Crizantemele erau mari, pufoase, 
mereu galbene. Supersticioasă fiind, într-o zi l-am întrebat dacă știe că e culoarea despărțirii. El s-a cam fâstâcit, pufni nedumerit: cică-s florile tinereții veșnice: ce-mi dorește și mie, iubitei lui. Ulterior, am aflat de la prietena care ne-a făcut cunoștință, că el este daltonic și nu deosebește culorile: cumpăra flori roșii, dar erau, de fapt, galbene… Atunci am priceput eu, de ce nu merge niciodată la volan. Nu-l iubeam, chiar doream să mă îndrăgostesc: nu era un Alain Delon, dar – înalt, chipeș, iradia inteligență și optimism, ținea la mine și-mi făcea curte. Cam stângaci, dar mă respecta tipul… Ambii eram trecuți de prima tinerețe, divorțați: fosta lui soție a fugit împreună cu fiul lor la alt bărbat în America, iar eu cu cei doi copii minori din căsătorie precedentă, îi educam de una singură. Duceam greul singurătății de mamă obosită. Mă salva optimismul, energia ce ţâşnea din mine peste margini… Nu reușeam să-mi aranjez viața de familie, şi uneori mă întrebam dacă se merită: chiar nu simțeam necesitatea măritișului. Spălam zilnic rufele, cu greu le stoarceam de apă, cu dureri la încheieturi şi mereu pe fugă la piaţă după alimente, şi-acolo cu târguieli… 
La serviciu, cu toate că aveam o funcţieinţeligentă, ridicam greutăţi de nevoie şi mă simţeam „deriticătoare”. Apoi, alergam la grădiniţă, la şcoală, unde mergeau copii mei, – discutam cu pedagogii, îi rugam să fie atenţi la odraslele mele… Oboseam de mă lăsau puterile şi-atunci… începeam să visez la un bărbat puternic, romantic, cu caracter și voință, cel care știe ce vrea de la viață și desigur, care să mă poarte în brațe. Brusc îmi aduceam aminte de fostul soț şi îmi ziceam că voi rezista și fără ei… Atmosfera acestei vieți mediocre nu-mi atinsese exteriorul ”a lea Barbara Brylska”, arătam excelent și mereu simţeam privirile genului opus… Iulii doar pretindea a fi cel la care visam, însă nu mă grăbeam. Cu remuşcări şi reţineri din mine: avea tipul ceva respingător ce venea din interiorul lui: nici după sașe luni de relație nu puteam înțelege, ce anume. Ne întâlneam ades, şi cu prietenii la frigărui, cinam împreună după serviciu, ne sărutam cu pătima tinerilor îndrăgostiți. El avea un defect în vorbire, se bâlbîa atunci când avea emoţii, – chiar părea drăguț. Ulterior, observasem că-i plăce să stea mult la televizor, fără să-mi propună o mână de ajutor sau să repare ceva prin casă. 
Îmi ziceam, că eu sunt de vină, că am cerinţe mari, iar eu sunt o egoistă incurabilă. În continuare, oboseam cu gătitul și cârpitul, alergam de la servici ca să le reușesc pe toate, şi vroiam să-l surprind pe Iulii cu ceva delicios. Ca de obicei, el venea cu flori galbene, uneori cu o sticlă de vin alb Chardonnay, dacă îi permitea buzunarul. Nu avea un serviciu stabil: lucra ocazional pe unde reușea să se angajeze, și rareori mă impresiona cu… idei de afacere proprie.
