Pe Sorin Onișor, artistul care “scrie cu lumină” povești despre satul românesc, l-am întâlnit într-un sat din Bucovina, tărâm de poveste, așa cum el însuși a numit-o. Se întorcea de la o “sesiune foto” matinală, iar printre eroii surprinși în obiectivul său, în acea dimineață, se aflau 2 “unicorni” scăldați în lumina soarelui, ce tocmai răsărise pe culmile Suhardului. Era grăbit să arate lumii alte și alte imagini ale satului românesc, iar, în timp ce-și tria fotografiile pe laptop, am reușit să-l fac să ne povestească despre el, despre arta lui și despre satul românesc, așa cum îl cunoaște și-l promovează. “Uite, vezi, de peste 12 ani pentru asta trăiesc, pentru fotografie. Iar în ultimii aproape 10 ani, i-am învățat pe oameni să le ofer imagini calde în timp real. Sunt zeci de mii de oameni care au ajuns să se drogheze, în sensul bun al cuvântului, cu aceste imagini, cu răsăriturile, în special, pe care eu le fac pe la 5.00 dimineața și le postez pe la 7.00-8.00 dimineața. Pentru ca ei când se trezesc și-și beau cafeaua, neapărat să-și încarce sufletul cu aceste imagini proaspete din România”, îmi spune Sorin.
Interviu cu Sorin Onișor, artistul fotograf al satului românesc
Sunt zeci de mii de oameni care se bucură zilnic de peisajele sau de chipurile oamenilor, surprinse în imagini, de-a lungul timpului, prin cele peste 6.000 de sate românești pe care le-a colindat Sorin Onișor, supranumit și fotograful satului românesc. „Satele, natura, cu particularitățile ei, tradițiile, asta avem în România ce ne deosebește de alte țări ale lumii, iar dacă le pierdem şi pe astea, până la urmă ne vom pierde sufletul”, subliniază Sorin Onișor, care, prin arta sa, promovează de peste 12 ani România.
De ce ești supranumit fotograful satului românesc?
Am studiat îndelung viața de la țară, am crescut la țară până la 14 ani și 10 ani am fost profesor de geografie într-un sat din Câmpia Bănățeană. Apoi, de 12 ani și jumătate m-am dedicat fotografiei, iar din cauza acestui obicei îndărătnic al meu de a surprinde în imagini zonele rurale din România, am fost supranumit fotograful satului românesc. Am făcut, apoi, multă antropologie socială și sunt pe cale să termin un doctorat în antropologie, așa că pot analiza din mai multe puncte de vedere situația satului românesc, atât fotografic, geografic sau social.
Care sunt cele mai frumoase și ospitaliere zone rurale din România?
Poţi găsi frumosul în aproape toată ţara, în aproape toate zonele rurale din România, însă cele mai frumoase, cele mai ospitaliere, din pricina oamenilor care le locuiesc, sunt zonele de munte, submontane sau de deal înalt, zone puţin mai izolate în care oamenii încă nu au luat contact atât de puternic cu aşa-zisa civilizaţie care ne-a năpădit în ultimii 25 de ani. Acei oameni sunt încă legaţi de religie, de natură, de tradiţii, încă sunt ospitalieri, se bucură în simplitatea lor de natură, de roadele pe care le dă pământul. Așa că acele zone îmi plac cel mai mult. M-am îndrăgostit prima oară de Maramureş, apoi am ajuns încet-încet în Munții Banatului, în Transilvania de Sud, în Moldova și Bucovina. Pe lângă aceste zone înalte, mai există o zonă izolată care, de asemenea, este deosebită, o putem considera chiar o perlă a ţării noastre. Este vorba despre Delta Dunării. După cum spuneam însă, nu am o singură zonă preferată, dar îmi plac zonele de munte locuite pentru că acolo românii te primesc cu brațele deschise și cu sufletul cald.
Ce calități descoperi la oamenii pe care-i surprinzi în fotografiile tale?
Cea mai importantă calitate a lor este omenia. Sunt oameni simpli de la țară, nu sunt îndoctrinați de nimic mercantil, sunt dornici de comunicare, te văd străin, rătăcit pe dealuri sau pe munți și te invită în casă. Se gândesc, într-un mod firesc şi simplu, că poate eşti flămând sau poate ești însetat și te așază la masă, iar, dacă vrei să rămâi peste noapte, îţi găsesc un loc în camera de oaspeţi. Cei care-mi privesc fotografiile afirmă că ele spun poveşti şi sunt pline de suflet. Probabil că dragul meu de natură, de sate, de aceşti oameni simpli, nesofisticaţi, dar umani şi calzi şi-a pus amprenta şi asupra fotografiilor şi, poate, datorită acestui lucru fotografiile mele sunt pline de suflet şi poveste.
