Mecanismele dominației occidentale: o scurtă istorie a Irakului și Kuweitului

de David Klein – Universitatea de Stat din California,
Northridge, ianuarie 2003

În Statele Unite ale Americii este aproape dincolo de limitele conversației acceptabile să abordezi problema: de ce a invadat Saddam Hussein Kuweitul în anul 1990? Chiar și prin a pune această întrebare riști să fii catalogat ca susținând o dictatură represivă, iar în măsura în care întrebarea este într-un final acceptată, răspunsul simplist oferit de liderii politici este că Saddam Hussein a fost un tiran agresiv, înclinat către expansiune teritorială și subjugarea altor națiuni. Adică un Hitler modern. Același răspuns este folosit pentru a explica de ce Irakul a invadat Iranul în anul 1980. Acest răspuns standard este ușor de acceptat, parțial din cauza brutalității bine documentate a regimului lui Saddam, inclusiv încălcările drepturilor omului comise de guvernul său împotriva poporului irakian și în special asupra kurzilor.

În ciuda adevărurilor parțiale furnizate în această explicație standard, miroase foarte clar a propagandă. E nevoie ca publicul american să înțeleagă mult mai multe aspecte înainte de a-i permite guvernului său să poarte război împotriva Irakului. Istoria Irakului, a Kuweitului, a Marii Britanii și a Statelor Unite arată că motivele invaziilor irakiene în Kuweit și Iran sunt mult mai complexe și mai demne de atenție decât admite răspunsul standard. Pe o perioadă de zeci de ani, și mai ales în ultimii ani, Marea Britanie și Statele Unite au manipulat în mod voit tensiunile din regiune și au pus în mișcare, într-un mod magistral, anumite evenimente care au condus la invaziile irakiene. Scopul acestor manipulări a fost de a crește puterea și controlul asupra guvernelor din Orientul Mijlociu și asupra resurselor lor de petrol, ceea ce servește interesele elitelor americane și britanice.

Această scurtă analiză istorică este departe de a fi completă și chiar referințele sunt vagi. Scopul principal al acestui eseu este să ofere activiștilor pentru pace și altora care nu sunt familiarizați cu istoria Orientului Mijlociu, câteva puncte-cheie de discuție și un context istoric pe care să-și sprijine eforturile de a bloca campania pentru război. Această analiză este organizată pe secțiuni, într-o cronologie istorică. O mare parte a începutului acestui eseu se bazează foarte mult pe o singură referință, Irakul și Kuweitul: O istorie suprimată, scrisă de Ralph Schoenmann. Sunt oferite adrese relevante de web-siteuri, pentru cititorii care doresc o înțelegere mai amplă decât oferă această scurtă prezentare.

Istoria timpurie

Civilizațiile antice sumeriene și babiloniene s-au dezvoltat în Mesopotamia (cuvântul grecesc pentru „între râuri”), în apropiere de râurile Tigru și Eufrat, locul în care se află acum Irakul. Ceea ce astăzi a devenit Kuweit a apărut în secolul al XVIII-lea ca un mic sat din Golful Persic. „Kuweit”, în traducere însemnând „mică așezare umană”, a fost numit astfel de către conducătorii irakieni din acea perioadă. De-a lungul secolului al XIX-lea și până la primul război mondial, Kuweitul a fost un „Qadha”, adică un cartier din provincia Basra și a fost parte integrantă a Irakului, sub conducerea administrativă a Imperiului Otoman.

Dominația Britanică

Ca învingătoare în Primul Război Mondial, Franța și Marea Britanie au dezmembrat Imperiul Otoman și națiunea arabă pentru propriile lor interese coloniale. Compania de petrol a Irakului a fost înființată în 1920 cu 95% din acțiuni mergând către Marea Britanie, Franța și SUA. Pentru a slăbi naționalismul arab, Marea Britanie a blocat accesul irakian la Golful Persic, prin separarea entității teritoriale „Kuweit” de restul Irakului, în anii 1921 și 1922. Această nouă colonie britanică, Kuweitul, a primit granițe artificiale, fără nicio bază istorică sau geografică. Regele Faisal I al noului stat irakian a condus sub supraveghere militară britanică, dar administrația sa nu a acceptat niciodată amputarea districtului Kuweit și blocarea accesului irakienilor la Golful Persic. Încercările lui Faisal de a construi o cale ferată către Kuweit și instalații portuare în Golf au fost respinse de Marea Britanie. Aceste politici coloniale britanice, și altele asemenea, au făcut ca Kuweitul să devină ținta mișcării naționale arabe în Irak și un simbol al umilirii irakiene de către britanici.

