În seara de 13 iulie 1870, Bismarck lua parte la dineul de la Ministerul de Interne. Împreună cu el se aflau Roon, ministrul de război al Prusiei, şi von Moltke, Şeful Statului Major. Telegrama adusă de un curier avu darul, după cum notează Bismarck în memoriile sale, să-i facă pe cei doi invitaţi să lase cuţitul şi furculiţa. Motivul? Simţeau că afacerea le scăpa din mână, că proiectul la care visau atât – războiul cu Franţa – se năruia ca un castel de nisip. Bismarck îl întrebă pe Moltke:

– Este armata noastră cu adevărat atât de bine pregătită încât putem începe războiul având şanse sigure de victorie?

Răspunsul nu întârzie.

– N-am avut niciodată un instrument de luptă mai bun.

– Ei bine, continuaţi-vă cina în linişte, îi îndemnă Cancelarul de Fier şi, luând un creion, se apucă să rezume telegrama primită câteva minute mai devreme, şi care fusese pe punctul de a le strica dispoziţia, periclitând izbucnirea unui război. Aşa a fost săvârşit unul din cele mai faimoase falsuri politice intrat în analele diplomaţiei sub numele de “Depeşa de la Ems.”

Un Hohenzollern la Madrid?

În noaptea de 2 spre 3 iulie, ambasadorul Franţei la Madrid, baronul Mercier de Lostende, expedie la Paris o alarmantă depeşă. Diplomatul, convocat de generalul Prim, îl ascultase pe şeful guvernului spaniol explicându-i situaţia dificilă a Spaniei.

– Ne cunoaşteţi situaţia. De aproape doi ani, de la înlăturarea Isabellei a II-a, în 26 septembrie 1868, în Spania se află un regim provizoriu care nu se poate eterniza. Cu atât mai mult cu cât, de curând, la 25 iunie, regina a abdicat, în sfârşit, oficial. A sunat ora găsirii unei soluţii. Nu doresc republică. Am căutat un prinţ de pus pe tron. Pentru moment, un Bourbon ar fi greu de găsit. Ni s-a vorbit despre un membru al casei de Savoia, despre un altul al casei de Bragance. După un examen mai atent nu ni s-au părut acceptabili.

O oarecare pauză. După care generalul Prim continuase:

– Aşadar, ne trebuie un rege. Nu-l putem găsi. Şi iată, tocmai când căutările noastre par zadarnice, ni se propune unul care întruneşte toate condiţiile. Este de sânge regal, catolic, are 34 de uni, se prezintă foarte bine. Este militar, ceea ce va flata armata, este căsătorit cu o prinţesă portugheză, ceea ce va înclina multe spirite în favoarea sa. În fine, vorbeşte spaniola. După cum vedeţi, e ceea ce ne trebuie. Este vorba de prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen.

La auzul acestui nume, baronul Mencier tresărise. Prinţul Leopold nu se înrudea decât de departe cu regele Wilhelm al Prusiei, ceea ce nu însemna însă că era mai puţin dependent de şeful familiei Hohenzollern – acelaşi rege Wilhelm -, şi că ar fi putut accepta un tron fără acordul acestuia. De altfel, Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl prinţului Leopold, ceruse acordul regelui Prusiei pentru fiul său şi Wilhelm n-avusese niciun motiv să i-l refuze. Bismarck, cu atât mai puţin. Dar fiind vorba de o chestiune de familie, guvernul prusac nu fusese consultat. În felul acesta s-ar fi putut ca Franţa să se trezească cu o a doua frontieră comună cu Prusia. Baronul Mercier se mulţumise la început să exclame:

– Oh! Un german!

– Da, recunoscuse generalul Prim. Dar de ce vă temeţi? O alianţă dinastică nu mai înseamnă astăzi mare lucru. La noi acţiunile unui prinţ străin nu pot fi decât extrem de limitate. Va sosi într-o ţară pe care n-o va cunoaşte bine, va fi nevoit să jure pe o constituţie foarte liberală, va trebui să colaboreze cu un popor atât de mândru şi de dificil, cu un spirit atât de independent, cum este poporul nostru. Spania este un pământ dur, care nu poate fi cu uşurinţă modelat. Ştiţi că pe timpul monarhiilor trecute, Ludovic al XIV-lea şi nepotul său, Filip al V-lea al nostru, erau cât p-aci să se războiască.

– Poate, ripostase ambasadorul. Totuşi, adevărul este că, în Franţa, această alegere va produce o impresie defavorabilă.

