Amintiri din alte vieţi

În toate timpurile şi culturile lumii au existat re­latări despre oameni care afirmau că îşi amintesc în­tâmplări dintr-o altă viaţă. Diferenţa dintre şarla­ta­nie şi adevăr consta în faptul că relatările lor puteau fi do­vedite istoric, furnizând, adesea, amănunte ha­lu­cinante. Cele mai convingătoare poveşti le aparţin copiilor de vârste mici, care nu au apucat să citească, să se uite la televizor şi nu au învăţat despre istoria ome­nirii la şcoală. Relatările lor corespund unor spa­ţii şi eve­nimente reale –

Bolul din lada roşie

Albrecht Durer – Autoportret din două vieţi

Printre cei care cred în reîncarnare se numără şi iniţiaţii tibetani tulku, nişte fiinţe cu totul ieşite din comun. Celebra călătoare şi orientalistă franceză Alexandra David-Neel povesteşte că trecuseră şapte ani de la moartea unui preot lama, fără să i se poată descoperi noua reîncarnare. În timpul unei călătorii, intendentul mânăstirii preotului defunct a intrat la un moment dat într-o fermă, cu intenţia de a se odihni. A fost primit cu toate onorurile datorate rangului său şi, în timp ce îşi scotea cutia cu tutun de prizat, copilul ţă­ranilor de la fermă, care până atunci îl ignorase to­tal, a fugit la el şi l-a întrebat de ce i-a luat cutia cu tutun. Intendentul a rămas stupefiat, tabachera pe care o folosise îi aparţinuse fostului lama…
Copilul a fost dus la mânăstire, unde, de cum a ajuns în curte, a dorit să o ia spre dreapta, şi nu spre stânga, unde se afla poarta de intrare. Or, aceasta fusese mutată recent, ea aflându-se, pe când defunctul preot lama încă mai trăia, în partea dreaptă. Copilul a fost dus mai apoi în fostul apartament al preotului şi când i s-a oferit o cană cu ceai, el a insistat să îi fie servit în bolul său de porţelan. Nimeni nu cunoştea acel bol, dar cu o siguranţă care a amuţit asistenţa, copilul a dat indicaţii precise: bolul se afla într-o ladă veche, de culoare roşie, pusă într-o cameră care nu mai era folosită de multă vreme. În scurtă vreme, bolul a fost găsit şi adus, spre bucuria băiatului, care a sorbit în tihnă ceaiul din el. Intendentul i-a spus Alexandrei David-Neel că el ignora existenţa acestui bol care, probabil, fusese pus acolo de mai-marele mânăstirii.

Dorothy Eady

Existenţa „în două părti”

În 1907, pe când avea trei ani, Dorothy Eady a căzut pe scările casei din Londra, unde locuia. Mama sa a ridicat-o de jos şi a chemat în grabă medicul. Când a sosit, după o scurtă consultaţie, acesta a de­cla­rat că fetiţa murise. O oră mai târziu, când s-a întors să întocmească certificatul de deces, a găsit-o pe Do­rothy aşezată pe patul din camera ei, jucându-se.
Din acel moment, fetiţa a început să aibă vise tot mai frecvente, în care vedea o clădire mare, cu co­loane, înconjurată de o grădină plină cu flori şi co­paci. De multe ori, fără niciun motiv aparent, părinţii ei o găseau plângând. Când o întrebau de ce plânge, ea răspundea că vrea să se întoarcă acasă, dar că nu ştia unde locuieşte. Într-o zi, mergând în vizită la British Museum, împreună cu cealaltă fiică a ei, ma­ma lui Dorothy a luat-o şi pe fetiţă cu ea. Aceasta le-a însoţit nu prea bucuroasă, dar când a intrat în galeria rezervată mumiilor egiptene, a început să alerge feri­cită prin săli, îmbrăţişând statuile care erau expuse acolo. Mama ei a încercat să o liniştească şi să o ducă la etajele superioare, dar Dorothy a refuzat categoric. S-a dus la o mumie aşezată într-un sarcofag de sticlă şi s-a aşezat pe jos, lângă ea. Cum nu a vrut în niciun chip că se ridice, mama şi sora ei au lăsat-o acolo şi au mers să viziteze alte săli. Când s-au întors şi i-au spus că trebuie să meargă acasă, Dorothy s-a agăţat de sarcofagul de sticlă strigând „Lăsaţi-mă aici! Aceştia sunt părinţii mei!”. Îngrozită, mama a scos cu greu afară fetiţa care urla.
La câteva luni de la acest incident, tatăl lui Do­rothy i-a cumpărat o enciclopedie pentru copii, dar ea nu a fost interesată decât de partea consacrată Egip­tului, cerându-le părinţilor să îi citească toate pasajele dedicate acestei ţări. În scurtă vreme, fetiţa a învăţat să citească singură, dorind să descifreze paginile fa­vorite. Într-o zi, mama ei a găsit-o uitându-se cu lupa la nişte hieroglife. „Chiar dacă ai învăţat să citeşti, nu poţi să înţelegi ce este scris într-o limbă pe care nu o cunoşti”. Fetiţa, pe atunci în vârstă de şase ani, i-a răspuns: „Ba da, o cunosc, dar am uitat-o”.

