Comunităţile celui mai pitoresc ţinut al Hunedoarei trec printr-o adevărată dramă. Satele din Pădurenime s-au depopulat, unele aproape complet, spre disperarea oamenilor, care nu întrevăd şanse ca zona să redevină prosperă.
De peste trei decenii, în ultimul sfârşit de săptămână din august, locuitorii celor 40 de sate din Ţinutul Pădurenilor se strâng în Poieniţa Voinii, pentru a petrece la o sărbătoare populară a cărei tradiţie a fost ţinută în viaţă de numele lui Drăgan Muntean. Interpretul de muzică populară s-a născut într-o casă din satul hunedorean şi a rămas un simbol al comunităţii, chiar dacă s-au împlinit 12 ani de la moartea lui. Anul acesta, festivalul de folclor care îi strângea laolaltă pe localnicii celui mai pitoresc ţinut al Hunedoarei a fost mutat la Deva.
„Am luat decizia pentru că, la precedentele ediţii, oamenii din Pădurenime nu au mai venit, iar un festival nu se poate desfăşura fără public”, spunea Mariana Deac, directorul Centrului de Promovare a Culturii Tradiţionale din judeţul Hunedoara, ca răspuns faţă de nemulţumirile hunedorenilor cu privire la relocarea evenimentului. Autorităţile au găsit, în cele din urmă, o soluţie şi pentru pădureni: le vor organiza un spectacol de folclor în această sâmbătă, în memoria artistului lor favorit.
“Oamenii n-au mai avut unde munci”
Dincolo de neînţelegerile din jurul unui festival dedicat pădurenilor, oamenii din satele din Munţii Poiana Ruscăi se confruntă cu probleme mult mai grave. Comunităţile din Ţinutul Pădurenilor au ajuns într-o situaţie dramatică din cauza depopulării. Unele sate au fost părăsite aproape în totalitate. În alte cătune de munte mai trăiesc doar bătrâni, în timp ce zeci de case vechi din lemn au rămas părăsite.
În Poieniţa Voinii, locul de naştere al artistului Drăgan Muntean, cea mai mare parte a localnicilor sunt pensionari. „Multe dintre case au rămas părăsite de ani buni. Au plecat oamenii din sat pentru că nu au mai avut unde munci. Alţii s-au stabilit la oraş, din cauza colectivizării satului. În trecut, în zonă funcţionau minele din Ghelari şi cariera de la Alun, unde lucrau cei din zonă. În plus, era autobuz până la Hunedoara, pentru oamenii care erau angajaţi în combinat. Dacă nu a mai fost de lucru pentru că toată industria s-a prăbuşit, au plecat şi oamenii. Acum şi drumul până în sat de-abia poate fi străbătut”, povesteşte Petru Rădoane, unul dintre localnici. Bătrânul a rămas cu mândria că l-a cunoscut pe Drăgan Muntean, despre care spune că „a ţinut satul în viaţă”.
Casa muzeu, mândria localnicilor
Casa veche în care a locuit interpretul e acum muzeu, însă puţini o mai vizitează. Geta Rădoane, rudă cu familia fostului artist, are cheile. Locuinţa înconjurată de flori păstrează amintiri despre Drăgan Muntean, obiecte şi piese vestimentare specifice pădurenilor.
„Vin turişti să o vadă. Ei ajung aici mai ales de sărbători, când oamenii din sat, cei bătrâni mai ales, poartă straiele populare şi pregătesc mâncăruri tradiţionale cum sunt plăcintele pădureneşti, iar atmosfera din sat se schimbă cu totul”, spune femeia. În celălalt capăt al satului aflat la mai puţin de 40 de kilometri de Hunedoara, printre câteva case din lemn cu obloanele trase şi cu streaşinile prăfuite, semn că proprietarii le-au părăsit, vizitatorii sunt întâmpinaţi de Viorica Muntean, o bătrână de 69 de ani, singură. Şi-a împodobit curtea cu flori şi aşteaptă întoarcerea copiilor şi a nepoţilor săi de la oraş.
