**La sfârșitul lunii iunie 2015, o femeie gravidă din București a refuzat să meargă la spital și a încercat să nască acasă, însoțită doar de o moașă, de o asistentă a moașei și de soțul ei. Rezultatul acestei decizii riscante este cu totul și cu totul neașteptat! Reporterii ziarului Adevărul Absolut publică în exclusivitate un material-bombă cu mărturiile celor doi părinți. Iată, pentru început, relatarea soțului: ***
Primul, “cel mai primul” lucru pe care l-am învățat de când cu treaba asta cu nașterea acasă a fost că dacă îți trece prin cap să naști acasă în România, primești cadou din partea societății un maldăr de etichete gata de lipit pe frunte. Așa că e bine să încep cu un mic disclaimer despre noi, pentru cei care pleacă deja cu niște ideiuțe preconcepute: nu suntem genul neo-hippie. Nici punk. Nici vama-veche. Nu te oprim pe stradă să-ți cerem “o țâgare”. Nu credem că omenirea a fost creată de o populație de șerpilieni cu libido ridicat și nici că la nașterea noastră a asistat vărul de-al doilea al lui Zalmoxes, că Zalmoxes avea altă obligație. Nu suntem nici genul turbonaționalist care și-ar broda motive populare românești și pe capacul de la WC. Apropo de WC, pe cuvânt că ne pricepem să-l folosim, indiferent dacă se acționează cu buton sau lănțișor și, wow!, chiar dacă e turcesc. Folosim cu regularitate săpun și deodorant (iar nevastă-mea, fie vorba între noi, pare să aibă o pasiune secretă pentru Domestos). Nu ne îmbrăcăm în saci de iută și opinci. Nu ne hrănim cu rădăcini și fructe culese din apropierea peșterii unde domiciliem. Iar cazierele noastre sunt curate ca o trusă medicală proaspăt sterilizată.
NELĂMURIREA NR. 1. DESPRE MEDICI
Apropo, că am zis “medicală” – e musai să știți de la bun început că n-avem a priori o problemă nici cu instituția spitalului și nici cu cea mai mare parte dintre medici. Dar, fiindcă a venit vorba – aici e ceva ce nu înțeleg nici în ruptul capului: pe de o parte, aproape că nu există român care să fi trecut printr-un spital din țară fără să fi avut parte de experiențe traumatice. Că 3 ore de stat la coadă la urgențe. Că asistente obraznice care vor șpagă. Că medici care dau diagonstice sau tratamente aiurea și, evident, vor șpagă. Că au cumpărat din banii lor tifon și seringi. Că mulți în salon. Că mâncare proastă. Că boli luate din spital. Că toalete mizere. Etc-etc-etc, nu mai stric tastatura de pomană, știți foarte bine despre ce e vorba. Se știe – spitalele din România sunt sinistre. Buuuuuuuun. Spitalele din România sunt sinistre până când spui cuiva, cu glasul tremurând, că nevastă-ta ar vrea, dacă se poate desigur, să nască acasă. Și atunci, brusc, pentru cel căruia i-ai dat vestea (printr-un miracol pe care cercetătorii britanici nu îl pot explica) spitalele din România se dau de trei ori peste cap și se prefac în Case ale Speranței, Temple ale Sănătății, Spații Sacre ale Igienei, Siguranței și Deontologiei și, în general, în singurul loc în care poate să nască o femeie normală! (cred că v-am zis că nevastă-mea e o femeie normală, nu? Normală în sensul că nu e anormală, asta am vrut să zic.). Mă rog, aici de obicei urmează un scurt moment de perplexitate a interlocutorului și, după caz, ori o tăcere jenată (de genul: ”nu știam că ești din evul mediu. Poate e mai bine să vorbim despre vreme. Nu ți se pare că e cald azi?”), ori, și mai palpitant, un potop de acuze – că “se pot întâmpla atâtea”, că am văzut io la televizor, că cine moașă-sa pe gheață e moașa aia care vine să o asiste la naștere, că ce faci dacă copilu’ are cordonul înfășurat de optișpe ori în jurul gâtului și iese din maică-sa direct cu el în dinți? Degeaba le spui că nu trebuie să pui răul înainte, că nu trebuie să facă exces de senzaționalism pe tema copilului tău, că totul e ok, ecografiile sunt bune, moașa pricepută, grijulie și cu recomandări beton și nevasta, mai ales ea, e împăcată și liniștită de parcă zici că se pregătește de plimbat desculță pe plajă la Ibiza, nu de dureri, scrâșnete și urlete. Degeaba le spui că moașa nu are pretenția că ar substitui medicul și, în caz de orice eventuală complicație, tot moașa e prima care spune “hai la spital”. Degeaba le spui că mașina e parcată în fața scării și că ajungem la cel mai apropiat spital în 5 minute (și asta respectând semafoarele și cedând trecerea).
Degeaba le spui că în spitalele din România medicii pot să te trimită să naști în altă parte, că ei nu lucrează … la ora 14, că au uitat de enormul scandal de la maternitatea Giulești, că la Zărnești copilul a alunecat de pe masa de nașteri, că la Iași nu e bine să deranjezi medicii noaptea, chiar dacă ești în travaliu, că la Râmnicu-Vâlcea medicii cârpesc cum pot masa de nașteri care s-a și rupt cu o gravidă, că la Arad s-a murit, că la Sibiu s-a murit, că la Târgu-Jiu s-a murit, că la Mediaș s-a murit. Nu vă mai obosesc cu exemple. Căutați pe google ”malpraxis maternitate” – vă va da o cifră rotunjoară ca o fesă de bebeluș hrănit bine: 25.000 de rezultate! Sigur, o parte din ele pot fi doar acuzații nefondate. Dar rețineți – sunt doar rezultatele listate de un motor de căutare. Realitatea e de fiecare dată muuult mai cuprinzătoare decât relatările care au răzbătut la lumina internetului.