Într-o zi, în timp ce răsfoia o nouă revistă adusă în dar de tatăl ei, Dorothy a rămas interzisă în faţa unei fotografii a templului lui Seti I din Abydos, în Egipt. Ea i-a arătat tatălui fotografia strigând: „Asta este casa unde am locuit! Dar unde a dispărut gră­dina?”. Părintele ei a rugat-o atunci să termine cu in­venţiile, pentru că ştia foarte bine că nu fusese nicio­dată în acea clădire distrusă aproape cu totul, veche de câteva mii de ani, şi că nu putea să aibă o grădină în plin deşert, unde era numai nisip. La puţin timp de la acest incident, Dorothy a găsit o fotografie a mumiei lui Seti I, faraonul celei de-a XIX-a dinastii egiptene, a mers din nou la tatăl ei, spunând că îl cunoştea pe acel om. Din nou, acesta s-a înfuriat, ameninţând-o că s-a săturat de minciunile ei. Cum să îl cunoască pe acel faraon mort de peste trei mii de ani? Dar Dorothy nu a renunţat. Într-o zi, la şcoală, în plină oră de religie, a declarat că religia egipteană, fiind cu trei mii de ani mai veche decât cea creştină, era adevărata re­ligie. Creştinii copiaseră credinţele egiptenilor. Osi­ris şi Iisus înviaseră amândoi din morţi. Fecioara Maria semăna cu zeiţa Isis. Iosif, Maria şi pruncul Iisus semănau foarte bine cu Osiris, Isis şi Horus. Drept urmare, Dorothy a fost imediat dată afară din clasă şi apoi exmatriculată din şcoală, pentru că refu­zase să cânte un imn, în care Dumnezeu era implorat să îi blesteme „pe egiptenii cu pielea neagră”. Arun­ca­se partitura în capul profesorului.

Picasso – marele pictor afirma adesea că lucrările lui sunt inspirate din „trăirile unei alte vieţi”

