Expediția morții

Cauzele tăcerii pot fi multe: lipsa informațiilor, imposibilitatea de a explica fenomenul, grija de a nu declanșa panică, experiențele secrete și greșelile din cadrul acestora, dorința unor factori politici de a disemina frica, pentru a stăpâni mai ușor masele de oameni, experimente desfășurate de alte entități venite din alte colțuri ale Universului sau care trăiesc cu noi pe Terra și lista ar putea continua. Întâmplarea care urmează, despre care probabil nu știți nimic, face parte din aceste categorii. Ea este ascunsă de autoritățile ruse de aproape 55 de ani, cauzele producerii fiind și acum o enigmă. Motivul? S-ar putea să fie unul extraordinar: mai trăiesc și alte ființe alături de noi pe Terra.

Scurtă istorie
Pe la mijlocul anilor 1950, în URSS, turismul începuse să atragă tot mai mulți tineri, care se aventurau în excursii pe trasee necunoscute. La sfârșitul lui ianuarie 1959, un grup de tineri de la Universitatea Tehnică de Stat din Ural a hotărât să facă o expediție în partea nordică a munților Urali, în zona muntelui Otorten. Traseul lor trecea pe versantul estic al muntelui Kholat Syakhli, supranumit de indigenii mansî Muntele Morților. În ziua de 30 ianuarie, după ce au traversat râul Auspi, șeful grupului, Igor Dyatlov, 23 de ani, a hotărât să ajungă la un refugiu părăsit, în care să lase o parte din echipamentul de care nu mai aveau nevoie. Din acel moment, cu membrii grupului s-au petrecut o serie de lucruri bizare. Unele secvențe au fost reconstituite după un film dintr-un aparat de fotografiat găsit în zăpadă, altele după însemnări lapidare, găsite pe câteva foi din jurnalul expediției, cele mai multe însă fiind ipoteze formulate de criminaliști.

În seara zilei de 2 februarie, schiorii au ajuns în apropiere de Valea Lozvy, dincolo de care era o pădure fără sfârșit. Deși acolo ar fi fost apărați de viscolul care începuse și ar fi avut lemne să încălzească cortul și să pregătească hrana, Dyatlov, ca și cum ar fi fost influențat de cineva, a hotărât să înstaleze baza pe un teren deschis, unde vântul bătea cu putere și gerul era năpraznic. Cu două zile în urmă, Yuri Yudin, unul dintre membrii grupului, se îmbolnăvise și rămăsese într-un cătun, neputând continua drumul. A fost singurul supraviețuitor al teribilelor întâmplări care au urmat.

Ultimele zile
Deși a trecut o jumătate de secol, în semn de respect vom reaminti numele celor care au fost eroii acestei întâmplări: Igor Alekseevici Dyatlov, 23 de ani, șeful grupului; Zinaida Alekseevna Kolmogorova, 21 de ani; Ludmila Alexandrovna Dubinina, 21 de ani; Alexander Sergeievich Kolevatov, 25 de ani; Rustem Vladimirovici Slobodin, 23 de ani; Yuri Alexeevici Krivonișcenko, 24 de ani; Yuri Nikolaevici Doroșenko, 21 de ani; Nicolai Vladimirovici Thibeaux-Brignolles, 24 de ani; Alexander Alexandrovici Zolotariov, 38 de ani, cel mai vârstnic membru al expediției și Yuri Yefimovici Yudin, 22 de ani, singurul supraviețuitor. Dat fiind că legăturile radio erau destul de greoaie la vreme aceea, nimeni de la Centru nu s-a alarmat când, la data stabilită, grupul nu a mai transmis niciun mesaj. Abia pe 12 februarie au intrat în alertă, pe 20 au adunat voluntarii care să meargă să îi caute pe cei dispăruți, iar pe 26 februarie au ajuns în zonă. Mai târziu au intervenit miliția, elicoptere ale armatei și alte forțe de căutare. Trecătoarea respectivă a primit numele de Pasul Dyatlov, după numele șefului expediției. În fotografie Yudin își ia rămas bun de la Dubinina când se desparte de grup, iar în spate este Dyatlov. Nici unul nu știa atunci că era ultima dată când se mai vedeau.