În plus, chiar și atunci când nu există malpraxis, când totul merge “bine” în spital – e recomandat să afli că lucrurile nu sunt obligatoriu OK pe termen mediu și lung, chiar dacă piticul a ieșit cu Apgar 10 și a primit din partea lu’ Pempărs un kil de scutece: ar fi bine să știi există o întreagă bibliografie pe tema excesului de proceduri medicale standard care fac mai mult rău decât bine – având ca autori medici și moașe din Occident, nu vraci, nu vrăjitori, nu maeștri în mânuitul flăcării violet. A nu-ți pune asemenea probleme și a nu acumula un miiiiinim de noțiuni în epoca în care există Amazon, Jstor, Scribd – pe scurt, în care toată informația „e la click distanță”, de la cărți la jurnale de specialitate – e de nepermis.
Nu vreau să fiu interpretat greșit – dacă ar fi existat simptome incontestabile că nu putem naște decât în condiții de spital (spital nu înseamnă neapărat cezariană, dar asta e altă discuție), am fi mers la spital. Prin simptome incontestabile înțeleg: boli ale factorilor de coagulare – trombofilii, sindrom antifosfolipidic, lupus anticoagulant, lupus eritematos sistemic, malformații de cord al mamei sau ale fătului, boli ereditare de factor cromozomial etc… Dar reacțiile sunt adesea atât de disproporționate în raport cu realitatea de fapt încât realizezi că, născând acasă, izbești fără să vrei într-o problemă mult mai mare, un adevărat tabu al celor mai mulți dintre semeni: tabu-ul de a fi modern. Adică “civilizat”.
NELĂMURIREA NR. 2 – (mai scurtă) – DESPRE CUM SE NAȘTE “ÎN AFARĂ”
Și aici intervine a doua mare nelămurire a mea. Suntem o țară cu o dorință fierbinte de a imita Vestul civilizat. E ok. Vrem educație ca afară, vrem salarii ca afară, vrem pensii ca afară, vrem autostrăzi ca afară, vrem nivel de trai, PIB, taxe, servicii, benzină și pârtii de schi ca afară, vrem afară ca afară. Dar nașteri ca afară de ce mama-zmeilor nu vrem? De cejumătate dincopiii români se nasc prin cezariană? De ce avem rata cea mai mare din Europa la cezariene, de patru ori mai mare decât a Suediei, care e la polul opus? De ce moașele au un statut legal clar definit în Occident, iar la noi cuvântul pare sinonim cu “babă care îți dă ierburi și eventual îți face incantații”? De ce ei, cei din Vest, au case de nașteri legal constituite, în apropierea spitalelor, case de nașteri unde femeia își duce în tihnă travaliul și unde medicul nu calcă decât dacă e nevoie? De ce la noi noțiunea de “plan de nașteri” ține de science-fiction, și nu de realitatea cotidiană a maternităților? De ce la ei gravida are dreptul de a decide ce proceduri să i se aplice – și în ce condiții, iar la noi medicul decide unilateral ce are de făcut, gravida fiind doar cineva (sau, mai bine zis, ceva?) care trebuie să accepte și să nu poată decide asupra a ce i se face? Și, nu neapărat în ultimul rând, de ce o canalie emasculată de pe net își permite să numească o femeie care a născut de două ori acasă drept “o puitoare proastă cu spume,idioată și egoistă”? Mai am vreo 536 de întrebări asemănătoare cu privire la fazele de după naștere – începând cu alăptarea și terminând cu sistemul de educație, dar deocamdată mă opresc.
Deci, dacă nu am fi fost o țară care să combine perfect superstițiile băbești cu mentalitățile ginecologice din anii ‘60 și cu știrile de la ora 5,dacă am fi dovedit măcar un minim de civilizație bine înțeleasă, soția mea ar fi născut, fain-frumos, la o casă de nașteri. Neexistând această variantă normală, a născut acasă. Cu moașă. Și cu asistentă de moașă. Și, da, cu mine. Și a fost fabulos.
Înainte de a vă spune concluziile mele concrete, de soț care a văzut cu ochii lui ce alți bărbați nici cu gândul nu gândesc, mai trebuie să clarific un aspect. Străvechea idee preconcepută despre moașă este că aceasta nu poate fi altceva decât o babă cu ceva îndemânări practice, care, în lipsă de altceva mai bun (a.k.a dispensar sau spital), le ajuta pe vremuri să nască pe gravidele de la sat folosindu-se de o combinație de buruieni, incantații, vrăji, rugăciuni, scuipături și o fiertură magică din cozi de șobolan, guler de pui de viezure și unghii de broască râioasă prinsă la miezul nopții, pe malul iazului, într-o noapte cu lună plină. Nu știu cum o fi fost pe vremuri, dar știu cât de greu a fost troller-ul cu dispozitive & scule & unelte pe care l-a adus cu ea moașa noastră. Practic, moașa venise cu un mini-spital cu ea – n-aș putea să spun la ce foloseau toate minunile alea, știu doar că printre ele se aflau inclusiv tuburi de oxigen și un Doppler pe care l-a folosit permanent în timpul contracțiilor pentru a vedea dacă există vreun semn de stres fetal. Cum n-a fost cazul de stres fetal, se pare că moașa n-a mai trebuit să apeleze la soluția extremă cu fiertura magică pe bază de cozi de șobolan, menționată mai sus…
Cât despre partea empatică, le urez tuturor femeilor care nasc să aibă parte măcar de 10% din grija și atenția de care am avut noi parte în primele două săptămâni de la naștere: în prima noapte, moașa și Teo au rămas la noi – pe la 4 dimineața, când copila se trezise cu poftă de lapte și scâncise un pic, moașa – care dormea în camera vecină – s-a sesizat din oficiu, ca DNA-ul, și s-a înființat instant în cameră să urmărească mufarea la sân și comportamentul copilului și să mai povestim una-alta așa, plini de euforie cum eram cu toții. Apoi, vreme de jumătate de lună, ne-am văzut aproape zi de zi – și nu doar controale rapide de rutină, ci întâlniri lungi, cu sfaturi, cu lecții, cu povești, cu amintiri, cu râsete, cu plimbări (da, am scos copilul la aer repejor, la vârsta de o săptămână) și cu bârfe (doar ea și cu nevastă-mea, eu jur că nu am participat de-loc!). Bag ambele mâini în foc că nici la clinica aia măreață din Turcia unde s-a tratat domnu’ prim-ministru, fie-i meniscul viabil, nu ai parte de asemenea „servicii” super-premium, indiferent de mărimea sumei de pe factură sau, după caz, a șpăgii. Știu și de ce, nu e greu deloc: pentru că moașa fetiței noastre are din plin ceea ce lipsește atâtor funcționari din sistemul medical – vocație. Iar vocația nu se plătește, ci, cel mult, se răsplătește.