După ce a împlinit 10 ani, Dorothy chiulea de mul­te ori de la şcoală pentru a merge să viseze în faţa antichităţilor egiptene de la British Museum. Într-o zi, în timp ce se uita la hie­­roglifele de pe un ba­so­re­lief, un domn în vârs­tă, cu părul alb, pe care îl mai văzuse prin mu­zeu, s-a apropiat de ea şi a întrebat-o de ce nu era la şcoală la ora a­ceea? Fata i-a răspuns că la şcoală nu învăţa des­pre ceea ce o inte­resa cu adevărat. „Şi ce doreşti tu să înveţi?”, a întrebat-o bă­trânul domn. „Hie­ro­gli­fele”. „În cazul ăs­ta, eu te voi în­văţa ceea ce do­reşti să afli”. Acest tri­mis al pro­videnţei nu era altul decât Sir Alfred Ernest Wallis Budge, cer­cetător al anti­chi­tă­ţi­lor egiptene de la Bri­tish Museum, expert în isto­ria, limba şi religia Egip­tului Antic. Sub egi­da a­cestui mentor excep­ţio­nal, Dorothy a în­văţat cu o rapiditate ulu­itoare lec­­tura hiero­glifelor fun­da­­men­tale, fiind mai apoi capabilă să desci­fre­ze anu­mite pasaje din „Car­­tea egipteană a mor­ţilor”. Toată viaţa, ea i-a purtat o imensă afecţiune aces­tui bătrân egiptolog pe care l-a iubit ca pe tatăl ei.
La 29 de ani, Dorothy s-a măritat cu un tânăr egip­­tean, întâlnit la Lon­dra, Iman Abdel Mequid, şi a plecat împreună cu el în Egipt. La puţin timp după nun­tă, tânăra soţie a început să aibă vedenii cu fa­raonul Seti I, care o vizita cu regularitate. Mama lui Do­rothy, la fel ca şi tatăl socru, au fost şi ei martori la una dintre apariţii. În unele nopţi, tânăra se ridica din pat pentru a scrie, ca şi cum i-ar fi fost dictate mesaje formate din hieroglife. Într-o noapte, i-a apărut în vis un personaj nobil care i-a spus că se numea Hor-Re şi că vrea să îi spună ade­vărata poveste a copilăriei ei, pe când se numea Bentreshyt, adică „Harpa fericirii”.
În toată perioada muncii în Egipt (Dorothy Eady s-a specializat în istorie şi a colaborat la cercetările des­pre viaţa din Egiptul Antic), ea ducea o viaţă du­blă. În timpul zilei se comporta ca o englezoaică cul­ti­vată şi savantă, care lucra la departamentul de an­tichităţi, iar noaptea devenea Bentreshyt, o egipteancă din cea de-a XIX-a dinastie, care se ruga în locuri sacre şi, după spusele sale, primea, în unele nopţi, vi­zita faraonului Seti I.
Pe 3 martie 1956, Dorothy, care divorţase între timp (soţul ei s-a declarat excedat de viziunile ei nocturne), în vârstă de 52 de ani, a mers în oraşul lui Seti, Abydos, pe care îl considerase întotdeauna drept adevărata ei casă. Acolo a luat numele de Omn Seti, pe care l-a purtat până la sfârşitul vieţii. Săpăturile ei au dus la descoperirea, de jur-împrejurul palatului, a grădinii pe care o descrisese pe când nu era decât un copil naiv, care nu ştia nimic despre Egipt. Doctorul Hanny el Zeini, inginer chimist şi industriaş, a devenit cel mai bun prieten al lui Omn Seti şi a scris mai multe cărţi împreună cu ea. Prima este „Abydos, ora­şul sfânt al Egiptului Antic”, publicată în 1981. Pro­fe­sorul John A. Wilson, cel mai cunoscut dintre egip­tologii americani, a scris despre această lucrare: „Este incredibilă precizia cu care Omn Seti trece în revistă cele mai mărunte vestigii din vechiul Abydos. Este un is­toric extrem de competent, care merită tot res­pectul”. Responsabilul departamentului de an­ti­chităţi din Cairo, însărcinat cu restaurarea templului din Abydos, a declarat la rândul lui că lui Omn Seti i se datorau cele mai importante descoperiri şi că, dincolo de talentul ei de desenatoare, părea dotată cu un al şa­­selea simţ. „Nu ştiu de ce am impresia că ea cu­noaşte acest loc mai bine decât oricine alt­cineva de la departamentul de antichităţi, ba chiar pot să afirm cu încredere că co­laborarea sa este indispensabilă ori­cărei misiuni arheologice ce doreşte să aibă succes în regiunea Abydos”. Aventura lui Omn Seti este o poveste uluitoare, dar ea este perfect creditată prin cunoaşterea sitului de la Abydos şi contribuţia excepţională pe care a adus-o ştiinţei.
Alţi copii îşi amintesc

Yoghina indiancă Pushpal Behen susţine că trăieşte permanent în două vieţi. Experienţele ei au stârnit interesul lumii ştiinţifice