Cum suntem noi, femeile, – mereu atrase de intelect şi vorbe dulci, ciulim urechile la magiunurile cu care bărbații adesea ne ung urechile… La o cină, Iulii s-a scăpat cu vorba, că vrea să deschidă o afacere cu fete tinere, să le dea un ajutor pentru a emigra în Israel, – vor fi parale din asta, – mai bodogoni Iulii. Iar eu cu intuiţia mea acută, am bănuit imediat necuratul, wow, că miroase a proxenetism, chiar de nu înțelegeam tot sensul! M-am speriat, de i-am zis dur şi convingător, că nu-mi place de loc ceea ce aud: ”Dacă era vorba de fiica ta proprie printre cele discutate, cum te-ai simți?” De-atunci, n-am avut discuţii la acest subiect. Viața continua la fel de monoton şi mohorât. Nu cunoșteam un alt mod de viață decât cel obişnuit: să obosesc, muncind necontenit; m-am conformat cu gândul că în clipele grele pot să contez doar pe mine. Dar mă consideram fericită… Îmi spuneam, că persoana care iubeşte, în mod normal, îţi acceptă şi visele. În dragoste nu pot fi obligaţiuni, nu se impune un ”trebuie”; în dragoste eşti acceptat, pur si simplu… Copii am; la fel şi un iubit; serviciu stabil cu colegi cam invidioşi, cu care împărţeam şi ultima fărămiturică de pâine, necondiţinat. Ca la toată lumea…
În ajun de an nou, Iulii a spus că merge la periferie, la locul lui de baștină, unde plănuise să vândă casa buneilor, ca ulterior să procure pentru sine și sora lui un apartament în Chișinău. Părinții lor au decedat într-un accident, şi el ca un frate mai mare o ajuta cu tot scarbul, în plus, trebuia să achite studiile ei la universitate. Avea o soră răsfățată, care din start m-a surprins cu detalii intime din viaţa ei personală. Nu eram obișnuită cu aşa sincerităţi, nici în discuții cu prietenele apropiate cu care adesea organizam cuconade… În ajun de revelion, Iulii m-a felicitat la telefon, fiind deja ”aterizat” în satul lui. Nu-l mai simţeam apropiat. Am înţeles, că omul apropiat e o noţiune complicată. Am întâlnit noul an fără de el, cu copii mei şi cu o vecină, ca de obicei, la o salată cu crabi preferată și torte ”Napoleon” și ”Guguță”. După ce copii adormiseră, băusem șampanie la rămășag cu soarta, rugând Domnul pentru o viață bună, pace-n suflet şi sănătate, – trecând apoi la plăcerea de a viziona emisiunile preferate ca”Ironia soartei” și ”Goluboj ogonek” pe canalul Ostankino TV. Noaptea revelionului în singurătate se făcea ca o poveste cu vise-n stele, care ulterior neapărat se realizau… Şi astăzi simt, în toată puterea sentimentelor și viselor dorite, că eu sunt fericită pentru că mai pot spera şi crede, cu toate lacrimile înghițite de perna mea…
Iar Iulii nu a mai telefonat, nu a trimis scrisori precum a promis. Pe-atunci celulare nu existau. Mi-a fost greu să înțeleg că nu are nevoie de mine. După două luni am început să-i caut defecte inumane: că este un nemernic, leneș și un prostolan iresponsabil. Mi-am amintit, că a îndrăznit să ceară bani cu împrumutul, iar eu, zgârcită, am refuzat, că chiar nu aveam, – de unde, cu salariul meu mizer? În acel moment, am roşit de ruşine că nu i-am putut oferi ajutor, iar azi sunt supărată că m-a făcut să mă simt prost. Desigur, banii sunt trecători! Nu averea te face bogat, ci valorile morale. Tipul ducea lipsă de ambele. Dacă omul este determinat, el poate să treacă peste durere şi probleme, să se modeleze pentru un mod nou de viață. Astfel, rezistam eu cu convingeri. Iar când am început să mă calmez şi am reînceput viața cea de odinioară fără de cavaler alături, cu ambiții şi proiecte noi, am avut ghinionul să constatez că am rămas însărcinată. Iar el, – ia-l de nu-i! Şi cum să-l găseşti: nu ştiam nici telefonul de la periferie, iar soră lui a dispărut. Avusem cândva încredere în acest bărbat… Disperată, am început să căut soluţii, că numai eu înțelegeam situația: 
Aveam frică să mai nasc ca mamă singurică: pe cei doi copii îi ridicam cu greu. Părinții mă susțineau cum puteau, și pe bună dreptate, eu reușeam doar cu ajutorul lor! Să mă ierte Dumnezeu! Cum să le duc o veste ca asta, cu „plod de la nu știu cine-i”? Precum se obișnuia, atunci când cineva în familie avea o problemă, ea devenea problema tuturor. Nu doream nici într-un caz acest lucru… Într-o zi de martie am mers la chiuretaj, iar a doua zi sărbătoream ziua femeilor, cu sufletul pustiit în furtună… Mai trecu o lună-două, cu un pic de calmant. Nu dispuneam de timp pentru întâlniri şi cunoştinţe noi de gen opus, – doar o aminitire îmi provoca dezgust. Mă bucuram de copiii mei, – era o primăvară cu vise și speranțe noi… Ne-am înțeles cu prietenele din copilărie să ne adunăm la o cuconadă, şi eram în pregătiri atunci când sună telefonul: am primit vestea că a decedat fratele unei dintre prietenele cu care trebuia să ne vedem la cuconadă. Fratele ei avea doar 26 de ani. Mi-am amintit, că recent am avut un vis de coşmar cu acea prietenă… Îngrozită de veste, n-am apucat să răspund imediat la un alt apel, iar când am răspuns, brusc am auzit vocea lui Iulii. Desigur, am avut curajul să-l trimit mai ”departe”. Ce a urmat am realizat ca prin ceaţă: el tot telefona, zilnic la fiecare ora, iar eu nu răspundeam. Nu mă interesau scuzele lui.