REVELAȚII
Noi, românii, avem un obicei absolut tâmpit – înjurăm de lucrurile sfinte. Nu știu dacă suntem sau nu unicat în lume, dar e cert că avem la dispoziție un rușinos stoc verbal de înjurături de dumnezei, de hristoși, de morți, de mamă, de grijanie. Printre ele se află, la un nivel ceva mai soft, și ciudata “moașă-ta pe gheață!”. Bine, sincer, faza cu gheața eu nu prea o înțeleg, dar e clar că moașa era, pe vremuri, o instituție atât de sacră, încât, în buna tradiție locală, a meritat creată o înjurătură numai pentru ea. Acum, cu toată povestea asta cu nașterea acasă, am înțeles și de ce… Asta ar fi una dintre revelații.
Următoarele două revelații vin la pachet:
– în timpul nașterii, femeia e o ființă incredibil, inimaginabil, nemăsurat de puternică. Nu am fost niciodată nici misogin, nici susținător al cauzei feministe – și, după experiența asta, nici atât. Dar, soților din lumea întreagă, eu vă dau un singur sfat: dacă viețuitoarele astea dotate cu sâni, poșete și piele fină de care ne legăm noi pentru toată viața și poate chiar și after-hours; dacă toate fiarele ăstea care altminteri se miorlăie de la o unghie ruptă; pe scurt, dacă femeile și-ar putea pune, toate la un loc, rezervele de forță pe care eliberează în travaliu, în scopul, să zicem, de a ridica de la zero un set nou de piramide egiptene (că alea vechi s-au cam uzat, nu mai sunt așa glossy) – și asta, doar dotate fiecare cu câte o lopată, o cazma și o pălăriuță chic de paie – eu zic că nu le-ar lua mai mult de o oră – hai – o oră jumate, cu tot cu ștersul prafului și udatul florilor din ghiveciul de la intrare. Vi se pare că e întâmplător că cele mai puternice uragane poartă nume de femei: Katrina, Sandy, Agnes, Camille, Wilma?. Mie nu.
-în timpul nașterii, femeia e o ființă incredibil, inimaginabil, nemăsurat de fragilă. Nu de complicații m-am temut cel mai tare – aici era domeniul moașei, eu în general nu mă tem decât pentru lucrurile pe care le pot schimba, altfel nu cheltuiesc gazul. Nu de faptul că la un moment dat dulcea mea soție, tandră și iubitoare, împingea ca buldozerul cu capul în perete și nu simțea ni-mic! Nu de faptul că uneori, îmi sucea degetele în poziții oarecum nefirești cu atâta precizie de mă întrebam de ce nu mi-a spus niciodată că a făcut jiu-jitsu! Cel mai tare mi-a fost teamă de ORICE eveniment de doi lei care ar fi putut să o scoată din starea aia. Orice – vreun moșneguț justițiar de pe scară care să bată la ușă tare și să amenințe că dacă nu încetăm cu tulburarea liniștii publice, cheamă poliția. Vreo ridicătură de sprânceană a moașei pe care ea ar fi putut s-o înțeleagă greșit, s-o ridice instant la puterea a zecea și să facă din asta o tragedie. Vreo tăcere care, în mintea ei – atâta câtă mai era în momentele ălea, ar fi putut însemna semnul unei catastrofe iminente.
Știți care a fost momentul critic al travaliului? Când moașa ne-a sfătuit să schimbăm poziția – „din patru labe”, în “pe vine”. Ați citit bine. Gândește-te că stai în patru labe și ți se spune să te muți pe vine. Cât îți ia? 3 secunde? 5 secunde? Serios, e simplu chiar și pentru cei cu scutire la ora de educație fizică și cu abonament zilnic la McDonalds. Ei bine, soția mea – aceeași soție care făcuse deja gaură în perete cu capul și-mi rupsese 8 din cele 10 degete disponibile, bonus zgârieturi pe mâini, același monstru de forță și voință de care v-am povestit mai sus – când a auzit că trebuie să-și schimbe poziția, a început să scâncească neajutorată și să îngâne: “nu pot, nu pot…” Era atât de tulburată încât pur și simplu nu percepea explicațiile noastre – pur și simplu am luat-o toți trei pe sus (a născut efectiv în brațele mele, la vreo 20 de minute după această manevră mega-ingenioasă). Și atunci, dacă pe ea a tulburat-o atât de tare o banală schimbare de poziție, pe canapeaua noastră, cât de tulburător trebuie să fie să naști într-un mediu necunoscut, dacă nu chiar ostil, cu asistente care te tratează doar ca pe o alta care naște sau, mai rău, îți strigă (caz real!) că nu împingi bine, că omori copilul? Dar cât de tulburător trebuie să fie să naști în salon cu alte femei, în toată forfota? Dar cât de tulburător trebuie să fie ca asistenta să îți pună cotul pe burtă și să lase cu greutatea pe ea, ca un măcelar sau ca un mecanic de la vulcanizare, care vrea să scoată cauciucul de pe jantă?