Rezistența la separarea impusă de britanici a Kuweitului de Irak a continuat și în anii 1930. În 1932, Agenția Britanică din Bagdad a forțat conducerea irakiană să intre în dialog cu privire la delimitarea granițelor Kuweitului britanic, dar Camera Deputaților a respins această „corespondență”. O mișcare de masă a tinerilor kuweitieni, numită „Mișcarea kuweitienilor liberi” a sfidat regulile britanice și a prezentat o petiție solicitând guvernului irakian să reunifice Kuweitul și Irakul. Temându-se de o revoltă, șeicul kuweitian a fost de acord cu înființarea unui consiliu legislativ pentru a reprezenta „Kuweitienii liberi”. Prima reuniune a consiliului din 1938 a dus la o rezoluție unanimă care cerea revenirea Kuweitului la Irak. În același an, ministrul Afacerilor Externe al Irakului a informat ambasadorul Marii Britanii de la Bagdad că: „Acordul otoman-britanic din 1913 recunoaște Kuweitul ca district sub jurisdicția provinciei Basra. Deoarece suveranitatea asupra provinciei Basra a fost transferată de la statul otoman la statul irakian, această suveranitate trebuie să includă Kuweitul în condițiile acordului din 1913. Irakul nu a recunoscut nicio schimbare în statutul Kuweitului”.

O revoltă populară pentru reunificarea cu Irakul a izbucnit în Kuweit pe data de 10 martie 1939. Șeicul kuweitian, având sprijin militar și „consilieri” britanici, a înăbușit revolta, omorând sau trimițând în închisoare participanții la aceasta. Regele Ghazi al Irakului a cerut public eliberarea prizonierilor și a avertizat șeicul să pună capăt represiunii Mișcării kuweitienilor liberi. Ghazi a ignorat avertizările date de Marea Britanie de a nu mai face asemenea declarații publice, iar pe 5 aprilie 1939 a fost găsit mort. S-a presupus că a fost asasinat de către agenții britanici. Faisal al II-lea era copil la acea vreme, astfel că Nuri es-Said, fost ofițer al armatei otomane, loial britanicilor, a devenit liderul de facto al Irakului.

Dominația Statelor Unite

În urma celui de-al Doilea Război Mondial, conducerea britanică a fost înlocuită treptat cu dominația neo-colonială a Statelor Unite asupra Orientului Mijlociu. Noul stat Israel a devenit un instrument important pentru controlul exercitat de Statele Unite asupra petrolului din Orientul Mijlociu, în era de după război. Odată cu lovitura de stat finanțată de SUA și israelieni, din anul 1953, în urma căreia a fost detronat Mossadegh, președintele ales al Iranului, și a fost instalat șahul în locul său, SUA a devenit puterea imperială dominantă în regiune.

În 1955, SUA și Marea Britanie au inaugurat Pactul de la Bagdad, un acord de securitate anti-sovietică pentru națiunile din Orientul Mijlociu, inclusiv Irak. Pactul de la Bagdad a fost perceput în lumea arabă ca o alianță a regimurilor subordonate puterii britanice și americane și a fost întâmpinat cu proteste populare și revolte. Nuri es-Said a răspuns protestelor întemnițând liderii opoziției care cereau retragerea Irakului din acest acord. Cu toate acestea, el a început totodată negocieri secrete cu SUA și Marea Britanie pentru revenirea Kuweitului în Irak, cu scopul de a liniști sentimentele naționale irakiane.

Timp de doi ani, petițiile pentru revenirea Kuweitului în Irak s-au intensificat. În ianuarie 1958, prim-ministrul irakian Nuri es-Said a luat cuvântul la o reuniune a statelor semnatare ale Pactului de la Bagdad și a cerut în mod public revenirea Kuweitului în Irak. Toți membrii Pactului au fost de acord cu propunerea, cu excepția Marii Britanii. Acțiunile diplomatice ulterioare din partea Irakului către Marea Britanie au fost respinse, în cele din urmă Irakul informând Marea Britanie că pregătea documentele și copiile înțelegerilor secrete, împreună cu un memorandum formal, pentru a fi făcute publice lumii în iulie 1958. Ambasadorul britanic a răspuns guvernului irakian că Marea Britanie „este de acord, în principiu” cu reunificarea Kuweitului cu Irakul, dar că solicită o întâlnire la Londra cu prim-miniștrii irakieni și britanici și alți oficiali guvernamentali. Însă această întâlnire nu a mai avut loc, monarhia irakiană fiind răsturnată la 14 iulie 1958, într-o revoluție condusă de generalul Abdel Karim Qassim. Regele Faisal al II-lea și Nuri es-Said au fost executați, iar Marea Britanie a abrogat imediat după aceea acordul privind reunificarea Kuweitului cu Irakul.