Grozăvia
Primul lucru găsit de echipele de căutare a fost cortul grupului. Acesta era dărâmat în zăpadă și sfâșiat pe toată lungimea. Surprinzător însă era faptul că pânza era ruptă din interior, nu din afară, iar cei care au fost în el au plecat, fără grabă, deci neamenințați direct, desculți sau doar în ciorapi, într-o direcție necunoscută. Temperatura era de minus 30 de grade Celsius, iar viscolul era puternic. Nu existau urme de lupte sau alte violențe. Mihail Saravin, studentul care a găsit primul cortul  rupt și acoperit de zăpadă, a declarat: „Toate obiectele grupului și toată încălțămintea au fost lăsate acolo. Nu lipsea absolut nimic”.

Urmele mergeau prin zăpadă, spre pădure, dar după 500 de metri dispăreau brusc, ca și cum oamenii și-ar fi luat zborul. S-a pus întrebarea dacă membrii grupului au fost conștienți de ce li se întâmplă. La marginea pădurii, sub un cedru, au fost găsite cadavrele lui Yuri Krivonișcenko și al lui Yuri Doroșenko. Amândoi erau desculți și în lenjeria intimă, așa cum plecaseră din cort și merseseră prin viscol și ger. Copacul avea crengi rupte, ca și cum cineva s-ar fi cățărat în el, iar dedesubt erau câteva lemne arse, semn că încercaseră să aprindă un foc să se încălzească sau să-și semnalizeze prezența. Nu s-a putut stabili dacă făcuseră acest lucru conștienți sau altcineva încercase să aprindă focul.

Între cedru și tabăra, ca și cum s-ar fi înapoiat la cort, au fost găsite trupurile lui Dyatlov, al Zinei și al lui Rustem. Ceilalți patru au fost găsiți după aproape două luni, într-o râpă. Niciunul dintre cadavre nu avea  răni pe exterior, nu se vedeau urme de violență, dar în interior toate organele erau distruse, ca și cum toți ar fi fost loviți de o forță extrem de puternică. Doi băieți și Dubinina au avut fracturi craniene grave.

Zolotariov avea toate coastele rupte, iar fetei îi lipsea limba din gură. Criminaliștii care s-au ocupat de caz au afirmat că traumatismele pe care le-au avut cei decedați nu puteau fi produse de o forță umană, iar doctorul Boris Vozrozdeni, membru în echipele de căutare, a declarat și el că forța care le-a distrus organele interne, fără să producă leziuni externe, a fost la fel cu cea care ia naștere într-un accident de mașină.

Acolo însă, în văgăunile muntelui, nu putea ajunge nicio mașină și nimic nu explica grozăvia care se petrecuse.

La începutul anului 1959, un grup de schiori sovietici, format din opt băieți și două fete, cu vârste cuprinse între 21 și 38 de ani, a plecat într-o expediție în partea nordică a munților Urali. Traseul lor trecea peste muntele Otorten, peste înălțimea căreia indigenii Mansî îi spuneau Kholat Sayakly, Muntele Morților. Un membru al echipei, Yuri Yefimovici Yudin, s-a îmbolnăvit și a rămas într-un cătun prin care au trecut, fiind astfel singurul supraviețuitor al expediției. Grupul era așteptat să se reîntoarcă la baza Vijei la data de 12 februarie 1959.  În noaptea de 1 spre 2 februarie, din motive neelucidate, și-au tăiat cortul din interior și au plecat, în ciorapi și lenjerie intimă, prin viscol și gerul de -30 de grade Celsius. Toți au fost găsiți morți. Corpurile lor nu aveau urme de leziuni externe, dar organele interne erau complet distruse. Unul a avut toate coastele rupte, trei au avut fracturi craniene grave, iar Dubininei, una dintre fete, îi lipsea limba din gură.