– Mi-ar părea rău şi totodată mi-ar fi greu de înţeles. Prinţul Leopold este nepotul unei Beauharnais. Datorită unui joc de alianţe familiale, el este rudă mai apropiată cu familia Bonaparte decât cu regii actuali ai Prusiei. Şi apoi, ştiţi foarte bine că l-am fi preferat pe ducele de Montpensier, fiul lui Ludovic Filip, şi că dumneavoastră, adică Napoleon al III-lea, a fost cel care n-a acceptat niciun membru al casei d’Orléans. N-ar fi înţelept din partea dumneavoastră să vă opuneţi din nou. Cu atât mai mult cu cât de data aceasta nu avem de ales, neputând lăsa să ne scape singura şansă ce ne-a rămas.

În clipa în care ministrul afacerilor externe citea depeşa baronului Mercier, agenţiile pariziene de presă difuzau următorul text:

Madrid, 3 iulie. O delegaţie a generalului Prim a oferit coroana Spaniei prinţului de Hohenzollern, care a acceptat-o“.

(II) Furie la Paris

Trebuie citite jurnalele timpului pentru a realiza amploarea şi violenţa reacţiilor franceze. Din anumite editoriale reieşea că imperiul lui Carol Quintul era gata să se reconstituie sub ochii Franţei. Se vorbea de Pirinei şi de Spania prusacă, de hegemonia Hohenzollernilor, de provocare, de umilinţă naţională.

La 5 iulie, “Le Siécle“ relata că “Franţa, sufocată la toate frontierele de Prusia ori de naţiuni supuse influenţei sale, s-ar trezi redusă la o izolare asemănătoare cu aceea care, odinioară, motivase luptele interminabile ale vechii noastre monarhii împotriva casei de Austria”. “La Gaulois“ se simţea obligat faţă de sine însuşi să scrie în modul cel mai serios din lume: “Dacă vom fi nevoiţi să suportăm acest ultim afront, nu se va mai găsi nicio femeie pe pământ care să consimtă să dea braţul unui francez.”

Prin violenţa limbajului, presa opoziţiei depăşea tonul foilor guvernamentale. Guvernul era somat să ia poziţie şi să dezvăluie ţării intenţiile sale. Mai dăinuia şi certitudinea că armata imperială era invincibilă. Nu fusese oare aşa în Italia, în Crimeea, în Mexic? Fără a mai pomeni de ajutorul eficace ce-l adusese Romei, Libanului, Chinei şi Poloniei.

D-l de Gramont, ministrul afacerilor externe, “unul din oamenii cei mai stupizi din Europa… un viţel”, după Bismarck – care poate nu greşea –  urcă la tribuna corpului legislativ. Ceru mai întâi să se amâne dezbaterile, deoarece poporul spaniol nu se pronunţase încă. Deci guvernul imperial nu cunoştea detaliile “negocierii care ne-a fost ascunsă“. Începutul explicaţiilor ministrului era înţelept; urmarea însă infinit mai puţin.

– Totuşi, declară ducele de Gramont, nu trebuie să credem că respectarea drepturilor unei naţiuni vecine ne-ar putea obliga să îngăduim ca o putere străină, instalând pe unul din prinţii săi pe tronul lui Carol Quintul, să poată deplasa, în detrimentul nostru, echilibrul de forţe din Europa…

Aşteptând reacţiile Germaniei, toată lumea se felicita. André Guérin, autorul excelentei lucrăriBătălia dementă de la 1870, ne oferă acest fragment dintr-un articol apărut în “La Presse“: “Oh! Franţa! Naţiune generoasă, fiică a cuvântului şi a spadei, ridică-te acum! Adună-ţi cioturile armatelor sfărâmate la Waterloo!”

La Saint-Cloud, caraghiosul mareşal Vaillant declară împăratului:

– Niciodată n-o să mai găsiţi o ocazie atât de grozavă, trebuie să profitaţi! V-aţi expus condiţiile: acum, în gardă!

Dar Napoleon al III-lea nu ţinea câtuşi de puţin să ia poziţie de atac: totuşi şi de astă dată avea să se lase antrenat de miniştrii, de generalii, chiar şi de soţia lui…

Europa era uluită. La Madrid nimeni nu pricepea explozia franceză. Cortes-ul nici nu se pronunţase încă şi lumea era neliniştită. În Germania, declaraţia ministerială a d-lui de Gramont fusese calificată drept insolentă. Totuşi, numeroşi erau aceia care refuzau “să întrezărească posibilitatea unui conflict armat pentru o afacere dinastică“. Bismarck, în schimb, vedea născându-se ocazia de mult aşteptată: un război cu Franţa i-ar fi permis desigur să realizeze unitatea Germaniei.