Știrile despre lovitura de stat au declanșat o revoltă a celor săraci și deposedați din Bagdad. Mulțimea a atacat ambasada britanică și alte obiective. Inițial, SUA nu au răspuns la lovitura de stat, dar răsturnarea politică provocată de revolta populară care a urmat a împins noul regim mai la stânga decât se intenționase inițial. Noul guvern a înlăturat interdicția împotriva Partidului Comunist Irakian, iar acel pas modest către democrație a mobilizat Agenția Centrală de Informații a Statelor Unite. Directorul CIA, Alan Dulles, a trasat sarcina de a-l anihila pe Qassim prin intermediul Diviziei (eufemistic numite) de Servicii Tehnice a CIA (TDS). Șeful TDS din 1960, Stanley Gottlieb, a inițiat un program pentru a-l asasina pe Qassim. O încercare eșuată de asasinat în acest context a fost făcută de Saddam Hussein.

Qassim a continuat să se îndepărteze de SUA și Marea Britanie, iar Marea Britanie a exarcebat și mai mult tensiunile, proclamând colonia sa Kuweit ca fiind liberă și independentă în anul 1961. Într-o conferință de presă, pe 19 iunie 1961, Qassim a declarat că „Irakul privește Kuweitul ca parte integrantă a teritoriului său”. În urma acestei conferințe de presă, Marea Britanie a masat rapid trupe în Kuweit, împreună cu sprijin naval în Golf. Kuweitul a fost admis în Organizația Națiunilor Unite în 1963, același an în care Qassim a fost ucis, iar guvernul său răsturnat printr-o lovitură de stat susținută de CIA și condusă de Partidul Baath.

Ridicarea la putere a lui Saddam Hussein

În anul 1965, vărul lui Saddam Hussein a devenit Secretar General al Partidului Baath. În 1968, Saddam Hussein a fost făcut secretar adjunct, și împreună cu susținătorii săi Baathiști au reușit să preia puterea în stat, toate acestea cu sprijinul CIA. Ceea ce a urmat a fost un măcel al celor de stânga, inclusiv uciderea și torturarea membrilor Partidului Comunist Irakian și a sindicaliștilor.

Pe parcursul anilor ’70, Irakul a oferit compromisuri conducătorilor Kuweitului, ce permiteau Irakului să câștige accesul la fostele sale insule din Golf. Dar nu s-a ajuns la niciun acord, iar granița instabilă ce separa cele două țări s-a îndreptat spre nord.

La mijlocul lunii iulie 1979, Saddam l-a înlocuit pe președintele Irakului, Al Bakr. El a dezvăluit o conspirație împotriva guvernului său, iar rezultatul a fost că 21 de oficiali ai Partidului Baath și alți înalți oficiali au fost executați. Forțele armate și Partidul Baath au fost eliminate și s-au făcut arestări pe scară largă. La scurt timp, în august 1979, a fost anunțată o amnistie generală, care a dus la eliberarea prizonierilor kurzi, a membrilor Partidului Comunist Irakian și a altora. Cu toate acestea, Amnesty International a raportat o continuă încălcare a drepturilor omului în acea perioadă.

În același an, Zbigniew Brzezinski, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Jimmy Carter, i-a propus lui Saddam Hussein să invadeze Iranul și să anexeze Khuzistan, oferind astfel acces Irakului în Golf prin îngusta cale navigabilă Shatt-al Arab. SUA spera să se folosească de Irak pentru a contracara radicalismul regimului Khomeni din Iran, care se răspândea în rândul popoarelor oprimate din Emirate și către Arabia Saudită. Lui Saddam Hussein i se garanta sprijin financiar sub formă de împrumuturi de la Kuweit, Arabia Saudită și alte națiuni.