Întâlnești mulți țărani sărmani prin peregrinările tale?
În peregrinările mele prin România, prin satele românești, nu se poate să nu întâlnesc oameni oropsiţi, oameni necăjiți, bătrâni care nu mai au familii și care se sting în bordeie extrem de frumoase și pitorești sau copii care sunt sclipitori, sunt înzestrați, dar care nu ar avea nicio șansă, dacă nu i-ar mai descoperi cineva și nu i-ar mai ajuta din când în când. Așa că, pe lângă expoziții caritabile, am reușit, tot cu ajutorul internetului, să lansez și campanii umanitare. Oamenii din România sau din alte părți ale lumii, care deja mă cunosc și care au încredere în mine, îmi trimit sume de bani, alimente, încălţăminte, haine, pe care, apoi, eu le duc familiilor pentru care cer ajutorul. Eu, oricum, stau cu oamenii ăia și, oricum, revin la ei și nu mă pot duce a două oară fără să le duc ceva. Așa că fac tot ce pot, mulți oameni au un prinos de bani, de haine sau de altceva și am găsit mulţi oameni care m-au ajutat în aceste demersuri.
Cât de autentic mai este satul românesc?
Satul românesc a decăzut în ultimii 25 şi din cauza neglijenţei legate de urbanism. În sate se construieşte haotic, se distruge specificul nostru de suflet și apar tot felul de monştri arhitectonici. În Maramureş, de exemplu, la Certeze, sunt case cu lift, cu coloane, case neterminate și nelocuite. S-au dărâmat casele din lemn cu acele frumoase porţi traditionale şi s-au pus în loc coloane şi balustrade de inox. Omul nu este educat, a scăpat în lume în ultimii 20-25 de ani și a venit cu nişte bani, a vrut să se fălească şi a știut doar să-şi construiască nişte case mai mari, mai sclipitoare. Asta avem în România ce ne deosebește de alte țări ale lumii, tradiţiile, satele, natura cu particularitățile ei, iar dacă le pierdem şi pe astea, până la urmă ne vom pierde sufletul. Am atins toate zonele ţării, nu cred însă că am atins toate satele, dar jumătate le-am călcat cu piciorul. Și sper să mai trăiesc atât încât să văd şi restul sau să trăiască ele, pentru că suntem într-un proces de plină transformare, nu foarte benefică pentru satul românesc. Asistăm la agonia zonelor rurale româneşti și sper să trăiesc şi eu, și ele într-atât încât să mai pot ilustra și să mai pot oferi poveşti în imagini pentru generaţiile care vor veni şi care, peste 10-20 de ani, nu vor mai vedea aşa ceva decât în fotografie.
Ce te-a îndemnat să pleci în Maroc?
Motivul este foare simplu. Sunt un consumator de hoinăreală, de soare, de culoare, de căldură, de verdeaţă. Aşa că, după mai mulţi ani, mi-am dat seama, cu toate că ţara noastră e foarte armonioasă, are toate anotimpurile, formele de relief, că există câteva intervale mai puţin faste din punctul de vedere al fotografiei. Este o perioadă, începând cam din luna noiembrie, când natura şi satul oscilează între toamnă şi iarnă, e nehotărâtă, nu există culoare, nu e soare, e vânt, e ceaţă. Urmează, apoi, luna februarie sau martie, în zonele mai înalte, în care, de asemenea, nu mai am lumină, nu mai am soare, nu mai am culoare, aşa încât m-am gândit să mă îndrept, în acele perioade, spre alte zone care pot fi frumoase. Sunt multe zone în lume, arhaice, pitoreşti, cu oameni frumoşi, în America Latină, în Africa de Nord, în Asia, în Europa, însă nu pot să le acopăr pe toate, deoarece mi-e frică de avioane. Am mai fost în Toscana care se grăbeşte cu primăvara atât cât trebuie să nu te sufoci de griul de după iarnă, am găsit apoi două alte zone, Grecia, Sicilia, unde pot, după o perioadă mai puţin colorată, să-mi încarc bateriile și să mă pregătesc pentru primăvara românească şi de ritualurile ce urmează până în octombrie, cea mai spectaculoasă lună, cea mai frumoasă şi cea mai fotogenică din România.