El a încercat să discute şi cu fiica mea. Înzadar… Ura şi indiferenţa faţă de el s-au dovedit a fi dure. Tipul obosit să tot telefoneze, se pare că nu doar a înjurat, – m-a şi blestemat: ulterior, timp de șapte ani nu puteam să închei vreo relație… Ba eu respingeam, fie eram ocolită de cei pe care-i simpatizam. Nu se lipea comunicarea: nici pe-aproape, nici pe departe! E posibil așa ceva?
Au trecut 7 ani. Mi s-a oferit o foaie fierbinte la sanatoriu, și nici nu apucasem să mă gândesc, dacă are rost să merg acolo. Era o lună friguroasă de decembrie, şi totuşi am mers: simţeam că trebuie, ceva îmi şoptea să nu refuz… Şi chiar doream odihnă, cu schimbări în rutina asta… 
Acolo, la Hârjăuca, am nimerit să stau la o masă cu trei moldoveni, care au amuțit când m-au văzut. Nu puteam nici eu mânca sub privirile lor insistente, dar m-am obişnuit. Am înțeles, că la odihnă mai toți bărbații sunt flămânzi nu doar după mâncare. Nu se petrecea nimic interesant, nu întram în discuții, poate doar cu vecina din odaie, de nevoie, discutam până la guturai, – ea ca martora lui Iehova încerca să mă învârcolăcească…
Zi de zi, mergeam la proceduri cu tratamente, bazin, băi, masaj, sau la buvet cu ape minerale, apoi, la cinematograful cu flime nostalgice. La dansuri nu mergeam, mai în seamă, că am observat la staţiune mulţi militari ce au luptat la războaiele din Afganistan sau Transnistria… După ce am văzut de la balcon, cum unii dintre ei se băteau pentru că la dansuri nu puteau împărți o fată, iar altul chiar a încercat să spărgă ușa de la odaia unei doamne, căutând ceartă, – eu evitam orice contact cu ei. Vecinul de la cantină, ce sta alături de mine la masă, părea calm şi grijuliu, îmi ”oferea” bucate din farfuira lui, mă învita la dansuri sau la plimbare, făcea ochişori dulci… Iată că nu mă interesa…
De Sfântul Nicolae am mers pentru prima oară la biserica de la Mănăstirea Hârjăuca: în timpul slujbei mă podideau lacrimile, nu mă puteam opri din plâns, și nu înțelegeam, ce se petrece în sufletul meu. Aţinţită cu privirea la Icoana Sfântului Nicolae, simţeam că Însuși Domnul îmi vorbește prin Ea. M-am rugat din tot sufletul la El: ”Doamne, iartă-mă! Niciodată nu m-am rugat pentru fericirea mea, mereu pentru binecuvântarea şi sănătatea tuturor celorlalţi, 
nu și pentru mine! Te rog, Doamne, dă-mi și mie fericire!”
Ceva s-a cutremurat în interiorul meu… După cină nu am refuzat să merg la o plimbare cu acel bărbat de la cantină, pe o alee întinsă cu pini masivi şi înalți, împodobiți cu nea surprinzătoare. Nu mă împotriveam şi nu mai simţeam necesitatea. Se făcea ca o Poveste! De această dată, nu ştiu de ce nu-mi displăcea bărbatul, chiar fiind el militar care a luptat în Afganistan, acum mi s-a părut simpatic! Admirând ninsoarea jucăuşă, şi chiar veveriţe dansând pe nea, – eu, dusă cu gândul la întorsătura destinului, am început să simt ceva în pieptul meu amorțit de mult timp… Simțeam,
că încep să trăiesc din nou. Între timp, discutând cu militarul despre zodii şi destine, am constatat cu uimire, că omul s-a născut într-un an și chiar în aceeași zi a lunii, precum şi Iulii… Surprinsă de descoperire, am înţeles că blestemul s-a rupt! De atunci, cine gândea urât… – mă făcea mai frumoasă şi mai tânără! 🙂 Când eşti tânăr, totul pare veşnic, şi nimic nu e straşnic! Iar noi toată viaţa ne dorim să ne simţim tineri… E unul din secretele tinereţei mele! Vezi că, există miracole dacă ai Credință!.. Au urmat ani de zile de dragoste nebună, poate nu cu această persoană, dar era Începutul… O nouă etapă din viaţa mea. Se numeşte Iubirea vieţii mele, şi împreună nu mai scăpăm de fericire… Împreună!
Realitate get-beget!
Svetlana Vizitiu
https://fileviatasicarti.wordpress.com/
