Acolo unde izvoarele mângâie pantele munților ca niște lacrimi ce se scurg alene pe un chip de piatră, trăia un om sălbatic. Bătrân, dar puternic, dur și foarte priceput în ale muntelui secrete. Dacă dacii erau prieteni cu râurile și pădurea, el era mai mult decât atât, el era chiar codrul. Crescuse acolo de mic copil și nu exista gâză pe care să n-o cunoască, nu exista iarbă de leac care să nu fie la el în cămară, iar muntele nu avea secrete în fața lui. Se spunea că însuși Zalmoxis coboară din ceruri la chemarea lui.
Adeseori, când urșii atacau satul, sau când lupul se apropia prea mult, sătenii apelau la el. Pentru boli, pentru greșeli, pentru povețe și multe altele era mereu chemat. Întotdeauna avea un sfat, o vorbă bună care le lumina viața și îi scotea de la ananghie.
De câteva zile era cam necăjit. Trebuia să renunțe la două din cele trei soții ale sale, așa-i spusese Marele Preot Deceneu, că dacii nu mai au voie decat la o singură nevasta. Ce idiot, gândi el. Cum să schimbi o tradiție de mii de ani? Una dintre neveste îi dăduse prunci buni și vretnici, a doua era harnică și veselă, iar a treia era cea care prin înțelepciunea ei ținea căminul lor unit cu dragoste și voie bună. Acum vremurile se vor schimba ce va urma va fi din voia zeilor.
Într-un sat vecin un om rău, un criminal înșelase lumea, îl omorâse pe șeful satului pentru o bucată de aur și fugise. Prea multe nu se știau despre fugar. Burebista a trimis un grup de oșteni pentru a-l prinde pe nelegiuit. Rudele și prietenii celui care pășise în lumea umbrelor doreau să-l prindă și îl căutau de zor prin tot ținutul. Omul era urmărit, dar în mod miraculos tot reușea să scape.
Într-o zi, ceata de luptători a trecut pe lângă înțeleptul de la poalele muntelui. Era scufundat în rugăciunile sale zilnice către marele Zalmoxis.
Toată lumea auzise de înțelepciunea lui așa că n-a fost de mirare că ceata a descălecat cu smerenie și respect și toți soldații s-au așezat în jurul lui așteptând să-și termine ritualurile sacre. Bătrânul era în meditație, vorbea cu zeii. Au trebuit să aștepte o jumătate de zi până când bătrânul a revenit printre oameni, terminându-și rugăciunile sacre.
– Înțeleptule, căutăm un criminal, e un fugar de prin alte meleaguri. A furat și a ucis. Ne poți spune în ce parte merge? Vrem a ști cum arată și poate unde se duce. Ție zeii îți arată multe și poate ne poți ajuta, l-au rugat călăreții.
Bărânul zâmbi și îi privi cu atenție pe fiecare parte, apoi se adresă șefului lor:
– Vă spun dragii mei, cum să nu vă îndrum. Să știți că e un călăreț călare pe un cal alb, iar calul are o pată mare neagră pe partea stângă. Omul căutat de voi are părul lung și negru precum abanosul și o mustață lunga si rară ca cea de la viezure. Este cu un cap mai înalt decât tine, are haine groase de iarnă, și opincile rupte la spate. Cel pe care îl căutați are ochii negri și nasul mare, clipește des și are vocea groasă.
– Ne închinăm cu umilință în fața ta bătrâne. Ești uimitor! Cum ai putut să vezi toate aceste amănunte dintr-o singură meditație. Zeii sunt generoși cu tine dacă ți-au spus atât de multe despre el. Îți mulțumim.
– Mă bucur că v-am fost de folos, răspunde bătrânul zâmbind.
– Ne-ai descris atât de clar cum arată fugarul încât acum cu siguranță îl vom putea prinde. Cum ai reușit să-l vezi așa clar? Ți l-a arătat Zalmoxis? L-ai văzut în visele tale? Spune-ne și nouă, dacă zeii îți permit.
– Aaaa… e foarte simplu. Omul vostru a trecut ieri pe lângă mine, și l-am observat foarte bine. A trecut chiar prin mijlocul satului. L-a văzut toată lumea. De ce nu i-ați întrebat pe săteni? Și ei l-au văzut. Vă puteau spune ce v-am zis eu și nu vă mai pierdeați o jumătate de zi așteptându-mă. Nu uita, presupunerile tale sunt plămădite din haos. Nu te baza pe ele. Ai presupus că doar eu am răspunsul la întrebarea ta deoarece eram un înțelept. Ți-ai pierdut timpul inutil și i-ai dat fugarului șansa să scape.
