Mintea noastră este regizorul iar realitatea este ecranul pe care se proiectează filmul creat de regizor. Ca şi realitatea, corpul nostru este modelat de gândurile pe care le avem. Mediul este cel care impune structura celulei. Celulele stem, identice, puse în medii diferite, generează organe complet diferite: rinichi, inimă, ţesut osos, etc.
Când ne naştem, venim ca un hard disk (HD) gol, neformatat, de o anumită capacitate, cât putem să ducem în această viaţă, conform programului divin pe care am subscris să-l implementăm.
Odată cu naşterea noastră începe formatarea HD-ului. Primii care ne primesc la „sosire” încep şi formatarea noastră. Poate că aceasta începe cu mult înainte de naşterea propriu-zisă, încă din viaţa intrauterină. Suntem expuşi influenţelor de mediu încă din momentul concepţiei noastre. Pornind de la părinţii biologici, modul de hrană al mamei, universul ei emoţional şi al celor care o înconjoară, mentalităţile ei şi ale celor din jurul său, evenimentele la care participă şi modul în care ea le percepe, toate, absolut totul sunt „mâini” care modelează acea bucată de lut propaspăt care este foetusul.
Aşadar începe formatarea HD-ului şi înscrierea de programe într-un mod inconştient. Şi, din păcate, pentru că în mod reflex învăţăm „copierea” programelor în mod inconştient, continuăm să implementăm continuu noi programe, tot inconştient, ca un foetus „adormit”, în care încă nu este trează conştiinţa şi conştienţa propriei persoane.
La un moment dat HD-ul nostru dă semne de oboseală. Fie erori fatale de sistem, fie erori mai lejere, fie ca HD-ul este plin şi nu mai poate lucra deloc, toate ne sugerează o revizuire şi o schimbare de optică şi de atitudine.
Erori fatale de sistem sunt atunci când tot sistemul nostru de valori se prăbuşeşte pentru că ne-am abatut grav de la „proiectul iniţial”, planul divin, iar Universul ne arată şi ne îndeamnă că se impune o corecţie de traiectorie. Ele pot fii: o mare pierdere materială, a unei persoane dragi, o despărţire, o ruptură, un viol, un atac, o agresiune, o violenţă fizică, verbală, morală, o concediere, un şoc afectiv-emoţional, o boală, o imobilizare, o privare de libertate sau de alte drepturi, o interdicţie,etc.
De regulă, este necesar un crash de sistem pentru ca să ne „trezească” conştiinţa şi conştienţa până atunci adormite. Este echivalentul unei reformatări, a „rade” toată informaţia precedentă, a lua totul de la zero. Ne dăm seama că am privit lumea, şi ca atare ne-am creat realitatea, prin lentilele tuturor „celorlalţi”, mai puţin prin prisma noastră personală!
Apar pentru prima oară întrebări ca: „Dar eu unde sunt în tot acest conglomerat de opinii?”, „Mie ce îmi place?”, Ce simt eu cu adevărat, nu ce m-au învăţat ceilalţi să simt?”, „Înţelegerea mea personală care este?”, „Încotro vreau să îndrept corabia vieţii mele?”, „Care sunt experineţele pe care vreau să le tăiesc?”
Poate că este pentru prima oară când punem la îndoială tot ceea ce ne-au învăţat cei cărora le-am transferat integral autoritatea, încrederea, cunoaşterea, iubirea noastră. Când iubim, apreciem, venerăm o persoană, tendinţa este să-l „înghit” cu totul, cu bunele şi mai puţin bunele pentru noi.
Mă uit la modul în care am fost învăţată să privesc lumea, oamenii, realitatea, viaţa:
- să nu ai încredere în stăini (interesant de analizat ce reprezintă „stăini”);
- înafară de mama şi de tata, nimeni nu-ţi vrea binele (odată cu dispariţia lor, m-am simţit complet suspendată, fără repere);
- trebuie să munceşti din greu, ca să doveşti cine eşti, ca să te afirmi! (rezultatul a fost o muncă aproape silnică, din datorie şi nu din bucuria de a face, de a crea!);
- părinţii sunt singurii care te iubesc cu adevarat!;
- trebuie să fii primul! (chiar dacă asta presupune să calci peste cadavre? competiţie!);
- copiii se pupă doar în somn!;
- nu-l ţine în braţe că-l înveţi cu nărav! (ori se cunoaşte cât de importante sunt îmbrăţişările …);
- ce ştii tu ce-i bine pentru tine?! (te îndoieşti de tine insuţi);
- cât stai la mine în casa faci ce şi cum spun eu! (înveţi să nu mai ai iniţiativă, să nu mai gândeşti si acţionezi pentru tine);
- este ruşine să umbli gol prin casă! (ajungi să te respingi pe tine, să nu te accepţi aşa cum eşti, să-ţi fie ruşine de tine);
- frumuseţea e trecătoare! (să nu te mai intereseze cum araţi, devalorizare de sine);
- este ruşinos să vorbeşti cu băieţii! (separare, respingere, teamă şi neîncredere in sexul opus);
- trebuie să te joci cu copiii de teapa ta! (caste, ierarhii sociale, discriminare);
- învaţă, învaţă şi iar învaţă! (memorează fără să trăieşti experinţa);
- fetele trebuie să fie rezervate faţă de tatăl lor (să nu se îmbrăţişeze, să nu fie apropiaţi, să nu vorbească chestiuni personale! Când de fapt, părintele de acelaşi sex te învaţă dragostea de sine iar cel de sex opus te învaţă dragostea faţă de partener!)
