Complexul militar industrial (fabrici, uzine, laboratoare, academii, universităţi, baze, unităţi, firme, corporaţii – care se preocupă în principal de studiul felurilor diverse în care se pot omorî/mutila/dizabilita/ cât mai mulţi oameni în cât mai scurt timp) este consumatorul numărul unu al resurselor financiare (cu cinism numite bugetele „de apărare”), cu toate că această industrie nu produce absolut nimic pentru binele planetei.
SUA produce continuu o cantitate impresionantă, dementă, nebunească de avioane, drone, tancuri, submarine, vapoare, explozibili, bombe, gloanţe, proiectile de toate felurile şi calibrele, rachete şi ogive nucleare, muniţii convenţionale sau neconvenţionale.
Tot acest armament are, de asemenea, un termen de garanţie şi trebuie „folosit” înainte să expire, aşa că sunt încurajate conflictele peste tot în lume, iar dacă populaţiile obosesc să mai lupte decenii la rând, sunt rapid infuzate importuri de armament la preţuri „promoţionale”.
Pe de altă parte, SUA are nu mai puţin de 800 de baze militare peste tot în lume. Suntem siguri că majoritatea dintre dvs. vor citi într-o fracţiune de secundă numărul 800, fără să realizeze de fapt ce înseamnă 800 de baze militare. Vă propun să număraţi până la 800. Pe la 100 veţi fi plictisiţi deja, aşa că gândiţi-vă ce înseamnă 800 şi că aceste locaţii nu sunt ticsite cu vată şi cu pufuleţi, ci cu produse a căror preţuri sunt între 200.000$ (un banal autovehicol de teren, dar pregătit pentru război) şi 2.000.000.000$ (da, 2 miliarde costă un bombardier B2). Pentru cei care nu înţeleg valoarea a 2 miliarde de dolari, vă voi spune că la momentul achiziţiei, hotelul Mariott din Bucureşti a costat 150 de milioane de dolari. Aceste baze militare şi „bunurile” stocate acolo sunt deservite de personal super-specializat, care este remunerat pe măsură.
Dacă un colonel în Armata SUA poate avea salariul de până la 50 000$ pe lună. Acum că a fost uşor schiţat tabloul cheltuielilor de război fie şi a unei singure ţări (dar cea mai „grozavă” din punctul acesta de vedere), putem să pătrundem sensurile profunde pentru care se doreşte să fie cât mai multe şi cât mai dese distrugerile şi luptele fără sfârşit.
Adevaratii castigatori ai razboiului din Irak: Companiile occidentale
La 12 ani dupa razboiul din Irak, avem confirmarea: a fost un razboi pentru resurse.
Inainte de invazia din 2003, industria petroliera irakiana era nationalizata si inchisa companiilor straine. La un deceniu de la razboi, este privatizata si dominata de corporatiile din Vest.
ExxonMobil, Chevron, BP si Shell, toate sunt prezente in Irak. Pe langa ele, o gama larga de companii americane din industrii conexe, inclusiv Halliburton, o firma din Texas condusa de Dick Cheney, fost vicepresedinte alaturi de George W. Bush. Petrolul nu a fost singurul scop al razboiului din Irak.
Companiile petroliere occidentale exploreaza petrol in Irak,avand un profit urias. Cu toate acestea, efectele benefice nu se reflecta si in economia sau societatea irakiana.
Bush, ales cu sprijinul companiilor petroliere
Corporatiile joaca un rol esential in viata politica americana, de multe ori totul reducandu-se la ce companie cheltuie mai multi bani pentru candidatul preferat. In 2000, Exxon, Chevron, BP si Shell au cheltuit mai mult pentru a fi ales Bush, sustinator al industriei, si Cheney decat in orice alegeri prezidentiale precedente.
Eforturile lor au dat rezultate: la o saptamana dupa ce Bush a devenit presedinte, Grupul de Dezvoltare a Politicii Nationale pentru Energie, condusa de Cheney, s-a format, iar, in martie, era deja pregatita o lista exhaustiva cu intreaga capacitate de productie de petrol din Irak.
Invazia militara a fost pregatita imediat. Secretarul Trezoreriei din vremea aceea, Paul O’Neill, a declarat, in 2004, ca, pana in februarie 2001, toata logistica privind invazia Irakului era pusa la punct. Pana in aprilie 2003, se hotarase ca petrolul irakian sa fie la mana corporatiilor straine cat mai repede dupa razboi. De altfel, reprezentanti ai ExxonMobil, Chevron, Conoco, Phillips si Halliburton s-au intalnit cu Cheney, in ianuarie 2003, pentru a discuta strategia pentru industria petroliera irakina post-razboi.
Drumul spre invazia corporatiilor petroliere
Inainte de razboi, in calea corporatiilor nu stateau decat Saddam Hussein si sistemul legal al tarii. Prima problema s-a rezolvat simplu, in timpul razboiului. Pentru a doua, s-au pus presiuni intense pe guvernul irakian nou ales, pentru a modifica legislatia in privinta petrolului. Insa acest proces a durat, din cauza opozitiei cetatenilor si Parlamentului.
In 2008, companiile occidentale s-au plictitisit de asteptat si au trecut peste Parlament, semnand contracte care le ofereau acces la tot ce isi doreau.
