încheietura. Dacă văd că-i grav, îl trimit la medic, să-i facă radiografie, să nu fie nevoie de operaţie! Dacă e fractură normală, leg membrul cu pricina în pansamente şi cartoane groase, iar la fiecare trei zile desfac legătura şi fac masaj uşor, ung locul fracturii cu creme, bitter suedez şi miere de albine, bandajez totul şi pun deasupra comprese cu ţuică de casă, care-i de mare ajutor la lipirea osului. Omul nu mai face febră, îi scade inflamaţia şi oasele se sudează mai repede, că sângele circulă mai bine. Peste pansamentul ud pun folie, un alt pansament uscat şi cartoane bine strânse, care ţin membrul fix. În timpul acesta, eu îi fac recuperare bolnavului: îi mişc uşor articulaţiile braţului sau piciorului rupt, chiar dacă-l mai doare. E mai rău să stea o lună sau mai mult fără să-l mişte, că se atrofiază muşchiul nefolosit! Mai ales la picioare, osul rupt se prinde, dar nu mai poţi călca, din cauza musculaturii slăbite şi greu te deprinzi să mergi din nou! Iar recuperarea e tare grea, dacă fractura a fost urâtă ori osul a fost mărunţit în mai multe locuri!”.
La problemele coloanei, mama Maria este mult mai precaută. „Tratez de mult hernii de disc, deplasări de vertebre, ciocuri pe coloană şi alte probleme. Mai întâi presez punctele care-mi arată la ce vertebră-i suferinţa şi apoi mă apuc de masaj. Uneori, vrei să fie bine, dar poţi să faci mai mult rău! Cu sistemul nervos nu-i de joacă! Păi, la o vertebră stricată de tot, fără zgârci, tasată şi deplasată spre interior, nu ai ce-i face! Acolo-i de cuţit, de operaţie, dar chiar şi aceea-i delicată, că poate secţiona măduva şi rămâne omul paralizat! Aici e mare răspundere! Mai îndrept şi coloanele strâmbe, la oamenii cocoşaţi de cifoze şi scolioze grave, dar dacă boala-i mai veche, nici eu nu-i pot ajuta aşa de mult.”
Focurile trupului
Aflu că tehnicile mamei Maria ascund şi alte secrete tămăduitoare. „Nu ştiu cum se întâmplă exact, dar am avut surpriza să-mi zică unii oameni că li s-au mai reglat tensiunea, colesterolul, diabetul, circulaţia sângelui, chiar şi miopia. Mi-am dat seama că atunci când fac masaj, deblochez şi reglez toate focurile (energia – n. a.) din corp, pentru că nu-mi scapă centimetru de piele nelucrat. Nu mai departe de azi dimineaţă, au venit doi fraţi din Bistriţa, cu mama lor, paralizată pe jumătate. Două ore i-am făcut masaj, eram lac de sudoare şi m-am dus sus, să mă spăl şi să-mi schimb hainele, iar când m-am întors, mi-a spus femeia că s-a putut ridica singură şi s-a ţinut dreaptă în şezut, ceea ce n-a fost în stare să facă până atunci. Bucuria mea cea mai mare este în faţa minunilor Domnului! Ce să-i mai zici? Am strâns-o în braţe şi am sfătuit-o s-ajungă la mine mai des. Sunt sigură că dacă are iubire de Dumnezeu şi multă credinţă, va merge din nou!”
Lucrarea lui Dumnezeu
Din mulţimea de rezultate, adesea inexplicabile, în lupta cu suferinţele trupului, tanti Maria nu-şi însuşeşte merite. „Vindecările nu-s din puterile mele! Eu doar lucrez, însă numai Domnul vindecă! Ştii dumneata cum se zice, că Dumnezeu lucrează prin oameni! Probabil că aşa se întâmplă şi cu mine. De aceea, eu în fiecare dimineaţă îi mulţumesc lui Dumnezeu c-a înlăturat întunericul nopţii şi mi-a dat zorile dimineţii, că sunt liberă, că trăiesc în pace, iar cu sănătatea pe care mi-a dăruit-o în mădulare am putut să mă ridic din aşternut. Îi mulţumesc că-mi binecuvântează braţele pentru muncă, ca eu să pot trudi, să înfăptuiesc lucrarea Sa de Medic Suprem. Din păcate, oamenii uită să-I mulţumească Domnului. Noi atâtea cerem de la Dumnezeu, de parcă ne-ar fi mereu dator: «Iartă-mă, Doamne!», «Dă-mi, Doamne!», «Ajută-mă, Doamne!», «Vindecă-mă, Doamne!», «Fă-mi, Doamne!»… Dar noi ce-I dăm Lui în schimb? Ce aşteaptă Domnul de la noi? Scrie în Cuvântul lui Dumnezeu: «Nu-mi aduceţi jertfă! Aduceţi-mi doar mulţumiri ca jertfă!»”.
Ştafeta vindecării
Someşul Mare, apa de peste drum (Foto: naturatransilvaniei.ro)
Cu toate că pe tanti Maria o ştiu mai mult locuitorii din Cormaia şi împrejurimi, faima ei a ajuns şi dincolo de graniţele ţării. „Atâtea chemări am avut prin ţări străine, nici nu vă-nchipuiţi! Au vrut unii să mă ia în America, în Anglia, în Franţa, în Australia, unde aveau prieteni sau rude care fuseseră operate de mai multe ori de hernie de disc, dar tot nu se făcuseră bine! Dar eu îmi iubesc ţara şi familia, nepoţii mei dragi şi nu pot pleca de pe meleagurile noastre binecuvântate! Le-am spus oamenilor să-i aducă aici şi-oi vedea eu ce le pot face. Îmi promiteau bani mulţi, dar mie nu-mi trebuie bogăţii, că doar nu iau nimic cu mine! Vreau doar să fiu liberă şi să mă fac folositoare oamenilor şi Domnului, căci numai prin fapte bune îmi pot câştiga viaţa veşnică!”
Cât despre „ucenici”, mama Maria s-a îngrijit să nu piară tradiţia vindecării în familie. Procedeele ei medicale sunt duse mai departe de o fiică şi de două nepoate, pe care le-a învăţat de mici să tragă oase şi să caute „focurile” trupului. Şi încă le mai învaţă, pentru că darul tămăduirii este greu de purtat. După cum singură spune, „Darul fără har nu cunoaşte puterea lui Dumnezeu”…
***
Dacă aveţi probleme de sănătate, pe mama Maria o puteţi găsi la capătul satului Cormaia, la casa cu numărul 114. De la gater faceţi la dreapta, peste podeţ, unde începe urcuşul spre mânăstirea Buna Vestire. Dacă nu vă descurcaţi, întrebaţi sătenii. O veţi găsi, cu siguranţă, pentru că-i cunoscută în toată zona! Bine ar fi totuşi să-i daţi un telefon (dimineaţa devreme sau seara, după ora 20) înainte să ajungeţi la ea. Dacă n-are prea mulţi oameni la tratament, nu vă poate primi. Vă răspunde la tel. 0746/47.89.15. Să vă fie de folos!