„Nu ştiu ce s-ar putea face ca oamenii să rămână în sat. Poate dacă le-ar da cineva de lucru. Dar şi aşa e greu. În trecut, femeile ţeseau, coseau, mergeau la seceriş, erau toată ziua cu lucrul, acum s-au mai schimbat vremurile”, concluzionează Viorica.
Marmura de Alun
Situaţia satului Alun, de pe versantul opus celui pe care se află Poieniţa Voinii, este şi mai dramatică. În trecut, Alun devenise celebru pentru cariera de marmură înfiinţată la poalele lui. Marmura a fost folosită, spun oamenii, ca material de construcţii pentru Casa Poporului. Din aceeaşi marmură a fost ridicată una dintre cele două biserici din sat, iar ultimii kilometri ai drumului la capătul căruia se dezvăluie cele peste 80 de case ale satului au fost construiţi din piatră şi marmură de Alun. În cea mai mare parte a anului, mai puţin de cinci oameni locuiesc în sat. Două călugăriţe au grijă de biserica de marmură, un ajutor de cioban s-a stabilit anul trecut într-una dintre casele din Alun şi câţiva bătrâni îşi împart timpul şi grijile între gospodăriile din sat şi casele din Deva şi din Hunedoara. “Au mai rămas oameni în sat cât să îi numeri pe degete. Vara mai vin, dar iarna nu mai au ce face aici. Drumul devine aproape impracticabil când se aştern zăpezile. Şi au fost ani în care omătul ajungea la ferestre”, spune Petre, ajutorul unui cioban care păzeşte oile pe dealurile din Pădurenime.
Sohodol – izolat de lume
Pe un alt versant al Munţilor Poiana Ruscăi, satul Sohodol din comuna Lelese tinde să împartă aceeaşi soartă cu cea a Alunului. În anii ’60, cătunul străbătut de un drum forestier era locuit de 50 de familii. Satul avea şi o şcoală a cărei clădire, părăsită în prezent, încă mai păstrează mobilierul vechi de aproape 40 de ani.
„Şcoala nu mai funcţionează din 1982, iar satul s-a depopulat aproape complet. Din păcate, ne e greu să fim optimişti şi să spunem că în viitor oamenii vor reveni în satele din Pădurenime. Suntem izolaţi de lipsa drumurilor accesibile şi prin distanţa mare faţă de oraşele Hunedoarei”, spune primarul Ciprian Achim, din Lelese.
Doar în satele comunei Lunca Cernii de Jos situaţia pare mai fericită. Anul trecut a fost dată în folosinţă şoseaua construită cu fonduri de la Uniunea Europeană, drum care traversează zona şi o scoate astfel din izolarea la care fusese condamnată în trecut.
Şapte comune şi 40 de sate
Ţinutul Pădurenilor se întinde între Valea Mureşului şi Ţara Haţegului şi este mărginit de Munţii Poiana Ruscăi. Are în componenţă comunele Bătrâna, Bunila, Cerbăl, Ghelari, Lelese, Lunca Cernii şi Topliţa şi 40 de sate de munte. Este un loc pitoresc al Hunedoarei, pe care turiştii îl vizitează pentru a trăi experienţa întoarcerii în trecut. Cei mai mulţi dintre localnici stau în case vechi de peste 100 de ani, din lemn, iar de sărbători poartă straie populare specifice zonei. Îi întâmpină pe călători cu ospitalitate, lăsând porţile larg deschise în faţa străinilor.
Chiar nu va este jena sa contribuiti la ruinarea limbii romane? Corect este A CONCHIDE. De la „maestrul” Ion Cristoiu se trage aiureala cu A CONCLUZIONA, care-i placuse pletosului din fruntea EVENIMENTULUI ZILEI, cu peste doua decenii in urma, cand semna in pag. 1 editorialul si promova ciudatenii pentru tolomaci: vitei cu doua cozi, gaini cu trei picioare si altele de acelasi fel.