Cum ai trăit primul răsărit de soare în deșert?
Unul dintre cele mai spectaculoase momente în Maroc este apusul sau rasăritul în deșert. Noi nu avem aşa ceva, deşi există şi la noi zone deșertice, în Câmpia de Vest, în partea nordică sau în zona Olteniei. Un răsărit în Sahara este un moment unic, o experienţă inegalabilă, mai ales pentru noi cei trecuți de 40 de ani, care ne-am hrănit în copilărie cu romanele lui Jules Verne visând cu ochii deschişi la teritorii noi de descoperit, printre care şi acest fascinant deşert al Saharei. Aşa că în momentul în care am ajuns în Sahara și am trăit primul răsărit a fost o experienţă unică, ce mi-a adus aminte de toate visele mele din copilărie, a fost o experienţă covârșitoare, ce mi-a încărcat pe deplin bateriile.
Care ceas al zilei este mai prielnic pentru fotografie?
Eu mă trezesc dimineaţa la cât trebuie, ca să ajung la răsărit. În lunile mai, iunie, iulie, ora este foarte timpurie. Fotografia este scriere cu lumină. În limba greacă asta și înseamnă. Orice fotograf – de fapt, orice artist fotograf, pentru că sunt foarte mulți fotografi pe lumea asta, eu îi împart în artiști fotografi și fotografi care merg pe la evenimente, pe la nunți și doar apasă pe butonul aparatului – caută lumina de cea mai bună calitate. Scrierea cu lumină presupune să ai lumină de cea mai bună calitate. Și ea este în acest fel doar la răsărit, o oră-două după și o oră-două înainte de apus și la apus. Dar lumina răsăritului este cea mai prielnică captării unor astfel de imagini spectaculoase și pline de poveste.
Ce este, de fapt, și ce se mai întâmplă cu Marea Hoinăreală?
M-am apucat de treaba asta, de colindat prin ţară fără o ţintă şi fără un scop anume, fiind profesor de istorie și geografie, în Banat, la Chevereşu Mare, undeva între Timişoara şi Buziaş, o stațiune căzută și ea în desuetudine. Așa că am început să hoinăresc, să umblu prin ţară, prin sate, pe râpe, pe dealuri, fără o ţintă anume și nu am găsit o altă denumire mai potrivită acestui demers al meu decât acesta, o hoinăreală. Care, până la urmă, s-a dovedit să fie mare. Am pornit din Banat, de la graniţa cu Serbia și Ungaria, am ajuns până la toate graniţele ţării cu cu Ucraina, Moldova, Bulgaria, hoinăreala devenind foarte mare, foarte largă. Mai târziu, de fapt de vreo vreo 6 ani încoace, m-am apucat să propovăduiesc această dragoste de ţară, de sat, de natură și de fotografie printre oameni și am organizat tabere de fotografie. Aşa că văzându-mi fotografiile și plăcându-le, au început să mă urmeze tot mai mulți oameni. Am avut o mulțime de discipoli care au pornit pe acelaşi drum și au evoluat foarte mult. Așa că această mișcare, deja, cred că este cea mai puternică mișcare fotografică din România, la ora actuală. Aceste tabere pe care le organizez sunt dese, sunt două sau trei în fiecare lună a anului. Vin mulţi oameni din ţară, din străinătate, tineri, copiii de 9 ani sau oameni mai în vârstă, de 60-70 de ani. Am străini care s-au îndrăgostit de România şi care și-au vândut casele pe acolo de unde sunt şi s-au mutat aici. Unii dintre ei s-au căsătorit aici sau alții doresc să fie îngropați în România. Pentru că este o țară foarte, foarte frumoasă și acum, în ultimii ani, datorită imaginii, internetului, s-au putut arăta lumii foarte ușor aceste lucruri minunate. Acum îți este la îndemână de pe orice munte, de pe orice deal să faci o fotografie frumoasă şi s-o poţi da lumii, pe internet, în 5 minute.
Cât de importante sunt rețelele de socializare pentru tine ca artist fotograf?