- a face dragoste este ruşinos! (no comment!)
- comportă-te frumos pentru că te faci de râs! (complet neautentic. Trăieşti ca tras in ţiplă, plin de frustrări şi resentimente, într-o judecată continuă a ta şi a celorlalţi, doar de faţadă);
- ce-o să zică lumea?! (oricum va continua să „zică” … );
- trebuie să fii cuminte, să te măriţi fată mare! (nu te cunoşti, nu ştii ce vrei, ce-ţi place);
- te-ai măritat, acum stai cu el! (intri într-o fundătură ce pare fără ieşire, fără să ştii nimic despre tine, despre viaţă);
- trebuie să fii supus şefilor!
Apoi, în viaţă, ţi se cere să ai iniţiativă, păreri personale, putere de decizie, toate acestea în condiţiile în care ai fost învăţat să asculţi şi să execuţi ceea ce ţi se spune pentru că ai gândit alţii pentru tine, pentru că eşti incapabil să emiţi ceva valoros, pentru că ceea ce faci/spui este lipsit de importanţă, pentru că trebuie să fii recunoscator că eşti suportat acolo unde te afli, pentru că eşti un privilegiat al sorţii faţă de toţi ceilalţi nefericiţi care abia îşi duc zilele, …
- taci şi rabdă!
- banii se câştigă din greu, cu multa sudoare
- mai bine sărac şi cinstit!
- faci avere doar dacă furi sau faci treburi ilegale
- dacă te distrezi, eşti neserios
- dacă te odihneşti, pierzi vremea
- dacă visezi, eşti puturos
- din hobbiuri nu te poţi întreţine
- ce ai făcut azi toată ziua?!
- câte probleme ai rezolvat azi?!
- eşti prea tânăr/bătrân ca să faci asta!
- eşti un mucos, cine te crezi?!
- nu am nicio putere să schimb eu lucrurile …
- alţi pot să facă asta, dar nu-i pentru mine …
- m-am născut fără noroc!
- recompensa nu-i pentru această viaţă!
- te aşteaptă ziua Judecăţii ca să plăteşti pentru faptele/păcatele tale!
- nu eşti bun de nimic!
- nu meriţi!
Astfel învăţăm :
- să ne respingem pe noi si pe ceilalţi,
- să ne îndoim continuu de capacităţile noastre,
- să trăim un perpetuu sentiment de vină şi de incomplet,
- să ne reprimăm sentimentele,
- să dorim lucruri şi persoanene care sunt departe să ne împlinească, să ne ajute să ne dezvoltăm,
- să trăim gata morţi fără să fii gustat măcar cu adevărat viaţa, fără să ne fii bucurat de noi şi de tot ceea ce ne oferă viaţa!
Tăim limitaţi, într-o cutie de chibrituri, gata oricând să ne auto-distrugem, fără ca măcar să înţelegem infinitatea de posibilităţi pe care Dumnezeu ni le-a pus la dispoziţie!
Un crash de sistem, oricât de dureros ar fi, este o adevărată binecuvântare prin curăţenia pe care o implică. Abia acum constatăm imensul balast de lucruri inutile pe care le-am cărat dupa noi zeci de ani, poate chiar toata viaţa!
Acum când reformatăm HD-ul, conştienţi însă de data aceasta, selectăm cu mult mai multă atenţie ce programe mai dorim să rulăm.
Cum spuneam la început, noi suntem regizorii, iar realitatea vieţii pe care o trăim, este ecranul pe care se proiectează filmul nostru.
sursa foto jeanmicheljarre.com/live-o-graphy/monaco
Acum, în acest spaţiu virtual gol al memoriei, al minţii noastre, când totul este un imens decor alb, nepopulat şi fără limite, alegem care să ne fie de acum înainte decorul în care să ne continuăm navigarea prin viaţă. Alegem ce personaje dorim să facă parte din călătoria noastră, ce haine dorim să îmbrace, ce replici aşteptăm să rostească, ce emoţi dorim sa trăim, ce experienţe chemăm să se manifeste în viaţa noastră, ce rol dorim pentru noi, … totul
Realizăm că pe acei oameni „buni” sau „răi” noi i-am îmbrăcat astfel, proiectând asupra lor imaginile, emoţiile şi amintirile noastre inconştiente, preluate din timpuri imemoriale, care ne-au devenit reflexe, automatisme, obiceiuri!
Poate că informaţia este corectă şi doar interpretorul nostru de cod o traduce deformat. Cum spuneam, o infinitate de posibilităţi!
Care este adevărul? Viaţa este despre a experimenta cu curaj, cu încredere, pentru că toată cunoaşterea este deja în noi! Avem nevoie doar să ne punem în contextul în care să ne reamintim. Inteligenţa corpului nostru este cu mult mai mare decât a minţii. Creatorul ne-a înzestrat cu capacităţi uimitoare. E timpul sa le folosim, ascultându-L pe El, observând natura şi tot ce ne înconjoară, ascultându-ne pe noi înşine, iubindu-ne ca pe adevăratele creaţii divine. Atenţi fiind, vom primi clar răspunsurile corecte.