Ceea ce mă duce cu gândul la următoarea revelație:
-anume, că e o eroare cât toate zilele să crezi că o femeie în travaliu e doar un corp care naște. Poate de aici pleacă tot scandalul ăsta cu procedurile medicale neomenești: că femeia (și, în general, pacientul) este tratată ca un fel de mașinărie anatomică pe care trebuie s-o manipulezi tehnic, rece, profesional, cu sculele potrivite, pentru a o aduce la rezultatul X. N-a zis nimeni că nu e o parte de adevăr în treaba asta – până la urmă, de aia există medicamente & tratamente. N-a zis nimeni că de-acum încolo obstreticienii trebuie să înceapă să plângă alături de mamă, de să sară halatul de pe ei și să li se aburească ochelarii. Dar, vă jur, nu aveți idee cât de mult contează în economia unei nașteri vorba bună, încurajarea, ținerea de mână… Sunt acum 100% sigur că e adevărat ceea ce spun Michel Odent și Grantly Dick-Read – că hormonii de stres sunt absolut incompatibili cu hormonii care ajută la dilatare. Ceea ce înseamnă că cel puțin o parte din problemele de travaliu din spitale sunt cauzate de însuși mediul spitalului. Ceea ce înseamnă că mă bucur enorm că soția mea a ales varianta nașterii home-made și că a fost tratată ca o femeie în carne, oase și suflet, iar nu ca o mașină defectă.
Ultima revelație. După naștere, mulți m-au întrebat dacă nu mi-a fost frică. Nu mi-a fost. Nu sunt vreun mare curajos din fire (deși m-am uitat în copilărie la multe filme cu Șvărțănegăr, pe bune) – dar chiar nu mi-a fost. Nu a fost nevoie să-mi țin discursuri automotivaționale în cap, pe model de film american – că trebuie să-i fiu alături soției, că I gotta do it, God damn it. Prostii. N-am simțit nici un moment frică. Am simțit în schimb altceva: recunoștință. Multă de tot. Așa de multă că, dacă recunoștința mea ar fi fost o apă, ar fi umplut apartamentul și ar fi inundat toate etajele de sub noi și, după ce ar fi inundat vreo câteva străduțe și un bulevard, s-ar fi vărsat în Dâmbovița, crescându-i simțitor debitul.
Alții, mai prețioși din fire, m-au întrebat dacă nu mi-a fost … cumva, știi tu… gen, scârbă… Adică, totuși, lasă romanțele – nașterea e cu sânge, cu secreții, cu sudoare, cu placentă, cu cordon ombilical, cu vernix, cu mirosuri tari, cu imagini hard-core. Da, așa e, nașterea e cu toate astea și poate fi și cu altele, mai mari decât acestea. Dar mie îmi plac femeile reale, și mai ales de nevastă-mea. Iar femeile reale, spre deosebire de Lara Croft, Xena sau Prințesa Leia din Star Wars, nu sunt incolore, inodore și insipide, ci au gust, miros și personalitate. Și, da, fac copii!
Nu mi-a fost scârbă de absolut nimic. Adică înțelegeți, dragi colegi de testosteron, că femeia care naște cu voi de mână sau în brațele voastre e tot femeia pe care o știți – tot contradictorie, tot același amestec inefabil de mătase și fier-beton, care acum e floare și într-un minut se face fiară, tot așa cum o știai. Totul e cumva la fel, numai că de o sută de ori mai intens. Și ea, implicit, e de o sută de ori mai frumoasă. Și e mare păcat să ratezi așa ceva.
N-am simțit scârbă. N-am simțit frică. Cum aș fi putut? N-am avut loc decât de dragoste. Dragostea aia despre care spunea Dante (îl știți, poetul din Evul mediu ăla întunecat și înfricoșător, în care femeile nașteau acasă, ca nevastă-mea), că “mișcă soarele si celelalte stele”. Doar atât. Ceea ce vă doresc și vouă.
Și acum, să vă fac cunoștință cu nevasta mea nemaipomenită. Nu știu dacă v-am zis, dar a născut acasă 🙂
Recunosc, atunci când a început aventura visam să ajung să scriu această poveste.
Cred că multă lume cunoaște sentimentul: sperăm să fie bine, în același timp încercăm să nu ne creăm așteptări prea mari ca să ne auto-ferim de dezamăgiri. Cel puțin eu așa funcționez. Așa că în timpul întregii aventuri am încercat să nu mă gândesc obsesiv la final, ci să fac ce-mi stă în putință pentru momentul prezent, dar cu perspectiva finalului ”dorit” în minte.
Nașterea nu este o știință, dar nu mai este nici un instinct. Nimic din jurul nostru nu ne mai stimulează să fim instinctuale ca mame, nici în sarcină, nici în procesul nașterii și cred că nici apoi, în creșterea copiilor. Eu am simțit nevoia să îmi completez sau să îmi confirm slabele instincte prin informare. De aici și până la găsirea oamenilor potriviți care să îmi fie alături a fost doar un pas, mare, dar doar unul.
80% din această poveste se datorează oamenilor potriviți.
Începusem să mă informez total dezinteresat, înca dinainte să rămân însărcinată despre naștere în general și ca orice femeie auzisem diverse povești mai mult sau mai puțin grozave, dar în orice caz tabuizate. Impresia generală era că nașterea trebuie să se întâmple și se întâmplă cumva, nu prea ai ce face, nu deții controlul, per total e ceva complet neplăcut, dar din fericire se uită și trece. Pe acest fond solid construit de către mass media, societate și de poveștile din jur îmi era și mie frică de naștere, mi se părea ceva oribil, umilitor, insuportabil de dureros etc.
