Aș fi vrut să spun câteva cuvinte frumoase de sărbători, dar la naiba, îmi iese ceea ce simt să le doresc tuturor românilor: petreceți-vă sărbătorile în familie, nimic altceva nu merită!
Mă gândesc la mulți cei care se ”sacrifică” de dragul prosperității și realizării personale, sub orice formă. Merită dragilor? Câți își spun ”Știu că acum fac un efort mai mare, pentru că vreau să avansez, să devin nuștiuce, pentru că nu-mi permit să-mi pierd jobul, pentru că așa vrea șeful, pentru că …, dar după ce prosper o să recuperez!” Iar în realitate nu se schimbă nimic: același efort, aceleași sacrificii, pierderi însumate.
Ce este bunăstarea și care este prețul pentru obținerea acestui statut? Pentru că este un statut, cei mai mulți și-o doresc ca pe o realizare finală în viață, ca o raportare la societate și la statutul anterior. Dar care este costul social al bunăstării? Câte ore de muncă trebuie să aloci în viață pentru a atinge acest statut? Ce înseamnă carieră, profesie, statut social și cum se transpun acestea în devenirea noastră individuală? Cum se cuantifică pierderea momentelor (unice) alături de cei dragi pentru o stare socială incertă, temporară și indefinibilă? Am în minte pe cei mulți care lucrează opt, zece, 12 ore pe zi, plecați mai mult sau mai puțin departe de părinți, de copii, de familie. Câte ore alocați lunar discuțiilor cu cei dragi, câte ore îți vezi tatăl, mama, câte ore îți vezi copilul? Cât timp face pe lună viața ta raportat la timpul pe care îl pierzi efectiv la birou, pe teren, la șubler sau în fața calculatorului? O zecime, o sutime sau chiar mai puțin. O vorbă perfidă sună cam așa ”Nu realizăm cât de mult ne poate lipsi cineva decât după ce îl pierdem”. Da, în primul rând e ființa noastră pe care o pierdem. Și totuși cât n-am da din timpul irosit cu alte tâmpenii pentru a ne bucura de prezența celor pierduți sau pentru a ne bucura de momentele irecuperabile din copilăria celor mici? Mulți își văd părinții sau copiii de sărbători, de zilele de naștere sau nici atunci. Cât timp îl petreci la casa părintească? Comparați, vă rog, cu timpul unei săptămâni de lucru și asumați pierderea. Pentru mine e inexplicabil cum ne complacem în schema socială, fără să ne punem întrebări despre scop, cost, rost, statut.
Acel timp se mai întoarce vreodată? Nu. E sinistru, dar societatea actuală e o absolută imbecilizare. În mod paradoxal, ziua de muncă de 8 ore s-a implementat în Marea Britanie ca efect al industrializării. Deși este considerată o teză marxistă potrivit căreia forța de muncă nu poate fi expusă la un efort continuu îndelungat pentru că îi scade randamentul și rezultatele ulterioare sunt din ce în ce mai proaste, ziua de opt ore a fost acceptată (scăzând de la 12) tocmai ca efect al industrializării, decizia trenând însă pentru un timp îndelungat de la propunerea ei de la jumătatea secolului XIX, către începutul și chiar către mijlocul secolului XX, în majoritatea țărilor dezvoltate.
Acum suntem într-o nouă etapă de extindere a efortului prin muncă. Prin politicile neoliberale, prevederile referitoare la regimul de muncă au fost mult relaxate, dar nu în favoarea angajatului. Paradoxal, deși tehnologia a avansat într-un ritm nemaicunoscut până astăzi și multe dintre muncile rutinare pot fi înlocuite sau înlesnite, angajatul este supus unui regim de muncă mult mai drastic, programul de lucru prelungindu-se iarăși către 12 ore pe zi, dacă socotim și zilele lucrate în weekend sau sărbători legale. Unde trebuie să ajungă productivitatea? Până unde salariul mai poate fi legat de productivitate și unde intervine aportul altor factori de producție? Fie că programul de lucru este prevăzut cu limite săptămânale și orele suplimentare trebuie compensate cu perioade de odihnă pentru angajat sau plăți suplimentare, în realitate codul muncii este mult flexibilizat, iar angajatorii pot dispune de forța de muncă oricât consideră necesar. Iar drepturile angajatului sunt fie neglijate, fie anihilate pe căi amiabile, la înțelegerea dintre angajator și angajat, înțelegere în cadrul căreia planează întotdeauna posibilitatea primului de a se dispensa de serviciile celuilalt. O negociere, așadar, incorectă și ilegală. De altfel, aceste noi reglementări nu fac decât să legalizeze o formă post-modernă de sclavagism. Un sclavagism acceptat și asumat de angajat de cele mai multe ori, printr-o formă de îndobitocire, de genul autoimpunerii sacrificiilor de care pomeneam anterior. Ba mai mult, angajatul este încurajat să se perfecționeze, să devină un și mai bun robot care să corespundă standardelor de calificare și randament solicitate la locul de muncă sau de recalificare pentru un alt post.
Și toate acestea contrapuse unui regim normal de viață. Impresia că viața a devenit o rutină, că e greu să ții pasul cu ritmul alert sunt efectiv consecințe ale unui sclavagism acceptat. Dacă visați recompense ulterioare, cum ar zice americanul, dream on! Ele nu vor veni! Chiar aveți impresia că societatea are nevoie de miliarde de manageri, asociați sau șefi? Cum îl poți blama pe bunicul tău țăran că își neglija copiii pentru muncile câmpului sau că făcea copii pentru a-i munci, când de fapt petrecea de trei ori mai mult timp cu aceștia decât petreci tu astăzi? Iar părinții tăi care de fapt au învățat să se cunoască și să se iubească pentru a te avea pe tine cel care azi nu-ți cunoști soția/soțul pentru că petreci cu ea/el timpul doar de la culcare și de la trezire și viața de weekend, sărbători și vacanțe, eventual escapade de lux? Ce viitor vor avea copiii tăi cu prosperitatea aia pentru care te tot sacrifici?
http://donquijote-cronicarul.blogspot.ro/
