Cine sunt mai săritori şi ajută pe cineva în nevoie, rușii sau americanii? În contextul politic actual, întrebarea nu este lipsită de miză. Un experiment stradal răspunde la întrebare scoțând la iveală elemente-surpriză.
Fiecare cultură are propriile sale tradiții și particularități. Religia, bucătăria națională, unele tipare comportamentale sau atitudinale, toate contribuie la specificul cultural al popoarelor. Deși suntem cu toții afectați de globalizare, acest specific național nu poate fi estompat. Și poate că este bine să rămână așa.
Totuși, unele lucruri nu ar trebui să fie condiționate cultural. Ele fac parte din patrimoniul universal al umanității. Așa ar trebui să fie, de exemplu, tendința de a-i ajuta pe alții.
În realitate însă, lucrurile nu stau deloc așa. Teoretic, acceptăm că este recomandabil să ajutăm și să nu lăsăm indiferența să se instaleze în viața noastră. Aceasta până când vreun experiment social sau o întâmplare reală arată că există un decalaj între ceea ce afirmăm și modul în care acționăm.
Rezultatele experimentului efectuat de doi tineri ruși i-a surprins chiar și pe inițiatori.
Rușii au probleme nu doar cu vecinii, ci cu ei înșiși
Nikolai și Guram sunt doi tineri din Sankt Petersburg care au inițiat un proiect de „farse cu miez sociologic” prin care încearcă să surprindă atitudini, reacții și să înțeleagă de ce anumite lucruri se întâmplă în jurul lor. Practic, obiectivul lor este realizarea de experimente sociale cu oameni reali în situații din viața reală. Tinerii filmează aceste clipuri și le încarcă pe canalul YouTube „Rakamakafo”.
Unul dintre experimentele lor recente este semnificativ și fiindcă are o oarecare miză politică. Scopul experimentului a fost acela de a observa care este reacția trecătorilor atunci când văd că un necunoscut se simte rău. Așa că Nikolai și Guram s-au apucat de treabă: unul în Sankt Petersburg, celălalt în Miami. Amândoi se prăbușesc jos și așteaptă intervenția celor din jur.
Partea interesantă este că reacțiile cetățenilor din cele două orașe sunt într-un contrast evident. În Sankt Petersburg a fost liniște și pace. Nikolai acuză dureri de stomac și lasă impresia că așteaptă ajutor. Trecătorii se uită și pleacă mai departe. În cele 3 zile de filmări, tânărul rus a stat și câte o oră în poziția omului suferind, fără să îl întrebe nimeni dacă are probleme.
A repetat episodul de 27 de ori, sute de oameni au trecut pe lângă el și doar 10% dintre cetățenii ruși au avut timp și disponibilitate să îi întindă o mână.
Mult mai norocos a fost Guram. Filmul arată cum americanii aproape că se înghesuie să întrebe cu ce îl pot ajuta. „În trei zile de filmări, aproape că nu am reușit un minut să stau jos”, a spus tânărul, surprins și el de intervenția promptă a cetățenilor americani.
Experimentul în sine aproape că nici nu mai necesită concluzii suplimentare. „Ce s-a întâmplat cu o națiune cu o cultură atât de minunată?” este întrebarea pe care tinerii ruși se văd nevoiți să o ridice cu privire la atitudinea concetățenilor lor.
Un experiment care încurcă lucrurile
Inițiativa celor doi tineri din Sankt Petersburg ridică o sumedenie de întrebări. În actualul context geopolitic, concluziile lor sunt dificil de asimilat de către o țară căreia i s-a cultivat în mod artificial sentimentul superiorității. Războiul Rece nu a făcut decât să accentueze lupta pentru podium.
Toate palierele vieții sociale, politice sau economice au fost cuprinse de febra concurenței. Tehnica, logistica, spionajul au fost utilizate pentru ca superioritatea să fie demonstrată oricând și în orice condiții. Cel mai puțin a intrat în dispută chiar elementul ce constituie miza experimentului: omenia.
Generalizarea concluziilor ar constitui o eroare. Nu ar fi cel mai recomandabil de presupus că rușii în masă se comportă într-o manieră indiferentă sau că toți americanii sunt săritori. Însă, pe de altă parte, nu se poate ignora faptul că sute de cetățeni cu aceeași cultură, tradiție și nivel de civilizație au trecut nepăsători. Ce se întâmplă?
De ce rușii par mai puțin înclinați să ajute?
Un răspuns facil ar fi că este vorba despre o genă națională. Însă istoria a înregistrat efectele negative ale unei gândiri de acest gen. Ideea existenței unui ADN colectiv poate fi atrăgătoare, însă extrem de riscantă. Pe baza ei Hitler a câștigat alegeri și a distrus destine. De altfel, rasismul și-a făcut loc în gândirea multor teoreticieni din perioada interbelică. Mitul superiorității de rasă a fost întreținut în mod voluntar deoarece corespundea așteptărilor societății. Unii nu pot scăpa de acest virus nici astăzi.
Atractivitatea acestei idei încă se menține în stare latentă la nivel subconștient. Trecutul nu poate fi șters cu buretele. Nici românii nu fac excepție. Puseuri de superioritate încă ne mai tulbură uneori armonia socială. În cazul rușilor, lucrurile sunt și mai evidente. Dar nu fiindcă ar fi dezavantajați de vreo genă, ci fiindcă suportă în continuare efectele unei mentalități care pune accentul pe gândirea colectivă, nu pe individualitate.
Este exact ceea ce opune Rusia democrației americane. Din punct de vedere psihologic, specialiștii au atestat faptul că ființa umană are predispoziția de a nu interveni dacă nu mai vede pe cineva făcând același lucru. Indiferența cetățenilor din Sankt Petersburg se încadrează acestei tendințe.
În schimb, americanii acționează altfel nu fiindcă sunt supraoameni. Ci, pur și simplu, este vorba de o altă educație și un alt stil de viață. Sunt elemente care, adăugate contextului social, pot modela comportamentul unei nații. Devine astfel explicabil de ce unele societăți par să fie mai altruiste decât altele.
În condițiile în care Rusia dezvoltă și în prezent o cultură a adversității și a dezbinării, efectele pot fi sesizabile și asupra cetățeanului de rând. Se simt chiar la nivelul străzii, prin lipsa gesturilor banale ca cele evidenţiate de experiment. Deja aici nu mai este vorba de politică, ci de pierderea unei calități vitale a ființei umane. Una care este posibil să nu mai fie recuperată atunci când politicienii se vor gândi să își întindă mâna. Ce se cultivă acum se va secera mai târziu.
