Articolul care urmează ar putea intra în categoria științei distractive. Subiectul este generos, și nu trebuie să faci eforturi foarte mari pentru a găsi lucruri amuzante în știință chiar dacă, prin definiție, ea este o chestie cât se poate de serioasă. Sper să vă înveselească articolul care urmează. Parafrazând deviza premiilor IgNobel, el are rolul de a vă facă să zâmbiți un pic, după care să gândiți.
Mai periculoase decât bărbații
Este dovedit științific! Uraganele care poartă nume de femei produc mai multe victime decât cele care au nume de bărbați. Dovezile ne sunt prezentate în studiul intitulat ”Female hurricanes are deadlier than male hurricanes” (Uraganele cu nume de femei sunt mai mortale decât cele care poartă nume de bărbați), care a fost publicat în luna mai 2014, de către prestigioasa publicație PNAS (Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America). Citez din această lucrare: ”În SUA uraganele primeau nume de femei, o practică pe care meteorologii o considerau potrivită, dat fiind caracterul imprevizibil al uraganelor. Aceastei practici i s-a pus capăt către sfârșitul anilor 1970, în urma acuzațiilor de sexism venite din partea societății, iar urganele au început să primească și nume de bărbați.”Pentru a vedea felul în care numărul victimelor este influnțat de numele date urganelor cercetătorii au analizat 94 de urgane care s-au abătut asupra SUA între 1950 și 2012. În listă nu au fost incluse două uragane: Audrey, din 1957 și Katrina 2005, deoarece acestea au provocat un număr foarte mare de victime. Analizele statistice asupra uraganelor luate în calcul în cadrul studiului au demonstrat un lucru clar: cele care poartă nume de femei produc mai multe victime decât cele care poartă nume de bărbați.
Desigur, aici nu este vorba despre ceva ce ține de influența numelui asupra intensității uraganului. (Știți și dv că există persoane care asociază numele cuiva cu destinul său, dar asta intră în zona năzbâtiilor.) S-a plecat de la ipoteza oamenii văd un uragan în funcție de numele pe care îl primește. Pentru a o verifica au elaborat mai multe baterii de teste și, citez din articol:”Studiile de arhivă au arătat că furtunile severe cu nume de femei produc mai multe victime. Testele noastre sugerează că urganale cu nume feminine sunt percepute ca fiind mai puțin periculoase decât cele cu nume masculine și, din acest motiv, există o motivație mai slabă pentru pregătire [în așteptatarea uraganului].” Dacă ar fi să o spun mai pe șleau, uraganele cu nume de femei nu sunt luate în serios!
Studiul ar trebui să aibă și consecințe practice, spun autorii lui. ”[…] rezultatele noastre sugerează importanța înțelegerii felului în care etichetele pot influența reacția la dezastre naturale sau alte evenimente. Atunci când urganale, sau alte evenimente similare, primesc etichete arbitrare (nume de femei/bărbați, de animale sau de flori) trebuie să ne așteptăm că reacția oamenilor va fi influențată de reprezentarea mentală asociată acestor categorii. Această reprezentare mentală influențează evaluarea subiectivă a riscului. Un uragan care poartă nume de floare va părea mai puțin amenințător decât unul care poartă numele unui prădător. Studiul nostru subliniază nevoia reexaminării practicii prin care sunt atribuite, la întâmplare, numele pentru dezastre naturale în scopul ușurării comunicării.”
Cărți, bărbați și femei
O problemă simplă. Trebuie să luăm cu noi o carte sau un pachet nu prea voluminos. Există vreo diferență între felul în care femeile și bărbații transportă asemenea obiecte? Gândiți-vă un pic, apoi citiți studiul intitulat: ”Gender-related book carrying-behavior: a reexamination”(Legătura dintre gen și stilul de transport al cărților: o reexaminare), publicat în aprilie 1993 de către revista Perceptual and Motor Skills. Acest articol, semnat de un grup de cercetători elvețieni, discută o studiu mai vechi, realizat de către cercetători americani, în care ajunsese la concluzia că există stiluri specifice, în funcție de sex, de transport al cărților. Astfel, femeile preferă să țină cărțile în față, pe piept, în timp ce bărbații preferă să țină cartea în lateral, la subraț.
Acest comportament este valabil în America de Nord, și-au spus cercetătorii elvețieni, dar nu știm dacă este valabil și pentru europeni. Așa că s-au pus pe cercetat. Timp de șase ani au fost analizat felul în care duc cărțile 1.257 de studenți și 1.345 de sudente, în Geneva, Elveția. Rezultatul? Ei bine, studentele elvețiene adoptă în proporție de 43-60% stilul de transport bărbătesc, cu cartea la subraț. În același timp, studenții adoptă în proporție de 90% stilul bărbătesc de a duce cărțile. ”Rezultele indică nevoia de a se reconsidera noțiunea de comportament în funcție de sex în cazul transportului [cărților]” se arată în concluzia studiului. Da, da, da! Trebuie regândită chestia asta.