Introducere la Războiul din Golf din anul 1991

Războiul cu Iranul a adus Irakul în ruine. Când Saddam Hussein și-a lansat războiul de opt ani împotriva Iranului, Irakul avea 40 miliarde de dolari în rezervele valutare. Dar, la sfârșitul războiului, națiunea sa avea 80 de miliarde $ datorii. Irakul a fost presat să ramburseze cei 80 de miliarde $ către Kuweit și Arabia Saudită, cu dobândă. În timp ce Irakul era distras de războiul său, Kuweitul acumula 2331 de km pătrați din teritoriul irakian, prin avansarea graniței spre nord. Acest lucru a fost prezentat Irakului ca un fapt împlinit și a dat Kuweitului acces la câmpul petrolier Rumalia. Șeicul din Kuweit a achiziționat Corporația Santa Fe Driling of Alhambra, din California, pentru 2,3 miliarde $ și a început să folosească echipamentul ei de foraj pentru a avea acces la câmpul petrolier irakian.

Principala sursă de venituri pentru Irak era petrolul, al cărui preț fluctua în funcție de nivelurile producției internaționale. Până în 1990, Kuweitul, sub tutela SUA, a crescut producția de petrol pentru a submina cotele OPEC, prin aceasta coborând prețul petrolului irakian de la 28 $ pe baril la 11 $, ceea ce a ruinat și mai mult economia Irakului. Apelurile din Irak, Iran, Libia și alte țări către Emirate, Kuweit, Arabia Saudită și Egipt, de a rămâne la nivelurile de producție OPEC, au fost întâmpinate de către SUA cu o creștere sporită a activității navale din Golful Persic. În februarie 1990, Saddam Hussein a adus în discuție la summit-ul Amman relația dintre producția de petrol și concentrarea navală SUA și a avertizat popoarele din Golf și restul lumii arabe despre subordonarea față de interesele americane.

Ca urmare a acestui discurs, presa occidentală a lansat povești despre rachetele, armele chimice și potențialul nuclear al lui Saddam. Presa israeliană a speculat despre lovituri preventive, cum ar fi atacul israelian asupra centralei nucleare din Irak în 1981. În ciuda apelurilor diplomatice irakiene, Kuweitul și Emiratele Arabe Unite au crescut producția de petrol, afectându-și propriile interese economice, dar ruinând și mai mult Irakul. Kuweitul a refuzat să renunțe la teritoriul irakian pe care-l dobândise în timpul războiului dintre Iran și Irak, pe care îl sprijinise financiar. Totodată, Kuweitul a respins cotele de producție și apelurile de a înceta extracția de petrol din rezerva irakiană de petrol Rumaila. A refuzat, de asemenea, să șteargă vreo datorie a Irakului.

Pe 18 septembrie 1990, ministrul de externe irakian a publicat verbatim transcrierile întâlnirilor lui Saddam Hussein cu oficiali de rang înalt ai SUA. Jurnalistul James McCartney de la Knight Ridder a recunoscut că transcrierile nu au fost contestate de Departamentul de Stat al SUA. Ambasadorul american April Glaspie l-a informat pe Hussein că: „Nu avem nicio opinie cu privire la… conflicte cum ar fi dezacordul dvs. în legătură cu granița cu Kuweitul”. Ea a reiterat această poziție de mai multe ori și a adăugat: „Secretarul de stat James Baker l-a instruit pe purtătorul nostru de cuvânt să sublinieze această poziție”. Cu o săptămână înainte de invazia Kuweitului de către Irak, purtătorul de cuvânt al lui Baker, Margaret Tutwiler și asistentul secretarului de stat, John Kelly, au declarat public că: „Statele Unite nu sunt obligate să vină în ajutorul Kuweitului dacă acesta ar fi atacat”. (Santa Barbara News-Press, 24 septembrie 1990)

Cu două zile înainte de invazia irakiană din Kuweit, asistentul secretarului de stat, John Kelly, a depus mărturie în fața Comisiei Afacerilor Externe că „Statele Unite nu au nicio relație și acord de apărare cu niciuna din țările din Golf”. Editorialul din 29 septembrie 1990 publicat de New York Daily News scrie: „Nu-i de mirare că Saddam a ajuns la concluzia că poate invada Kuweitul. Bush și administrația sa nu i-au oferit niciun motiv să creadă altfel”.

Războiul din Golf din anul 1991

La 2 august 1990, forțele irakiene au invadat Kuweitul și au câștigat rapid controlul asupra țării. Statele Unite ale Americii, împreună cu Organizația Națiunilor Unite, au cerut retragerea imediată a forțelor irakiene. Încercările Irakului de a negocia retragerea au fost respinse de SUA. Forțele militare americane din regiune repetaseră deja planuri de luptă pentru a respinge o invazie irakiană.