Internetul, rețelele de socializare au un rol fantastic. Închipuie-ți că i-am învaţat pe oameni, aproape de 10 ani, să le ofer imaginile calde, în timp real. Iar după feed back-ul pe care l-am primit, mai ales în ultimii 2-3 ani, și după statisticile care apar pe internet, vizavi de vizionările care se fac fotografiilor mele, am zeci de mii de oameni, undeva pe la 60.000-70.000, care mă urmăresc zilnic. Iar printre aceștia, sunt câteva mii care au ajuns să se drogheze, în sensul bun al cuvântului, cu imaginile mele, cu răsăriturile, în special, pe care eu le fac la pe la 5.00 dimineaţa, le postez pe la 7.00- 8.00, iar ei, când se trezesc, și-și beau cafeaua, neapărat trebuie să-și bucure sufletul cu aceste imagini proaspete din România. Mai ales românii din diaspora, care nu au mai fost demult pe acasă și care se bucură atunci când îşi văd locurile natale sau le arată copiilor lor care nu au fost în România niciodată: „Uitați, copii, acolo, pe dealul acela, am copilărit eu, acolo mergeam cu bunicul cu boii la adăpat”. E un sentiment minunat să știi că poți bucura atâtea suflete pe această planetă. Mai ales, români din diaspora. Sunt milioane de români plecați de multă vreme să muncească pe la străini.
Ce sfaturi ai pentru tinerii care vor să-ți calce pe urme?
Ca să ajungi la o așa de performanță este cam greu. Este nevoie de pasiune, de suflet, de muncă multă, de sacrificiu mult pentru că în ziua de astăzi societatea, sistemul ne oferă modele și forme de subcultură care au năpădit toate mediile și sunt foarte ușor asimilate de tineri. Mulți dintre ei se trezesc, poate din proprie inițiativă, alții la îndemnul părinților care văd ce se întâmplă în jur și îi îndreaptă spre diverse domenii pe care ei le consideră mai sănătoase. Am mulți părinți care își trimit copiii în taberele organizate de mine și sunt foarte încântați. Consideră că aceste workshop-uri sunt un lucru foarte bun și-și îndeamnă copiii să-mi urmeze stilul, înclinațiile, deoarece le cred foarte utile pentru formarea lor, pentru dezvoltarea lor sufletească.
Poți să ne dezvălui câteva dintre proiectele tale noi?
Sunt tot felul de proiecte noi, dar le uit pentru că sunt foarte multe, iar eu sunt tot timpul pe teren. Dacă mă gândesc bine, acum am o expoziție undeva în Japonia, unde există un fel de expoziție universală a Cercetașilor. Cu câtva timp în urmă m-au căutat, le-am dat fotografiile, vreo 50 de imagini doar cu satul românesc. În acest an, am mai avut multe expoziții în țară, apoi în străinătate, în Italia, în Spania, la Parlamentul European. Au fost o grămadă, dar eu le trimit pozele, trimit asistenții să mă reprezinte și pe mine, și pe ei, iar eu stau pe dealurile mele, îmi văd de treabă, am grijă de familie. Sarcina mea este acum să arhivez, să ilustrez satul românesc, să schimb percepția lumii, mai ales a străinilor asupra României. Să-mi educ discipolii să pornească și ei pe acest drum pentru că e mult de muncă și e o muncă frumoasă și benefică atât pentru sufletele noastre, cât și pentru toate sufletele celor care iubesc fotografia. Dar și pentru țara asta care încă se mai află într-un soi de impas, de fundătură din care ar fi cazul să ieșim cât mai repede.
Ce înseamnă pentru tine Bucovina?
Bucovina este, așa cum am supranumit-o eu și cum am intitulat și un album de fotografie pe care l-am scos anul trecut, un tărâm de poveste, probabil că este una din cele mai frumoase şi bine conservate, autentice şi fotogenice zone din ţară. Am avut norocul să ajung aici pentru prima oară, acum 5 ani. Am venit în zona Moldovei și a Bucovinei să ţin un workshop la Iaşi, la Facultatea de Arhitectură. În acele 5 zile, am avut norocul să o întâlnesc pe Alina care mi-a devenit ulterior soție. Ea este de baștină din Bucovina, din orășelul Frasin. Așa că din bănățean m-am făcut jumătate bucovinean, iar vreme de 5 ani am avut destul timp să ilustrez Bucovina.
Sorin Onișor rămâne un autentic ambasador al României, iar sarcina lui, după cum el însuși ne spune, este, în continuare, aceea de a arhiva și de a ilustra satul românesc, schimbând, astfel, percepția lumii, mai ales a străinilor asupra țării noastre. Mulțumim, Sorin Onișor!