Nevoia de a urina și luarea deciziilor
Da, este un subiect un pic mai delicat. Poate că nu v-ați imaginat că nevoia imperioasă de a merge în locul în care până și regii merg pe jos afectează felul în care luăm deciziile. Uneori le afectează în bine, alteori, dimpotrivă. Aceasta este concluzia articolului intitulat ”Inhibitory spillover: increased urination urgency facilitates impulse control in unrelated domains”, publicat de către doi cercetători americani în revista Psychological Science în 2011. Articolul sintetizează rezultatele a patru studii.
În primul studiu se demonstrează că ”presiunea crescută în vezica urinară” îmbunătățește performanțele de enunțare a numelor culorilor, dar scade performanțele în ceea ce privește recunoașterea semnificațiilor cuvintelor.
Studiile al doilea și al treilea demonstrează că aceeși presiune crescută în vezica urinară ajută la luarea deciziilor în domeniul financiar, deoarece ”crește rezistența în fața profitului pe termen scurt, în favoarea beneficiilor pe termen lung”.
Studiul al patrulea se arată nevoia acuta de a urina face ca subiecții să devină mai răbdători.
Nu am nimic de adăugat, încercați și dumneavoastră.
Părul facial și gândurile negative
În aprilie 1997, revista Behaviour Research and Therapy, publica articolul ”Unwanted intrusive thoughts and the growth of facial hair: a cognitive analysis” (Gândurile nedorite și creștera părului facial: o analiză cognitivă). Citez integral rezumatul lucrării: ”Conexiunea funțională dintre creșterea părului nedorit și gândurile negative sunt descrise printr-un studiu de caz. Terapia cognitiv-comportamnentală este recomandată și are succes, mai puțin cazul în care anumite fapte sunt negate.” Poate că nu ați înțeles mare lucru din aceste două fraze, dar ideea este simplă. Dacă ai gânduri negative, atunci îți crește păr, nedorit, pe vârful nasului. Dacă vrei să nu ai asemenea probleme, atunci apelezi la terapie, pentru a gândi pozitiv. Citez din nou din articolul amintit: ”Există o similaritate între gândurile negative și creștere părului facial nedorit. Cercetări recente [..] demonstrează că cele două fenomene nu sunt numai similare, ci și interconectate. Un aspect interesant este faptul că secvența cauzală poate acționa în ambele direcții. Creșterea părului în nări sau urechi poate duce la gânduri negative. De asemenea, gândurile negative produc imediat creșterea părului pe vârful nasului…” Cine s-ar fi gândit la așa ceva?
Schimbarea dispoziției și mirosurile umane
În decembrie 1999 doi cercetători americani publicau în Psychology & Behavior articolul ”Rapid mood change and human odors” (Modificarea rapidă a dispoziției și mirosurile umane). Așa cum v-am obișnuit, citez din rezumatul lucrării: ”Expunerea la mirosul de la subraț timp de două minute a dus la modificări rapide, mici, dar semnificative, în dispoziția depresivă a subiecților. Schimbarea dispoziției este independentă de percepția calității mirosului. Mirosuri percepute ca fiind neplăcute și intense au avut drept efect calmarea stării depresive, în aceeași măsură ca mirosurile [percepute ca fiind] plăcute.”
Probabil că nu aș fi amintit de acest studiu, dacă el nu ar fi avut o replică memorabilă. În 2001, cercetătorul Stephen L. Black, publica articolul ”Does smelling granny relieve depressive mood? Commentary on «Rapid mood change and human odors»” (Mirosul bunicii calmează stările depresive? Comentariu la «Modificarea rapidă a dispoziției și mirosurile umane»), revista Biological Psychology. Rezumatul acestuia este în… versuri:
”Chen și Haviland-Jones suțin că, dacă ești prăbușit,
Nu trebuie să fi deprimat și mâhnit,
Ia și miroase-o pe mama-mare
Și vei găsi alinare.
Dar chestia asta dovadă nu are.”
Pentru că am forțat traducerea, vă dau și varianta în limba engleză: ”Chen and Haviland-Jones claim if you’re down/You needn’t be depressed and mope around/Check out Granny’s smell/It’ll make you feel well/One problem: no supporting evidence was found.”
Articolul lui Black, așa cum vă așteptați, critică aspru metodologia folosită de Chen și Haviland-Jones pentru elaborarea studiului amintit mai devreme. Nu insist asupra obiecțiilor lui Black, dar nu pot să nu citez fraza cu care își încheie articolul: ”Bunica ta poate să fie o persoană minunată, dar nu există nici o dovadă că dacă o miroși ți se va lumina ziua!” Cine zicea că oamenii de știință abandonează umorul atunci când scriu lucrări științifice? Eu spuneam asta.