Însă uitându-mă înapoi îmi dau seama din nou de cum funcționează principiul ”nimic nu e întâmplator”. Cu câțiva ani în urmă, căutând cu totul altceva pe internet am găsit o cărțulie despre naștere, scrisă de o mamă care se hotărâse să-și nască acasă cel de-al 3-lea copil și argumenta de ce. Din nou povești sinistre din spitale, dar în plus explica foarte frumos procesul nașterii, altfel decât mi-l imaginasem. Am dat uitării povestea asta până când am rămas însărcinată.
După ce am aflat că sunt însărcinată am început să citesc intens diverse surse pe internet (mult blamatul citit pe internet), informațiile s-au acumulat și încet am început să îmi fac o altfel de imagine despre naștere. Se întrezărea ideea că de fapt e altfel și că se poate și altfel. Mi-a fost clar ca cezariana la cerere nu era o opțiune și în sufletul meu am simțit că o să fie totul bine cu sarcina astfel încât speram să nu fie necesară o cezariană pe motiv medical. Auzisem inclusiv despre varianta de a naște acasă. Am respins-o complet, deoarece mi se părea un lucru nebunesc mai ales la primul copil. E drept, citisem multe povești despre cupluri care au născut singure acasă, fără asistență profesionistă… Așa că am început să caut medicul și spitalul care să mă sprijine cât mai firesc într-un proces pe care instinctiv îl simțeam a fi cât se poate de firesc. Sunt convinsă că sunt una din multele persoane care ”au ros” blogurile, forumurile, prietenii și cunoscuții căutând ce ar fi mai potrivit pentru ele. Deși respinsesem ideea de a naște acasă, curiozitatea m-a determinat să ”mai sap” totuși și în domeniul acesta, așa că îmi făcusem o idee despre ce și cum ar decurge lucrurile și aflasem că există moașe care asistă nașteri la domiciliu.
Într-un final m-au convins părerile pozitive găsite citind forumurile despre o doamnă doctor, pe care m-am şi hotărât să o vizitez. Eram deja în săptamâna a 10-a, începuseră presiunile din jur: „ai găsit medic?”, ”ți-ai făcut analizele?” etc. Așa că am fost la medic și mi-am făcut și analizele. Lucru firesc de altfel. Din păcate doamna doctor nu a fost deloc pe sufletul meu, ba dimpotrivă.
Nu vreau să insist foarte mult pe vizita la medic, pentru că mi-e clar că sunt două modele de îngrijire maternă total diferite, lucru foarte bine explicat de moașa Ina May Gaskin în cărțulia ei ”Ina May’s Guide to Childbirth”. Modelul medical ia în considerare toate posibilele probleme și nu face pași înainte să elimine atât cât îi stă în putință orice suspiciuni cu privire la aceste probleme. Foarte corect de altfel, însă suspiciunile rămân până în ultima clipă, iar potențialele probleme sunt cumva prioritare normalității. Dacă ar fi să compar cu domeniul juridic, mi se pare că modelul medical pleacă de la “prezumția de vinovăție” – încercând să găsească toate argumentele care ar putea demonstra vinovăția, înainte să te declare ”nevinovat”. Din acest motiv nu m-am putut identifica cu acest model. Am preferat să fiu considerată ”nevinovată” – adică sănătoasă, iar în cazul în care s-ar fi identificat o problemă, să se acționeze în consecință încercându-se remedierea ei. Adică un pic invers. Dacă suntem bine sănătoși la momentul t, atunci facem planuri în funcție de asta. Dacă la t+1 se schimbă ceva, acționăm în consecință.
Marea dezamăgire de după vizita medicală m-a determinat să îmi schimb total părerea, brusc m-am hotărât să iau în considerare și varianta nașterii acasă, nefiind însă în niciun caz convinsă 100%, lucru pe care i l-am comunicat cu ceva emoție soțului meu, care de altfel îmi sugerase asta de la bun început. I-am scris uneia din moașele despre care citisem, da, pe internet, după ce am făcut o muncă de detectiv căutând orice informație care se putea găsi despre ea. Deși din punct de vedere al cantității de informații nu era pe primul loc, totuși acel ”nimic nu e întâmplător” m-a determinat să o contactez pe cea pe care ulterior am „botezat-o” Moașa cu Boașe, care mi-a răspuns prompt și prietenos, după care ne-am și întâlnit. Nu am avut până foarte târziu încredere în decizia mea, din cauză că mi se părea în continuare prea exotică, nu eram convinsă că este cea mai sigură alegere pentru copilul meu, nu mi-era clar ce se întâmplă dacă apare vreo urgență. Cu toate aceste suspiciuni în minte am continuat să mă întâlnesc cu ea din dorința de a o cunoaște mai bine și de a mă convinge că am făcut alegerea bună. Aș fi avut mare nevoie ca o ”instanță superioară” să-mi dea undă verde, să mă asigure că e ok să merg mai departe așa. Însă Dumnezeu nu are megafon, e ceva mai subtil.
Tot din nevoia unei confirmări am început să citim și eu, şi soțul meu, de data asta și cărți, nu doar ”pe net”, şi nu doar cărţi traduse şi publicate la noi. Lista noastră de lectură conține, printre altele, următoarele lucrări fundamentale: Odent, Michel – Nașterea în epoca plasticului, 2011, Odent, Michel – Sănătate primordială. Să înțelegem perioada critică dintre concepție și naștere, 2007, Odent, Michel – Nașterea și alăptarea, Dick-Read, Grantly – Naștere fără frică. Principiile și practica nașterii naturale, 2006 (prima apariție: 1959), Gaskin, Ina-May – Ghidul nașterii – 2003, Newman, Jack – Ghid pentru alăptare – 2000, Pearce, Joseph Chilton – Copilul magic – 1977, Chamberlain, David – Ferestre către pântec, 2013. Am reușit să facem și note de lectură la unele dintre ele și să le traducem spre uzul public. Le puteți vedea aici.
