„USA – Uniunea Sovietica Ailalta” – art. de Corneliu Vadim Tudor

Popor prost de bun, românii îi primesc pe ocupanţii americani cu flori, cu pîine şi sare, aşa cum i-au primit şi pe ocupanţii ruşi. Am asistat, cu uimire, la „baia de mulţime” pe care au făcut-o robocopii şi tancurile americane zilele acestea, traversînd România. Păcat că nu i-au văzut şi cele peste 3.000 de victime omeneşti, pe care le-au făcut bombardamentele anglo-americane în ziua de 4.4.’44. Sau cei 170.000 de militari români luaţi prizonieri de ruşi în urma îngrozitorului Troc de la Yalta, în care paraliticul Roosevelt a fost o marionetă în mîna lui Stalin. Sau amicul meu, muzicianul Teo Peter, ucis cu maşina de fiul (beat mort) al fostului ambasador SUA, J.D. Crouch. Nu mi-a plăcut mentalitatea de slugă a unor români. Am văzut o babă care şedea pe marginea drumului şi îşi făcea cruce (?!), de parcă văzuse un miracol. Alţii îi salutau pe yankei cu flori în mînă, bucurîndu-se că, în sfîrşit, au venit. Eu, unul, am trăit, bine-mersi, şi fără ei. Nu le simt lipsa. Înţeleg să-l primesc cu flori pe Alvin Toffler, căruia i-am luat un interviu pentru revista „Lumea”, în 1976, în sediul Ambasadei americane, pe vremea cînd cei mai mulţi dintre ţucălarii de azi nici nu se născuseră. Înţeleg, de asemenea, să-i acord toată preţuirea mea unui om al lui Dumnezeu, predicatorul Martin Malette, ginerele sorei mele, care a lăsat America şi s-a stabilit în România, unde susţine o minunată misiune de evanghelizare. Dar nu înţeleg să pup în bot nişte unelte ale morţii, care sînt tunurile. Ne-au eliberat americanii, acum, în 2015? De cine ne-au eliberat? Tot mai multe minţi lucide, de politologi şi ziarişti de peste Ocean, acuză, pe faţă, fascismul american. Vor fi expulzaţi şi ei, aceşti oameni de curaj, aşa cum a făcut politica mccarthystă, în anii ’50, cu Charlie Chaplin, Albert Schweitzer, Ernest Hemingway? Eu sînt membru al Academiei Mondiale Albert Schweitzer şi deţinător al Marii Medalii de Aur, am tipărit, la editura mea, o biografie a acestui om admirabil, laureat al Premiului Nobel, carte căreia i-am scris şi prefaţa – şi mă întreb: cum ar fi privit acest Om al Păcii defilarea tancurilor americane printr-o ţară care n-are nevoie de ele, nu le-a chemat? Dar Charlie Chaplin ce film ar fi făcut după scenele astea incredibile? Ar fi jucat, cumva, în „Dictatorul”, seria a doua, izbind cu fundul o Planetă jucată la poker de yankei? „Nu asta-i muzica ce-mi place” – ar fi exclamat Carol I. Iar Caragiale, în loc să se întrebe „Ce căuta neamţul în Bulgaria?”, ar fi zis: „Ce căuta americanul în România?”. Fireşte, nici cu ruşii nu ne e ruşine. Dar, pînă cînd să avem, noi, românii, soarta asta nenorocită? Pleacă unii şi vin alţii. Abia am scăpat de o ocupaţie şi golul a fost umplut de alţi stăpîni. Prin alte ţări ale lumii, popoarele strigă: „Yankei, căraţi-vă acasă!”. Numai noi ne facem cruce şi le urăm „Bine aţi venit!”. Au venit la ce? La pregătirea unui război pustiitor. Unde se va ascunde baba aia, care-şi făcea cruci pînă la buric, atunci cînd or să-i vîjîie deasupra capului rachetele şi avioanele? A fost o zi tristă. Şi nu americanii sînt principalii vinovaţi – ei asta ştiu, asta fac, cel puţin de 70 de ani încoace. Vina ne aparţine nouă, care n-avem şira spinării şi le dăm ocazia acestor killeri de profesie să creadă că sînt foarte iubiţi şi pot face orice pe-aici. E ceva rău cu noi, ca popor. Ne merităm soarta. Proprietarii de sclavi ne tratează ca pe carne de tun, şi noi, de pe grătarul de mici unde sîntem prăjiţi, aplaudăm şi facem pe noi de plăcere. Eu, unul, voi rosti adevărul pînă la capăt: lăsaţi-ne în pace, şi voi, americanii, şi voi, ruşii. Ne descurcăm şi singuri. Sîntem mai vechi cu cîteva mii de ani decît voi.