Ipoteze formulate
S-a emis părerea că grupul a fost surprins de o avalanșă. Ipoteza a fost infirmată, în zonă astfel de evenimene sunt extrem de rare și era evident că oamenii și-au tăiat singuri cortul și au plecat desculți, urmele lor fiind găsite în zăpadă. S-a spus că au nimerit într-o zonă în care armata făcea experimente cu rachete, dar cercetarea documentelor nu a confirmat varianta și apoi, în cazul exploziei unei rachete ar fi fost rupți în bucăți, ori ei pe corp nu aveau nicio rană. S-a mai spus că dintr-o închisoare din munții Urali a fugit un deținut și miliția, urmărindu-l, din cauza viscolului, i-a confundat pe schiori și i-a rănit, apoi, pentru a șterge urmele, i-a ucis pe toți. Nici această variantă nu a stat în picioare. Nu a evadat niciun pușcăriaș, iar schiorii nu aveau leziuni pe corp. S-a emis ipoteza că, în drumul lor, au trecut prin locuri sacre ale triburilor Mansî, fapt pentru care aceștia i-ar fi pedepsit cu moartea. Nici această afirmație nu s-a adeverit. Ancheta a stabilit că la cota 1079, unde au fost găsiți morții, nu erau niciun fel de alte urme, iar vânătorii din zonă au spus că mansî trăiesc la o distanță de 80-100 de kilometri depărtare, sunt prietenoși și, în situații critice, au ajutat grupurile de turiști. Interesantă însă a fost explicația indigenilor Mansî, care au spus că membrii expediției au ajuns într-un loc fermecat și au căzut victime unor ființe din alte lumi. Tangențial, tot ei au pomenit de ,,piticii Arcticii”, niște ființe bizare care trăiesc în grote, undeva sub pământ. Deși par de domeniul fanteziei, vom vedea că aceste afirmații pot conține un crâmpei de adevăr.
Medicii legiști au stabilit că toți au murit la 6 – 8 ore după ce au servit ultima masă, deci este posibil să se fi scultat din somn, să-și sfâșie cortul și apoi să plece dezbrăcați prin viscol. Forța care le-a distrus organele interne, fără să lase urme pe corp, a fost una neobișnuită și nu a fost de natură umană, fapt pentru care dosarele au fost sigilate și declarate strict secret.

Ce nu s-a spus atunci
Nicolai Vladimirovici Thibeaux-Brignolles, membru al expediției, obișnuia să poarte pe mâini două ceasuri fixate la aceeași oră. Când a fost găsit mort, ceasurile erau oprite și arătau ore diferite, unul 20 și 14, celălalt 20 și 39 de minute. Nu s-a găsit o explicație pentru diferența orară. După 12 ani, Yuri Kuntsevici, șeful Fundației Dyatlov din Ekaterinburg, participant  la înmormântarea a cinci dintre cei nouă morți, a declarat: „Pielea lor avea o culoare maro-cafenie”. Un alt membru al echipei de căutare a spus că și părul celor morți avea culoarea gri. S-au ascuns declarațiile unor excursioniști, aflați la 50 de kilometri distanță de locul tragediei, care au afirmat că au văzut pe cer mai multe „sfere ciudate, de culoare portocalie”. Martori independenți, de la stații meteorologice sau unități militare din zona munților Urali, au confirmat că astfel de sfere bizare au fost observate pe toată perioada februarie-martie 1959. Și iată cum apare o posibilă legătură între aceste afirmații și spusele indigenilor Mansî, cum că schiorii au fost victimele unor ființe din alte lumi.
În 1990, jurnalistul Anatoli Gușin, din Sverdlovsk, a primit aprobarea de la poliție să restudieze dosarele acestui caz. Acesta a observat că toate paginile unde se vorbea de sferele misterioase erau smulse, iar dintre obiectele specificate în procesului verbal de constatare lipsea un „plic” misterios, despre care nu se mai știe ce conținea. În urma celor publicate de Gușin, au apărut lucruri surprinzătoare. După 30 de ani, Lev Ivanov, fost ofițer superior de miliție, omul care a condus ancheta oficială, a declarat că echipele de investigație nu au găsit „absolut nicio explicație rațională” pentru tot ce s-a întâmplat acolo. El a mai afirmat că, atunci, a primit ordin să închidă ancheta și să sigileze toate materialele referitoare la „apariția unor sfere care zburau pe cer”. Lev Ivanov s-a conformat, totul a fost declarat strict secret, dar el crede și acum că tragica întâmplare a fost din cauza acelor obiecte zburătoare neidentificate.
În anul 2000, scriitoarea Anna Matveyva, din Ekaterinburg, a publicat cartea „Misterul din pasul Dyatlov”. Aceasta conține o mare parte din declarațiile oficiale, din jurnalele victimelor, interviuri cu cercetătorii, fiind singurul document care centralizează astfel de informații. „Fundația Dyatlov” a fost creată în Ekaterinburg de către Universitatea Tehnică de Stat Ural și este condusă de Yuri Kuntesevici. Scopul acesteia este de a menține „Muzeul Dyatlov”, în memoria celor morți și de a convinge autoritățile ruse să redeschidă ancheta pentru a se stabili cine este vinovat de moartea celor nouă tineri. În limbajul Mansî, numele muntelui Otorten înseamnă ,,nu te duce acolo”. Cei care au îndrăznit să încalce această poruncă, au plătit pentru asta.

http://www.lumeamisterelor.com/