Wilhelm nu înţelegea nimic. Îşi făcea cura la Ems de unde, în 7 iulie, îi scrise soţiei sale: “Dacă miniştrii francezi ar invoca onoarea Franţei, nimeni nu s-ar gândi să protesteze. Dar nu sunt în stare să înţeleg cum este lezată onoarea Franţei până într-atât încât să pornească un război, numai pentru că Spania alege un alt rege decât cel la care se aşteaptă Franţa”. El nu ţinea ca Leopold să-şi menţină candidatura: “Fie vorba între noi aş prefera ca Leopold să nu fie ales.”

(III) Noi tensiuni

Leopold se retrage

Veni rândul ambasadorilor să intre în joc şi să încerce să împiedice izbucnirea unui conflict. Dar la Paris toţi se dovediră surzi chiar şi la glasul diplomaţilor. Baronul Mercier fu din nou primit de generalul Prim; şeful guvernului spaniol îşi dădu seama de gravitatea situaţiei:

– Prinţul Leopold să-mi spună că întâmpină greutăţi şi-i voi facilita retragerea.

Urmă apoi rândul contelui Benedetti – ambusadorul Franţei în Prusia – să acţioneze. Pe data de 9 iulie, regele îl primi la Ems şi îi declară că intervenea în această afacere nu ca rege, ci ca şef al familiei. Desigur, regele aprobase candidatura vărului său, dar dacă a doua zi prinţul Leopold ar fi refuzat, el, Wilhelm, ar fi aprobat acest refuz. Se arătă mirat de gălăgia stârnită la Paris, apreciind-o ca nefondată, şi considerând totodată declaraţia făcută la 6 iulie de către ministrul afacerilor externe în faţa corpului legislativ ca o provocare. Apoi, foarte amabil, îl invită pe ambasador la cină.

După cum explică Georges Reux, Wilhelm îi ascundea ceva lui Benedetti. Preocupat să-şi păstreze rangul şi să-şi afirme independenţa, regele nu voise să dezvăluie reprezentantului unei puteri străine că în realitate i-o luase inainte, nemaiaşteptând un demers care ar fi putut semăna cu o somaţie. De fapt, oricât li s-a împuiat capul şcolarilor francezi de-a lungul atâtor ani, regele Wilhelm nu dorea războiul, după cum reiese din scrisoarea lui din 8 iulie, o zi înainte de întrevederea cu Benedetti, adresată prinţului Anton de Hohenzollern-Sigmaringen:

“În Franţa sunt în curs preparative de război… După cum nu i-am ordonat fiului tău să accepte coroana, tot astfel nu-i ordon acum să revină asupra deciziei. Totuşi, dacă va hotărî astfel, o dată în plus îl asigur de asentimentul meu. Guvernul francez (nu ştiu dacă este cazul să spun şi împăratul), mai ales Gramont, vrea război. El declară că Spania fiind scoasă din cauză, nu trebuie luptat decât împotriva Prusiei. Să-ţi vie nebunia, nu altceva!“

Totuşi Parisul continua să fiarbă. Ducele de Gramont îi trimise lui Benedetti o nouă depeşă presantă: „Dacă regele nu-l sfătuieşte pe prinţ să renunţe, ei bine! asta va însemna de îndată război“.

La 12 iulie, prinţul Anton telegrafie la Madrid anunţând că fiul său Leopold „îşi retrage acceptarea în virtutea complicaţiilor pe care această candidatură s-ar părea că le suscită şi a situaţiei penibile în care poporul spaniol a fost împins de ultimele evenimente“.

Noi tensiuni

În acceaşi zi, ambasadorul Spaniei la Paris făcu cunoscută ducelui de Gramont hotărârea Hohenzollernilor-Sigmaringen şi Wilhelm îi anunţă ştirea lui Benedetti. Mai mult, îi adresă ambasadorului următoarea scrisoare:

„Maiestatea sa a primit o comunicare de la prinţul Hohenzollern-Sigmaringen. Ea conţine confirmarea expresă a informaţiei transmise în ajun. Regele şi-a dat asentimentul în calitate de şef al familiei şi de suveran. Prin aceasta Maiestatea sa consideră problema închisă”.

Închisă, dar nu pentru matadorii de la Paris. Miniştrii lui Napoleon al III-lea erau mândri de marele succes diplomatic obţinut. Thiers îl felicită pe Emile Ollivier, şeful guvernului, de altfel el însuşi triumfător.

– Acum trebuie să vă potoliţi.