În paralel am căutat studii despre nașterea naturală și despre nașterea acasă, despre cât este de sigură și ce riscuri majore există. Punctul de pornire a fost publicarea ghidului National Institute for Health and Care Excellence (NICE) referitor la sănătatea femeii și copilului la naștere – poate fi găsit aici. Ghidul s-a publicat în decembrie 2014, exact în perioada când aveam nevoie să iau o decizie, deci la fix și noutatea constă în încurajarea mamelor din Marea Britanie să planifice nașterea acasă în condițiile unei sarcini normale și fără riscuri. Conține informații foarte tehnice, bazate pe studii de la care am și plecat în cercetarea pe care am făcut-o. Foarte multe studii sunt publicate pe PubMed. Cele care au fost cele mai importante pentru mine sunt aici.
Recomand oricărei viitoare mame să se informeze, există resurse nelimitate disponibile, nu trebuie decât să cauţi şi vei găsi informaţii preţioase, diferite de “mainstream”, diferite chiar şi de unele teorii din Facultatea de Medicină, dar bazate pe studii foarte recente. Ne pregătim pentru orice în viaţă, examene, evenimente, teste, dar lăsăm naşterea cu totul în mâna altora, tocmai naşterea, cea mai personală şi grozavă experienţă din viaţa unei familii. Pentru că aşa e cutuma, pentru că aşa se face, pentru că un doctor ştie şi pe noi nu trebuie să ne mai intereseze.
Recomand de asemenea mamelor să urmeze și cursuri prenatale, eu am mers la cele organizate de moșica noastră și de soțul ei. Respirația este vitală în travaliu, de asemenea este vital să cunoști ce se întâmplă, în ce stadiu se află corpul, ce se întâmplă cu corpul tău și cu copilul. Așa că orice curs care oferă aceste informații este de dorit. În plus, cu ocazia cursului am petrecut foarte mult timp cu moșica și am construit practic o relație. Nu pot să nu pun accentul și pe acest lucru, deoarece mi se pare acum esențial să existe o bază a relației cu persoana care asistă nașterea. Pentru mine a fost extrem de important să simt grijă și chiar dragoste în acele momente și nu răceală în cel mai bun caz politicoasă, dacă nu chiar mult mai rău (nu pot să nu îmi amintesc toate poveștile despre nașteri în spitale în care mamele sunt tratate cu cea mai josnică lipsă de respect). Sunt convinsă acum că este suficient să îți fie sugerat doar ”că nu poți”, ”că nu te dilați”, ”că nu împingi bine (?!)”, ”că zbieri prea tare” etc. ca să fie dat peste cap tot procesul nașterii. Un proces extrem de fragil, în care mintea mamei aproape ”se dizolvă” în instinct. Nu prea înțelegeam când citeam în perioada de documentare despre starea de transă, însă chiar se întâmplă dacă este lăsată să se întâmple și culmea, chiar ajută.
Înaintam așadar în sarcină cu îndoieli strict raționale legate de alegerea modului în care voi naște. Strict raționale, deoarece pe plan spiritual mă simțeam deja mai liniștită și în plus am solicitat ajutorul de sus, tot așteptând acel răspuns dacă este sau nu decizia bună.
De mare ajutor a fost întâlnirea cu o tânără doctoriță minunată, școlită în străinătate și ieșită din tiparele ”clasice”, care m-a încurajat dintr-o perspectivă rațională și din altă sferă decât cea în care îmi concentrasem eforturile până atunci, adică aceea ”alternativă”, nemedicală. Aveam așadar și confirmarea ”medicală” că nu este o alegere atât de extravagantă și că aveam și o soluție de back-up în caz ca s-ar fi arătat necesară în timpul travaliului. Asta însemnând că aș fi fost primită la spital în caz de necesitate, fără să fiu tratată ca un extraterestru care a îndrăznitsă riște viața sa și a copilului.
În timpul sarcinii am făcut 3 ecografii dintre care două morfologii și analizele standard de sarcină, mai puțin triplu testul. Sunt de părere că în special în cazul planificării unei naşteri acasă este necesară o cunoaștere cât mai bună a evoluției sarcinii și în plus pentru mine a funcționat o abordare cât s-a putut de echilibrată a problematicii investigațiilor în sarcină, adică nici deloc, dar nici în fiecare săptămână.
Una dintre greșelile pe care le-am făcut în sarcină a fost să îmi fac scenarii cu privire la data nașterii, eram convinsă că o sa nasc mai repede decât termenul estimat. Între timp aflasem că vom avea o fetiță, bebelușul era foarte activ în timpul vieții intrauterine, se zvoneşte ca fetiţele sunt mai harnice, astfel încât mi-am construit impresia că va dori să se nască mai repede ca să aibă mai mult ”spațiu de joacă”.
Cu cât m-am apropiat mai mult de DPN și nu apărea niciun semn evident că fetița ar fi pregătită pentru marele moment, cu atât au crescut neliniștea și nerăbdarea. Cred că ultimele două săptămâni au fost cele mai dificile. Asta mi-a demonstrat încă o dată cât de greșit este să planifici, să îți construiești scenarii și în definitiv să îți dorești să controlezi întâmplări care sunt în fond incontrolabile. Există două evenimente mari în viaţă despre care vom şti întotdeauna cu siguranţă că se vor întâmpla, însă nu vom şti niciodată cu siguranţă când. Naşterea şi moartea sunt în mâinile lui Dumnezeu.