Pe când avea doar 8 ani, Edward Ryall a văzut o stea căzătoare. Se întâmpla în 1908 şi tatăl lui i-a spus că era vorba despre cometa Halley. Micul Edward i-a re­pli­cat tatălui că mai văzuse acea co­metă. Băieţelul a fost pedepsit pentru că minţise. Din cauza aceasta copilul a păstrat pentru el atât de multe lucruri pe care ar fi vrut să le povestească. Doar când a devenit adult şi s-a căsă­to­rit, a avut curajul să îi măr­tu­risească câ­teva fapte tulburătoare soţiei sale, dar a trebuit să mai aştepte câţiva ani, îna­inte de a-şi publica expe­rienţele. To­tuşi, în 1974, a apă­rut la Londra „Se­cond time around” (A doua oară pe aici), în care Ryall relatează o viaţă an­terioară, trăită în secolul al XVII-lea. Pe vremea aceea, se numea John Fletcher şi se născuse în 1645, în So­merset. Mic proprietar de pă­mân­turi, a participat la revolta împo­tri­va ducelui Monmouth şi la nu­me­roase evenimente istorice pe care le rela­tea­ză, în detaliu, în această car­te. Ba chiar a trăit o tragică po­ves­te de dragoste cu o oarecare Me­lanie. În 1685, în tim­pul unei noi bătălii, a fost ucis de un soldat al regelui Iacob al doilea al An­gli­ei.
Multiplele precizări din cartea lui Ryall sunt impresionante prin realismul şi acuitatea lor. Nicio carte de istorie nu furnizează atâtea detalii, numele membrilor clerului local, al notabililor din regiune, datele evenimentelor menţionate. A trebuit să fie folosit un dicţionar pentru a se înţelege anumite cuvin­te şi expresii folosite în epo­ca res­pectivă. Ryall a mai descris câteva obiecte domestice şi agri­cole, ne­cunoscute în zilele noastre. În plus, a enumerat toate mone­dele care circulau în zilele acelea. A precizat că numeroasele amintiri din se­co­lul al XVII-lea făceau parte inte­grantă din mintea sa, la fel ca şi acelea din existenţa actuală. Ele persistau în conştiinţă şi apăreau fără niciun fel de dificultate.
Profesorul Ian Stevenson, cu­nos­cut pentru cercetările sale asu­pra amintirilor din alte vieţi, a stu­diat cazul lui Ryall şi a schim­bat cu el o im­por­tantă corespon­denţă. Ste­­ven­son semna­lează remarcabila exac­titate a faptelor relatate şi mai ales mo­destia autorului, în ceea ce pri­veş­te fructificarea materială şi pu­blică a experienţei sale, ceea ce nu se întâmplă de fiecare dată la cei care pretind că au trăit acest gen de eveni­men­te. Cât despre co­meta Hal­ley, ea a apărut pe cer, acum trei veacuri, cu trei zile înainte de moartea lui Fletcher.

Femeia cu coarne

Pe 15 martie 1910, a murit fe­tiţa unui doctor italian, Alexan­dri­na Samona, în vârstă de 5 ani. Trei zile mai târziu, mama ei a văzut-o apărând în vis şi în­cercând să o consoleze, spunân­du-i că va reveni sub forma unui nou bebeluş. Dar acest vis nu a liniştit-o pe tânăra femeie, pentru că după o sarcină pierdută, doctorii au avertizat-o că, probabil, nu va mai putea să facă un copil. Cu toate acestea, fata ei a continuat să apară în vis, spunându-i că va reveni. Şi iată că, într-o zi, cu o imensă sur­priză, femeia a des­coperit că este însărcinată. Totuşi, a continuat să se teamă, crezând că va pierde sarcina. Dar Alexan­drina a apărut din nou în vis şi i-a promis că se va întoarce înapoi, de Crăciun. Într-o altă noapte, ea a mai spus că nu va veni singură, că mai este încă o surioară îm­pre­ună cu ea. Predicţia s-a împlinit. Pe 22 decembrie, doamna Samona a născut două gemene, foarte diferite între ele, dar una semăna ca două picături de apă cu Alexandrina. Părinţii au botezat-o cu ace­laşi nume, iar asemănarea a devenit din ce în ce mai puternică de-a lungul anilor. Astfel, cea de-a doua Alexandrina s-a dovedit a fi stângace, la fel ca pri­ma, se exprima în acelaşi fel, avea absolut aceleaşi gusturi, te­meri şi stări sufleteşti. La fel ca şi fetiţa decedată, avea o uşoară asimetrie a feţei şi un mic defect la ochiul stâng. Cealaltă geamănă nu pre­zen­ta niciuna dintre aceste carac­teristici. Când au împlinit 10 ani, ma­ma lor le-a dus la Montreal, pre­ve­nindu-le că vor vedea lucruri noi. Alexandrina a protestat,

