WELCOME TO THE JUNGLE

Nu sunt nici antiamerican, nici antiarab. Numai un tâmpit poate fi anti-ceva la modul nediscreționar, in corpore. Acest lucru nu mă poate însă împiedica să spun clar și răspicat că nu sunt de acord ca țara în care trăiesc să fie părtașă, din postura de cel mai umil vasal și yesman, la războaiele politice și economice declanșate de guvernele Statelor Unite, la fel cum nu mă simt deloc confortabil văzând că în curând mi se va impune să trăiesc alături de niște oamenii despre care nu știu nimic, dar care atunci când forțează orice graniță ridică pumnul și strigă Allahu akbar cu ochii injectați de ură.
E dreptul meu de om și de cetățean european să spun că nu doresc să fiu părtaș la războaiele americane, dar nici să asist impasibil la cotropirea şi barbarizarea Europei. Nu am nimic împotriva arabilor și musulmanilor, însă lucrurile tind să escaladeze, iar ghetoizarea marilor orașe occidentale nu poate fi un semn bun. Oricâte eufemisme și drame lacrimogene ar încerca să inventeze unii jurnaliști ai sistemului, nu mai pot schimba sentimentul de revoltă și de nemulțumire al majorității europenilor, care încep să se trezească dintr-o seculară letargie în mijlocul unui coşmar.

Ca orice copil născut și crescut în comunism, am fost evident fascinat de Occident și de America. Cultura anglo-americană, în special cea comercială și de consum, m-a influențat în mod inevitabil, și nu doar pe mine, ci întreaga generație din care fac parte.
Nu pot nega că am crescut alături de Mark Twain, Jack London, Salinger și alții. Cinematografia și muzica americană m-au inspirat și m-au făcut să-mi doresc să fiu ca ei. În general, America a fost percepută mereu ca un lucru cool.

Cu toate astea, când am început să înțeleg că istoria lumii înseamnă ceva mai mult decât consumerism, propagandă și o politică bună de marketing, mi-am dat seama că America este o țară care duce cea mai belicoasă politică de după 1945 încoace. Și asta o spun însuși cetățenii ei. Vă recomand să citiți autobiografia lui Mark Twain, să vedeți în ce termeni vorbește despre politica externă a SUA (și era vorba abia de începutul secolului al XX-lea ). La fel de bine, pentru mine rămâne emblematic refuzul lui Cassius Clay de a merge să lupte în Vietnam, spunând că niciun vietnamez nu l-a numit vreodată nigger.
Trebuie să fi de-a dreptul orb pentu a nu vedea cu guvernele Statelor Unite din ultimele șase-șapte decenii duc o politică ultra-agresivă, care n-are de-a face nici în clin, nici în mânecă cu democrația. Întreținând bunăstarea prin vărsare permanentă de sânge pe tot globul și dând mereu pe vina pe alți, consecinţele nu pot fi decât dezastruoase.
Nu mă consider (și nici nu sunt) un antiamerican, dar numai cineva foarte îngust la minte poate gândi la nesfârșit în termenii și parametri propagandistici ai războiului rece, conform cărora tot ce e non-american e caca, iar tot ce e american e aur. Asta e o logică de copil îngâmfat, egoist și prostovan.
Dacă îmi plac valorile autentice românești, dar disprețuiesc clasa politică iresponsabilă, înseamnă că sunt antiromân? Conform logicii unor internauţi, se pare că da.
Mă tem însă că mentalitatea de slugă arhetipală îl face uneori pe sărmanul și zăpăcitulhomo balcanicus să-și intre atât de profund în rolul de supozitor, încât despre orice răhățel al stăpânului spune că miroase a iasomie. Iar mentalitatea de sclav este disprețuită cel mai mult tocmai de stăpânii de sclavi.
Cei care au plonjat din dosul sovieticilor tocmai în cel al americanilor și spun că se simt ca în Hawaii, nu impresionează pe nimeni. Debordează de un patetism gregar și de un partizanat găunos.
Sincer, îmi poate fi doar milă de cei care, încercând să legitimeze crimele în numele democraţiei, confundă America lui Hemingway, Wittman, Bob Dylan sau Al Pacino cu America lui George Bush sau Bill Clinton.

În altă ordine de idei, să luăm doar ultimii 15 ani. Ce avem:

1. Operațiunea Enduring Freedom din 2001, descrisă ca un război global împotriva terorismului, desfășurată în Afganistan, Filipine, Somalia, Georgia, Kyrgyzstan și Sahara, s-a soldat cu 100.000 de morți și circa 1 milion de refugiați.
2. Operațiunea Iraqi Freedom din 2003 s-a soldat cu circa 1 milion de morți și 5 milioane de regufiați.
3. Operațiunea Syrya din 2011 s-a soldat cu 250.000 de morți și circa 4 milioane de refugiați.
4. Operațiunea militară Odyssey Dawn din 2013 (Libia), a rezultat 5.000 de morți și 50.000 de refugiați.

Să facem un calcul sumar. În mai puțin de 15 ani, guvernul SUA a declanșat patru operațiuni militare majore, care s-au soldat cu circa 1.350.000 de morți și peste 10.000.000 de refugiați.
E interesant că Israelul, Iordania, Arabia Saudită, Omanul, Emiratele Arabe și Kuweitul, adică țările aliate ale SUA, nu au parte de serviciile ISIS (operațiuni militare, ambuscade, decapitări, crime împotriva civililor, atentate, schingiuirea soldaţilor adverși etc.), pe când adversarele SUA, Libia, Egiptul, Siria, Irakul, Afhanistanul și Kurdistanul se “bucură” din plin de acţiunile insurgenţilor. Întâmplător, nu?
Între timp, Europa e cotropită de zeci, poate chiar sute de mii, de imigranți, veniți din zonele de conflict. Numărul musulmanilor din Occident e cel mai mare din istoria continentului, într-un moment de maximă radicalizare și expansiune furioasă a acestei religii. Focarele de instabilitate și enclavele infracționale din toate marile orașe cunosc o explozie fără precedent, situația devenind în unele zone aproape incotrolabilă. Pentru a-și proteja granițele tot mai labile, unele țări au mobilizat armata. Populația se simtă trădată și speriată. Nimeni nu pare să știe ce e de făcut. Nici cei mai optimiști liberali nu mai cred în posibilitatea de integrare a tuturor imigranților. E clar că aceştia vor fi abandonaţi într-o permanentă şi problematică periferie. Multiculturalismul mult lăudat tinde să se transforme într-un haos cu consecințe teribile.
Să nu uităm că Uniunea Europeană a fost părtașă la toate războaiele americanilor, iar acum a venit nota de plată. Nimeni nu e însă dispus să scoată portofelul. Ne-am întrebat vreodată ce caută în Africa şi Asia mercenarii din ţările noastre, pe care îi aşteptam cu onoruri şi îi numeam “eroi” atunci când se întorceau acasă în coşciug? Sau preferam să credem cu nedisimulată laşitate că masacrarea civililor şi copiilor “sălbatici” poate fi numită în limbaj diplomatic “misiune umanitară” sau “misiune de menţinere a păcii”? Din păcate, numărul victimelor şi al refugiaţilor nu e stabilizat. Încă se moare pe capete, încă se fuge în disperare de cauză. De ce? Pentru că tocmai cei care vorbesc despre pace, declanşează şi întreţin războaie. Fiindcă războaiele aduc bani.
Şi apropo, în tot acest timp “aliaţii” construiesc baze militare în curtea noastră şi ne spun că principalul pericol vine din Rusia.
Welcome to the jungle.

https://goranmrakic.wordpress.com/