Travaliul nu se declanșează nici ca în filme, nici ca pe internet. Este o experiență cât se poate de personală și sunt convinsă că la fiecare femeie se întâmplă altfel și în alt interval de timp. În plus, nu este un proces care începe brusc, ci unul care se pregătește în timp. Dacă ne cunoaștem îndeajuns corpul și avem și niște noțiuni despre ceea ce ar trebui să se întâmple, este posibil să identificăm niște semnale, însă nu cred că se poate determina științific, cu precizie de ceasornic cât mai durează totul, după ce s-a întâmplat cutare lucru, conform unor standarde și proceduri fixe.
Travaliul și nașterea au fost pentru mine niște experiențe imposibil de descris acum în cuvinte. Da, și pentru că se uită mult din acele momente. Dar și pentru că sunt extrem de diferite în comparație cu orice altă întâmplare dintr-o viață de om. Nu cred că este întâmplător faptul că se uită. Și mai ales nu cred că suntem construite să uităm pentru ca să depășim ”durerea aceea cruntă”, ci pentru că e o experiență mai mult decât fizică, care rămâne întipărită mai mult în sufletesc decât în raţional. Pentru mine ceea ce am simțit în travaliu nu a fost durere. Durerea este o senzație foarte concretă. Senzațiile din travaliu sunt altfel, însă iată că nu există un cuvânt care să le definească în mod clar. Recomand lecturarea cărții lui Grantly Dick Read – Birth without pain – în primul rând pentru că dă curaj, apoi pentru că autorul pune niște probleme pe care nu le-am mai întâlnit în alte materiale legate de naștere. Dincolo de aspectul psihologic al nașterii, care este abordat și de Michel Odent sau de Ina May, Grantly Dick Read abordează natura spirituală a experienței nașterii. Așadar, pentru mine au fost esențiale nu doar confortul psihologic asigurat de mediul ”casnic” și de oamenii care ma însoțeau (“asistau” este un cuvând prea ”rece”), ci și faptul că datorită acestui confort am putut să resimt și latura spirituală a acestei experiențe. Nu în sensul că am apucat să fac rugăciuni complexe, ci în sensul stării în care simți că nu îți mai aparții ție însăți, că totul se întâmplă dincolo de puterea ta, dar că se întâmplă cu un sens. Este şi suferinţă în travaliu, dar o suferinţă “constructivă”, bună, despre care simţi că nu e în zadar. Așadar cum s-ar putea numi durere acest cumul de senzații în care corpul face tot, mintea este într-un fel de transă, controlul raționalului tinde spre zero iar la final te trezești în brațe cu un om nou. Nu cu un picior în ghips, nu cu o măsea umflată în timp ce trece efectul anesteziei, nu cu o vânătaie…
Detaliile ”tehnice”ale travaliului meu: în total 16 ore, dintre care 10 ore lejere, cu contracții neregulate, inclusiv perioade scurte de odihnă şi somn și aproximativ 4 ore de muncă serioasă, iar expulzia 17 minute.
AVANTAJELE ”TEHNICE” DE A FI ACASĂ:
– cele 10 ore ”lejere” le-am petrecut în liniște, fără controale inutile, fără întrebări, fără figuri străine, am putut să mă relaxez într-atât, încât am reușit să dorm între contracții, ceea ce a fost esențial pentru efortul ulterior;
– am putut să stau în orice poziție, așa cum m-am simțit mai confortabil;
– nu a existat presiunea timpului;
– odată cu intensificarea contracțiilor și înaintarea travaliului, am beneficiat de toate condițiile psihologice ca să mă ”pierd” în travaliu, să nu rămân prea trează din punct de vedere rațional, mental din nevoia de a controla anumite aspecte din jur, pentru că am avut încredere că totul va decurge cu bine;
– prezența și susținerea cât se poate de directă a soțului meu;
– nu a existat presiunea mutatului dintr-un loc în altul, de acasă la spital, din rezervă în sala de travaliu, din sala de travaliu în cea de naștere, dintr-o poziție în alta etc.
– am avut parte de toate acele excentricități pe care cu greu le obții la spital:
o naștere fără substanțe ”de ajutor” (oxitocină, glucoză etc.)
o fără epiziotomie (da, au existat rupturi, însă am avut ocazia să constat faptul că există o capacitate incredibilă a corpului de a se reface atunci când nu se intervine fără rost. Așadar am văzut pe propria piele, la propriu, că e mai eficientă o cusătură după o ruptură decât după o tăietură)
o clamparea târzie a cordonului ombilical, executată de chiar tatăl copilei (cu instrumentele moșicăi), după încetarea pulsațiilor, (evident că nu am ”cules” celule stem, există din nou și referitor la acest subiect nenumărate studii care demonstrează cât de necesare îi sunt copilului atunci, când se naște și cât de restrânsă este utilizarea lor după recoltare în acest moment.)
o nașterea ”naturală” și neforțată a placentei și evitarea chiuretării
o atașarea imediată a copilului la sânul mamei – culmea, se poate și așa. Fetița a supt imediat colostrul, și de atunci este hrănită la cerere. Sunt convinsă că astfel am evitat și angorjarea sânilor sau mastita atunci când a intervenit ”furia laptelui”, deoarece sânii s-au autodrenat, canalele fiind deja ”funcționale”. Insist pe partea cu alăptarea pentru că bunul său mers este influențat în mare măsură de naștere și de ce se întâmplă cu copilul imediat după naștere. Dacă lucrurile se întâmplă așa cum au fost făcute să se întâmple, da, de Dumnezeu, și dacă nu se intervine fără rost (nu sunt în niciun caz contra procedurilor medicale atunci când sunt necesare!!!), vor funcționa în general bine și fără complicații deosebite.