Medicul şi filosoful italian Geronimo Cardano a devenit celebru, nu doar datorită formulelor matematice pe care le-a descoperit, ci şi datorită relatărilor despre anii copilăriei, cand îi plăcea să stea în întuneric, ca să îşi amintească întâmplări dintr-o altă existenţă

spunând că ea a mai fost şi înainte la Montreal. Cum mama sa a con­trazis-o, ea s-a supărat şi i-a spus: „Nu îţi mai amin­­teşti că era o biserică mare, care avea pe aco­periş statuia unui om care des­chide braţele? Nu îţi mai amin­teşti că eram cu o doamnă care avea coarne şi că în oraş erau preoţi îm­brăcaţi în roşu?”. În clipa aceea, mama şi-a amintit de o călă­torie făcută împreună cu soţul ei, înainte de moartea primei Alexan­drina, în com­pa­nia unei femei care avea niş­te excrescenţe pe frunte. Înainte de a intra în biserică, întâl­ni­seră un grup de preoţi greci, ale căror sutane erau de cu­loa­re roşie. Acest caz, relatat de doctorul Samona în persoană, a fost publicat în revista „Fi­lo­sofia della scienza”. Scri­soa­rea sa este foarte inte­re­santă pentru că vine din partea unui doctor cu o reputaţie excepţională şi explică de ce a dorit să depună mărturie în legătură cu acest subiect. „Da­că în domeniul metapsihic, din teama de ri­di­col sau din alte motive de ace­laşi gen, fie­care păstrează pen­tru sine astfel de în­tâm­plări, putem spune adio pro­gre­sului”. Scrisoarea continuă, pre­ci­zând că relatarea este ab­solut fi­de­lă. Pentru a-şi con­vin­ge cititorii, doc­torul Sa­mo­na adaugă nume­roa­se atestări ale martorilor, rudelor şi prie­te­nilor de familie, care au ur­mă­rit derularea acestui caz.
În 1932, revista americană „Mo­dern Screen” a publicat povestea stra­nie a lui Robin Hull. Pe când acesta avea 5 ani, a început, dintr-odată, să spună po­veşti lungi, într-o lim­bă de ne­înţeles, dar care pă­rea coerentă. Au­zind acel limbaj, o prietenă a fa­miliei i-a propus mamei băiatului să meargă cu Robin la un specialist în dia­lecte orientale. Profesorul a re­cu­nos­cut imediat un dialect utilizat în Tibet, loc în care familia Hull nu pusese piciorul niciodată. Fiind în­tre­bat de unde ştie acea lim­bă, co­pilul a răspuns foarte senin că o învă­ţase la şcoală. Cum mama lui, uluită, i-a spus că nu avea vârsta şcolii, el i-a răspuns „ba da, am mai fost la şcoală, înainte”. Îşi amintea, chiar, că şcoala se gă­sea în munţi, dar aceştia erau di­feriţi de aceia unde îşi pe­tre­cea vacanţele de vară în Ame­rica. Cât despre profesori, ei purtau haine lungi, legate în jurul taliei cu nişte sfori groase. Şi copilul a făcut o descriere foarte detaliată a şcolii şi a îm­pre­jurimilor. Stârnit de întâmplare, specialistul în dia­lecte orientale a mers în Tibet şi a întreprins că­u­tări pentru a găsi şcoala. A descoperit-o. Era situată în Mun­ţii Kuen-Lun, foarte arizi. Toate informaţiile fur­nizate de Robin s-au confirmat, cât despre preoţii lama, care erau profesori la acea şcoală, ei purtau hai­ne lungi, strânse peste talie cu o sfoară.
http://www.formula-as.ro/