– Nicio grijă, îi răspunse primul ministru. Am obţinut pacea, n-o lăsăm să ne scape.

Nu-ţi poţi înăbuşi un sentiment de jenă citind în „La Presse“: „Dacă Prusia refuză să se bată, o vom constrânge“.

În timpul acesta, la Cameră, Emile Ollivier reuşea, nu fără greutate, să respingă interpelările.

– Faceţi jocul Prusiei, îi strigă un deputat. În calitatea mea de francez, protestez cu energie.

De asemenea, câţiva deputaţi îl întrebaseră pe ducele de Gramont “ce garanţii a stipulat sau ce garanţii socotea să ceară”. Cuvântul garanţii fusese azvârlit „ca o grenadă”, după expresia atât de justă a lui Georges Roux. În aceeaşi seară, ducele de Gramont îi ceru lui Benedetti să pretindă regelui Prusiei “angajamentul ca, pe viitor, candidatura Hohenzollernilor să nu mai fie nici reînnoită, nici autorizată“.

În timp ce ambasadorul Franţei în Prusia se pregătea să ceară o nouă audienţă, la Saint-Cloud, în 13 iulie, Consiliul de Miniştri apăru dezbinat. Este probabil ca ducele de Gramont să fi dat noi instrucţiuni ambasadorului, fără ca, în prealabil, să-l fi avertizat pe şeful guvernului. Ollivier va pretinde mai târziu că s-ar fi gândit chiar să demisioneze, dar că nu avusese curaj. „Prin aceasta – va recunoaşte el – apăream oficial ca solidar cu un act pe care-l deplângeam. În aparenţă, mă asociam, dar cam în felul în care paratrăsnetul se asociază cu trăsnetul ca să-l îmbuneze“. În cursul aceluiaşi consiliu, Napoleon al III-lea păru ezitant şi foarte încurcat. Era îmbătrânit, obosit, “hărţuit de propriile sale inspiraţii“. Va sfârşi, sincer dezolat, să se alăture părerii generale.

(IV) Telegrama falsificată

Provocarea

Benedetti primi noi instrucţiuni în seara de 12. În dimineaţa de 13 îndrăzni să-l abordeze pe regele Wilhelm la promenada Izvoarelor. Aflând de noua pretenţie a Parisului, Wilhelm se miră:

– Cum? Mi se cer garanţii? Şi regele se mulţumi să-i spună ambasadorului că socotea afacerea încheiată.

Benedetti raportă la Paris. Şi Gramont îi ceru diplomatului să insiste pentru a obţine o nouă întrevedere. De data aceasta Wilhelm se supără: “Unde s-a mai văzut o asemenea obrăznicie!” îi scrise el soţiei sale. “Trebuie deci să apar în faţa întregii lumi ca un păcătos pocăit. Este o provocare!“

Wilhelm prinse de veste că Bismarck şi miniştrii săi aveau de gând să demisioneze în chip de protest împotriva slăbiciunii manifestată de suveran. Îi trimise aşadar pe aghiotantul său, prinţul Radziwill, la ambasadorul Franţei să-l întrebe pentru ce motive cerea Benedetti o noua audienţă. Nefericitul diplomat se scuză zicând că era vorba de “problema garanţiilor pentru viitor, despre care a vorbit chiar în dimineaţa aceea Maiestăţii sale”. Prinţul îi aduse la cunoştinţă lui Wilhelm, care îl trimise din nou pe Radziwill la Benedetti spre a-i preciza că “nu are nimic de adăugat la cele declarate şi că restul este o afacere care se tratează între guverne“. De data acesta însă Wilhelm îl puse şi pe Bismarck la curent. Trebuie redat integral textul telegramei regelui către cancelar – primită de acesta în timpul dineului din 13 iulie – pentru că, pornind de la ea, Bismarck va întocmi celebra “depeşă de la Ems“.

“Contele Benedetti m-a oprit în trecere la promenadă pentru a-mi cere în cele din urmă, în mod cu totul indiscret, să-l ascult: să-i telegrafiez de îndată împăratului că mă angajez ca pe viitor să nu mai acord niciodată consimţământul în cazul în care Hohenzollernii ar reveni asupra candidaturii. Am sfârşit prin a refuza cu destulă severitate, socotind că asemenea angajamente nu trebuie şi nu pot fi luate o dată pentru totdeauna. I-am spus, bineînţeles, că n-am primit încă nimic şi că, după cum ştia prea bine,  primind prin Paris şi Madrid informaţiile înaintea mea, guvernul meu este iarăşi în afară de cauză.