Nu reușesc să îmi dau seama cum reușesc femeile să se miște înainte de expulzie, să se suie pe masa de nașteri, să stea în poziția aceea complet nefirească. Pentru mine a fost o dramă faptul că exact înainte de expulzie a trebuit să îmi schimb poziția, dar în punct fix, mai exact din ”patru labe” în ”pe vine”. Mi se părea ceva imposibil de realizat în acel moment. Dar gravitația chiar funcționează, dovadă că după schimbarea poziției fetița a ieșit aproape imediat. Deci le admir enorm pe femeile care găsesc puterea să treacă prin toate acele proceduri pe care eu acum cu atât mai puţin le înțeleg, dar care se fac de ani de zile, peste tot, fără întrebări, fără contestare.
Câte din toate acestea s-ar fi putut întâmpla fără ajutor de specialitate? Din punctul meu de vedere nimic. Reușita nașterii copilului meu se datorează în enormă măsură moașei, de la partea de pregătire până la momentul culminant – travaliul și nașterea. Dincolo de abordarea ”profesionistă” în care am avut cea mai mare încredere, felul în care s-a purtat cu mine mă duce acum cu gândul la modelul moașelor antice – mame care ajută alte mame. De altfel și etimologia cuvântului este extrem de interesantă și merită atenția, mai ales că în ziua de azi moașa este privită cu ironie sau superficialitate din cauza decăderii rolului său în procesul nașterii:
<< În privința numelui ei în română, tot ce ne pot spune lingviștii până acum este doar atât: moașă se apropie de albanezul motshë/ moshë, vârstă.
Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că moașă și mo(t)shë provin din aceeași limbă, limba traco-geților.Iar faptul că moașă nu există decât în română și în dialectele ei sud-dunărene și că singura-i rudă este acest motshë/moshë din albaneză ar putea însemna, la prima vedere, că avem de-a face cu un cuvânt preindo-european. Judecând după originea lui motshë/moshë, putem spune că, dincolo de legătura evidentă dintre moshë (vârstă) și moașă…… o legătură care sugerează că moașa era femeia în vârstă, bătrâna care trăise destul cât să capete cunoștințe și experiență, ca să poată aduce copiii pe lume…… avem toate motivele să credem că moașa că era mult mai mult decât o „obstreticiană”.Era, de fapt, femeia (atot)înțeleaptă, cea care dădea celorlalți… măsura înțelepciunii și care era, ea însăși, măsura înțelepciunii.Nu întâmplător i se spunea femeia-știutoare.Evident, era „o știutoare” pentru că știa să salveze viața mamei și a copilului care se aflau, literalmente, în mâinile ei.>> (Sursa)
Așadar toată îngrijirea și grija maternă pe care ”femeia știutoare” ni le-a oferit întregii familii în timpul procesului și după naștere sunt neprețuite și ne-au ajutat enorm să pășim lin către viața în trei.
Alături de moașă m-a ajutat enorm Teo ”a.k.a. moșica 2”, fără de care nu aș mai fi reușit să recuperez respirația corectă în ultima parte a travaliului și la expulzie. Am menționat deja că respirația este esențială – ei bine, este și dificil de susținut în mod corect. În expulzie mi-a fost foarte dificil să controlez corpul în mod rațional, așa că și respirația a luat-o razna, scăzând astfel și eficiența contracțiilor. Teo a respirat cu mine, pentru mine, lângă mine, ajutându-mă într-un final să recuperez respirația corectă. Așa că respirația corectă plus schimbarea poziției au dus fără întârziere la nașterea copilului.
Cât despre prezența soțului meu, deși inițial tindeam să cred că nu voi dori să fie prea aproape către finalul travaliului și în momentul expulzie, până la urmă am născut literalmente în brațele lui și nu cred că aș fi putut altfel. M-a susținut la propriu, fizic și psihic prin prezența sa și prin faptul că am putut să ”mă agăț” de el. Cu cât am înaintat în travaliu, cu atât am conștientizat mai puțin prezența celor din jur şi implicit a lui, dar am simțit mai intens prezența și sprijinul lui (am fost totuși suficient de conștientă să îi evit brațul atunci când am simțit nevoia imperioasă de a mușca din ceva). Acest lucru s-a datorat în special faptului că a fost foarte stăpân pe sine și nu mi-a transmis emoții negative, frică, timiditate, ci calm și putere. Cred acum cu tărie că naşterea este o experienţă care aparţine întregii familii. Este un moment spiritual, mai mult decât emoţional. Femeia nu clădeşte viaţa singură, aşa cum nici cuplul nu clădeşte viaţa singur, ci este doar un mediu prin care vine viaţa nouă. Aşa că dacă bunul Dumnezeu cu siguranţă participă la orice naştere, de ce să fie evitat tatăl, cealaltă jumătate a “mediului”?
Finalul poveștii mele este despre mirosul copilului ”proaspăt” născut. Nu am auzit nimic și nu am citit nimic despre acel miros imposibil de comparat cu orice, dar care mi-a rămas întipărit în nări și pe care îl caut încă atunci când o strâng la piept pe mica Ecaterina. Este mirosul vieții, care a apărut odată cu senzația extraordinară a ieșirii unei ființe vii din mine. Travaliul a fost o muncă grea, răsplătită în mod minunat cu un moment care durează puțin, dar pe care îl resimt și acum ca pe o veșnicie frumoasă. A fost într-adevăr mult mai mult decât o senzație fizică. Transa din timpul travaliului a dispărut ca prin minune și am trecut brusc într-o stare de euforie copleșitoare, trăită conștient și percepută cu toate simțurile şi cu întreaga simţire.
http://cartidesprecopii.blogspot.ro/2015/08/partea-2-a-nasterii-acasa-ca-in-evul.html
Real si frumos in acelasi timp
Minunat articol….dar cu un titlu de-a dreptul imbecil….