Personalitatea simplă a politicienilor
Aveți idee câte caracteristici sunt suficiente pentru a descrie personalitatea unei persoane? Cei mai mulți cercetători susțin că sunt suficiente cinci trăsături pentru a putea face acest lucru. Aceste trăsături ar fi: energia/extrovertit, agreabil/prietenos, conștinciozitatea, stabilitatea emoțională și deschiderea intelectuală. Dar în cazul politicienilor? La această întrebare au încercat să răspundă psihologii Philip Zimbardo, Gian Vittorio Caprara și Claudio Barbaranelli în articolul intitulat ”Politicians’ uniquely simple personalities” (Personalitatea foarte simplă a politicienilor), publicat în numărul din 6 februarie 1997 al revistei Nature. Cei trei cercetători au folosit un chestionar, care conținea 25 de adjective, corespunzătoare celor cinci trăsături (factori) de personalitate amintite mai devreme. Acest chestionar a fost folosit pentru 2088 de cetățeni italieni adulți. Subiecților li s-a cerut să se descrie pe sine, un număr de celebrități și câțiva politicieni. Rezultatul? Autorii spun că ”rezultatele sunt clare. (1) pentru a se descrie pe sine au fost folosite toate cele cinci trăsături [amintite mai devreme]. (2) Pentru descrierea celebrităților au fost folosite tot cinci trăsăsturi. (3) Descrierea politicienilor a fost redusă, drastic, la numai două trăsături, în ciuda diferențelor semnificative de personalitate ale acestora.” Chiar dacă politicienii se văd pe sine ca fiind niște personalități complexe, alegătorii îi văd mult mai simplu sau, dacă vreți, mai simplist. În fond, dacă stăm să ne gândim un pic, alegătorii nu au decât două opțiuni: îl votez sau nu îl votez pe cutare candidat. Iar alegătorii, spun autorii studiului, adoptă o strategie cognitivă eficientă, atunci când trebuie să prelucreze un volum mare de date (nesigure) pentru a evalua un candidat. Cât de eficientă este această strategie la noi? Se vede cu ochiul liber, nu mai sunt necesare studii suplimentare.
Căscatul contagios la câini
Banuiesc că ați constatat și dumneavoastră: căscatul este contagios. Aș îndrăzni să fac pariu cu dv habar nu aveți ce se întâmplă cu un câine atunci când stăpânul său cască. Vă voi lămuri eu, folosindu-mă de articolul ”Dogs catch human yawns” (Câinii se molipesesc de căscatul uman), publicat în octombrie 2008 de către revista ”Biology Letters”. Citez din rezumatul acestei lucrări: ”Acesta este primul studiu care demosntează contagiozitatea căscatului uman la câinii domestici (Canis familiaris). Au fost studiați 29 de câini în timp ce subiecți umani căscau sau doar deschideau gura. 21 de câini au căscat atunci când oamenii căscau, dar nu au recționat în același fel atunci când subiecții umani doar deschideau gura.” Studiul demonstrază că, în proporție de 72%, căscatul uman este contagios la câini. Dar asta nu este totul. În cazul oamenilor, contagiozitatea căscatului este de numai 40-60%! Studiul nu oferă o explicație pentru acest comportament neașteptat al câinilor, pentru aceasta fiind nevoie de teste suplimentare.
Câinii seamănă cu stăpânii lor?
Seamănă. Aceasta este concluzia studiului intitulat ”Do Dogs Resemble Their Owners?” (Câinii seamăcă cu stăpânii lor?), publicat în 2004 de către revista ”Psychological Science”. Citez din rezumatul lucrării: ”Am examinat dacă rapoartele în care se indica asemănarea animalelor de companie cu stăpânii lor sunt corecte. […] Au fost fotografiați separat 45 de câni și stăpânii lor. Participanților la studiu le-au fost prezentate pozele proprietarului, a câinelui său și a unui alt câine, cerându-li-se să identifice perechea potrivită.” (Mi-ar fi plăcut ca numărul de poze dintre care să fie făcută alegerea, să fi fost ceva mai mare, pentru a scădea probabilitatea ghicirii din întâmplare.) Rezultatele au fost oarecum surprinzătoare. Participanții la studiu au putut identifica corect, în proporție de 64%, stăpânul și câinele, dar asta numai atunci când animalul de companie era unul de rasă. Nu a putut fi stabilită o corelație între durata coabitării între câine și stăpân, fapt care i-a condus pe autorii studiului să ajungă la concluzia că”atunci când cineva își cumpără un câine, el va alege pe cel care îi va semăna, iar când câinele este de rasă pură, va obține ceea ce își dorește.” Altfel spus, fiecare își alege câinele care pare că îi seamănă cel mai bine. În general cânii sunt cumpărați atunci când sunt pui și, atunci când sunt de rasă, știi de la început cum va arăta atunci când va crește mare. Acest lucru nu mai este valabil în cazul corciturilor și, din acest motiv, la maturitate există o mai mică asemănare între câine și stăpân.
Concluzie
Sper că v-am convins: știința nu este totdeauna încruntată. Dacă nu am reușit acum, o să aduc argumente suplimentare, cu o altă ocazie. Apropo… acum citesc ”Becoming a vampire without being bitten: the narrative collective-assimilation hypothesis” (traducere scurtă: Devenind vampir fără să fi mușcat), articol publicat în revista Psychological Science din august 2011… Zâmbiți, vă rog!