Maiestatea sa a primit între timp o scrisoare de la prinţ. Întrucât maiestatea sa i-a spus contelui Benedetti că aşteaptă ştiri de la prinţ, a hotărât, la propunerea contelui Eulemburg şi a mea, să nu-l mai primească pe contele Benedetti din cauza pretenţiilor sale şi să-i comunice, printr-un aghiotant, că Maiestatea sa a primit confirmarea ştirii pe care Benedetti o aflase de la Paris şi că nu mai are a-i spune nimic în plus ambasadorului. Maiestatea sa lasă în seama excelenţei voastre grija da a hotărî dacă noua pretenţie a lui Benedetti şi refuzul ce i-a fost opus trebuie ori nu să fie  îndată comunicate atât ambasadorilor noştri cât şi jurnalelor.”

Bismarck falsifică textul

După ce citi acest text, Bismarck îl întrebă pe şeful de stat major Moltke şi pe ministrul de război Albert de Roon:

– Avem vreun interes să întârziem conflictul?

Amândoi răspunseră categoric:

– Dacă trebuie să facem război nu câştigăm nimic  amânându-l. Chiar dacă ar exista riscul unui atac francez pe Rin, Prusia ar intra repede în campanie cu forţe superioare celor inamice. După aceea, acest avantaj s-ar micşora.

Sunase ora fatală. Bismarck se sculă, se duse la pupitru, luă un creion mare şi, simţind că aceasta îi era datoria, „condensă“, cu mult calm, depeşa de la Ems. Iată cum:

“După ce ştirea renunţării prinţului de Hohenzollern a fost comunicată oficial de guvernul spaniol guvernului imperial francez, ambasadorul Franţei i-a mai cerut, la Ems, Maiestăţii sale regelui permisiunea să telegrafieze la Paris că Maiestatea sa se angajează pentru totdeauna să nu mai dea consimţământul în cazul când Hohenzollernii şi-ar mai pune candidatura. Maiestatea sa a refuzat să-l primească pe ambasador şi i-a transmis prin aghiotantul de serviciu că nu mai are nimic să-i comunice.”

Era o capodoperă de provocare.

– Iată, declară Bismarck, ceva care va avea asupra taurului galic efectul unei cape roşii. Este esenţial ca noi să fim cei atacaţi; infatuarea şi susceptibilitatea galică ne vor atribui acest rol.

Mareşale, suntem gata?

La Paris, ministrul nu avea în mână decât o copie a depeşei de la Ems, publicată în “Norddeutsche Allgemeine Zeitung”, ceea ce însă nu-l făcu pe Gramont să se considere mai puţin ultragiat.

Presa se dezlănţui. “Dacă declaraţia de război nu soseşte – se spunea în “Le Soir“ – va fi mai mult decât o nedumerire, mai mult decât o decepţie! Iar ziarul “Constitutionnel” declară: „La insolenţa Prusiei, nu există decât un răspuns: războiul!“

Fără îndoială, războiul nu mai putea fi evitat. În faţa comisiunii corpului legislativ, dl. de Keratry îl întrebă pe mareşulul Leboeuf, ministrul de război:

– Mareşale, suntem gata?

Şi Leboeuf răspunse:

– Pe deplin gata!

– Ne puteţi da cuvântul d-voastră de onoare? reluă Keratry. Gândiţi-vă că ar fi o crimă să angajăm Franţa în luptă fără a fi prevăzut totul, fără a ne fi gândit la toate.

– Vă dau cuvântul de onoare, reluă mareşalul, că suntem gata.

Acelaşi mareşal Leboeuf declarase consilului că: “De la Paris la Berlin nu va fi decât o plimbare cu bastonul în mână!”

La 19 iulie, Bismarck primi declaraţia de război. La sosirea sa la marele cartier general, la Metz, Napoleon al III-lea îi scria soţiei sale: „Aici lucrurile nu sunt atât de înaintate pe cât credeam“. Era firesc. În ajun, ministrul de război primise această telegramă de pe front: “Continuă să sosească detaşamente fără cartuşe şi fără echipament.”

Lipsea totul. Chiar şi hărţile. Magaziile erau goale. “Nimeni n-ar fi bănuit niciodată atâta neglijenţă şi nepăsare – va spune un martor. Nici puşti, nici materiale, nici contabilitate, nici ordine, nimic! nimic!” … Dar faptul cel mai uluitor este că întregii Franţe vestea catastrofei de la Sedan îi păru incredibilă.

sursa: Andre Castelot, Depeşa de la Ems în Magazin istoric, anul IV, Nr.10(43), octombrie 1970

http://istoriiregasite.wordpress.com/