România şi al treilea Război Mondial: O paradigmă periculoasă

Nu reuşesc să înţeleg din ce cauză „războiul rece” început în 1945 între Statele Unite şi Uniunea Sovietică şi încheiat în 1989 prin căderea Zidului Berlinului, nu este tratat nici de istorici, nici de sociologi sau analişti militari, economici, politici, drept ceea ce a fost: un război mondial. Al treilea război mondial.
Paradigma prezentului, sau cel puţin a ultimilor 25 de ani, ar fi mai apropiată de adevăr, prin urmare mai coerentă şi mai constructivă, dacă ar porni, nu zic de la adevărul, dar măcar de la premiza că Războiul Rece a fost un război mondial în adevăratul sens al sintagmei.
Statele Unite (alături de aliaţii occidentali grupaţi în NATO) împotriva Rusiei sovietice (alături de alţi aliaţi, grupaţi în Tratatul de la Varşovia). Un război care a consumat resurse militare uriaşe, un război căruia i-au căzut victime populaţii întregi (Vietnam, Coreea, Afganistan…), un război care a schimbat faţa lumii.
Nu mă voi referi la toate etapele prin care a trecut, în desfăşurarea sa, cel de-al treilea război mondial. Punctul meu de plecare este finalul acestei confruntări, care a lăsat în urmă, ca de fiecare dată în cursul istoriei omenirii, două tabere: învingători şi învinşi.
Învingătorii celui de-al treilea război mondial au fost americanii, alături de aliaţii occidentali din NATO.
Învinşii au fost ruşii, alături de ţările care le-au stat alături, jumătate de secol, în Tratatul de la Varşovia.
Indiferent de motivele pentru care unii au învins şi alţii au pierdut, finalul bătăliei a respectat tradiţia istorică a conflagraţiilor. Occidentul nu a reacţionat diferit de Imperiul Roman, sau cel Persan, sau cel Britanic, sau cel Otoman, sau cel Austro-Ungar. Victoria lor a fost prezentată Învinşilor drept o eliberare. O „eliberare” urmată de aplicarea imediată a celor două reguli milenare privind gestionarea situaţiilor post-conflict:
1. Naţiunilor Învinse li se interzice dreptul de a avea conducere proprie. Vor fi conduse prin guvernator numit de Învingător sau printr-un localnic agreat de Învingător.
2. Naţiunile Învingătoare vor începe de îndată efortul de recuperare a resurselor cheltuite în conflict, eventual plus „dobândă”. Pe vremuri se spunea „pradă de război”. În zilele noastre se spune „recuperarea investiţiei”.
România a pierdut al treilea război mondial. I s-a interzis dreptul la o conducere proprie şi a fost devalizată.
Nu e locul şi nici spaţiul pentru a inventaria elementele de politică antiromâneasca a celor trei preşedinţi „escu” post-decembrişti, plus neamţul care ne conduce azi. Şi nici cum au ajuns sau cum au rămas la Cotroceni, imuni la voinţa populară. Dacă ignorăm propaganda politică, zgomotul de fond, lozincile fără sens, perdelele de fum şi excepţiile care confirmă regula, rămân realităţi imposibil de contrazis:
– România nu mai este stăpână pe resursele sale naturale (petrol, gaz, minerale…)
– România a cedat suveranitatea naţională (către Bruxelles sau Washington)
– România îşi alungă elita tânără peste graniţă (medici, ingineri, oameni de ştiinţă…)
– România îşi subfinanţează domeniile cheie ale identităţii naţionale (educaţia, cultura)
– România se lasă condusă de o clasă politică ineptă şi coruptă
O istorie a României post-decembriste, scrisă în paradigma statutului nostru de ţară învinsă în al treilea război mondial, ar oferi, cred, singura cheie valabilă de înţelegere a paradoxurilor zilei de azi. Şi ar pune bazele unui „proiect de ţară” pe care niciunul dintre politicieni nu îl are în acest moment.
Dar asta nu se va întâmpla. Un proiect de ţară construit în interiorul acestei paradigme ar conţine dezvoltări structurale periculoase, cu risc imens de gestiune greşită.
După cum o ţară îşi pierde independenţa, resursele şi elementele fundamentale de identitate naţională în urma unui război pe care îl pierde, tot aşa şi le poate recâştiga: printr-un conflict pe care îl câştigă. Logica istoriei (încă) impune războaie de independenţă, cel puţin naţiunilor periferice, de graniţă a imperiilor, cum suntem noi. Un proiect de ţară pentru România, care ar propune efortul de recuperare a resurselor noastre naturale, efortul de reconstrucţie a culturii naţionale şi a educaţiei, efortul de renaştere a ideii de patriotism, fie el şi numai cultural, ar fi suspectat imediat de intenţii belicoase, revizioniste şi ar fi etichetat drept fascism, naţionalism deşănţat, populism, inconştienţă.
Şi n-ar avea nicio şansă.
Cred totuşi că asta nu înseamnă să aruncăm cheia de înţelegere a prezentului nostru la gunoi. Nu. Cred că o putem folosi în siguranţă ca să înţelegem ce se întâmplă lângă noi.
Un fost consilier al preşedintelui rus Vladimir Putin spunea, într-un interviu acordat presei occidentale, că liderul de la Kremlin a începu să-şi pregătească ţara de război încă de acum 13 ani.
Să însemne asta că Vladimir Putin a înţeles paradigma şi şi-a asumat consecinţele încă de la începutul aventurii sale politice? Având în vedere trecutul său de ofiţer de intelligence, cred ca este perfect posibil. Mai ales că a trăit înfrângerea pe viu, în Berlinul anului 1989, într-un episod memorabil.
Rusia de azi nu mai este Rusia de acum 20 de ani, cu atât mai puţin de acum 75 de ani. Sufletul rus a rămas acelaşi, dar asta e altă poveste.
Privind atent la ce se întâmplă acum în Rusia, în paradigma pe care eu o consider cea mai aproape de adevăr în acest caz, poate fi un exerciţiu util nu numai think-thank-urilor politice de pe Dâmboviţa, dar şi acelei părţi a publicului larg care (încă) vrea să găsească răspunsuri.

http://news.russiatoday.ro/