Pe 16 ianuarie 1991, SUA și alte forțe aliate au lansat un atac devastator asupra Irakului și forțelor sale armate din Kuweit. Bombardamentele aliaților au avut scopul de a distruge infrastructura Irakului, astfel încât să împiedice capacitatea acestuia de a continua războiul, prin degradarea moralului atât al civililor, cât și al militarilor. Statele Unite au condus forțele aliate, dar alte 34 de națiuni au oferit trupe și/sau sprijin financiar operațiunilor militare. Printre aceste țări se numără: Afganistan, Argentina, Australia, Bahrain, Bangladesh, Marea Britanie, Canada, Cehoslovacia, Danemarca, Egipt, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Honduras, Italia, Kuweit, Maroc, Olanda, Niger, Norvegia, Oman, Pakistan, Polonia, Portugalia, Qatar, Arabia Saudită, Senegal, Coreea de Sud, Spania, Siria, Turcia și Emiratele Arabe Unite.

Mass-media din SUA a descris armata irakiană ca pe o amenințare globală și totodată un adversar formidabil al Statelor Unite. Cu toate acestea, consecințele militare ale războiului au fost înregistrate unilateral la extrem. Din cei peste 500.000 de soldați americani implicați în război, 148 au murit în luptă, mulți din cauza așa-numitelor „friendly fire” („schimburi de focuri prietenoase”) – atacuri din greșeală asupra forțelor proprii. Pierderile totale ale aliaților au fost minime. Prin contrast, în iunie 1991, armata SUA a raportat faptul că mai mult de 100.000 de soldați irakieni au fost uciși, iar 300.000 răniți. Unele grupuri pentru drepturile omului au susținut că un număr mai mare de irakieni au fost uciși în luptă. Potrivit Bagdadului, victimile civile au depășit 35.000. Însă, după război, unii cercetători au raportat că numărul soldaților irakieni uciși a fost totuși mai mic de 100.000. Oricare ar fi numerele, armata irakiană a fost complet depășită, iar toate unitățile militare irakiene care au supraviețuit s-au retras din Kuweit în Irak. „Furtuna din deșert”, cum a fost numit acest război, a distrus 80% din armamentul Irakului, iar monitorizarea și inspecțiile internaționale care au urmat războiului (a se vedea secțiunea următoare), a dus la eliminarea a cel puțin 90% din armamentul avut de Irak înainte de invazie.

Fostul Procuror General al SUA, Ramsey Clark și Centrul Internațional de Acțiune au raportat efecte devastatoare ale bombardamentelor americane și britanice asupra populației civile irakiene, inclusiv utilizarea de uraniu sărăcit în noile bombe, ceea ce a condus la un număr fără precedent de cazuri de cancer și malformații congenitale în Irak. Mai mult de 300.000 kg de uraniu sărăcit a fost lăsat în Irak după război. (A se vedea site-ul Centrului Internațional de Acțiune)

Războiul a avut, de asemenea, consecințe negative și asupra soldaților americani. Unii au raportat efectele „Sindromului Războiului din Golf” și alte consecințe medicale debilitante de la expunerea la agenți chimici și/sau biologici dăunători (a se vedeahttp://mediafilter.org/caq/Caq53.gws.html).

Campaniile de dezinformare ale SUA

Este dificil de documentat sau chiar de estimat amploarea operațiunilor psihologice, a proiectelor de propagandă și a dezinformării propagate de guvernul SUA pentru a dobândi sprijinul publicului în campaniile militare împotriva Irakului. Cu toate acestea, două exemple au fost documentate și sunt bine cunoscute: rapoartele false despre concentrarea unor trupe irakiene ce amenințau Arabia Saudită și o poveste născocită prezentată în audierile din Congres despre soldații irakieni care ucideau nou-născuți într-un spital din Kuweit. Filmul Hidden Wars și Pacifica National Radio au prezentat investigații despre aceste povești.

Raportul fabricat despre concentrarea trupelor irakiene

Următoarea descriere este luată de pe site-ul swans.com:

„Administrația SUA a făcut afirmația că irakienii au comasat trupe și tancuri de-a lungul frontierei cu Arabia Saudită și sunt gata să invadeze regatul. Această declarație a fost transmisă pe larg de mijloacele media principale. Singura problemă a acestor afirmații era faptul că erau cu totul false. Fosta Uniune Sovietică a furnizat imagini din satelit, luate la 11 și 13 septembrie 1990 deasupra graniței (de fapt, au vândut aceste imagini cu 1.500 $ bucata), care indicau în mod clar că nu exista nicio concentrare de trupe irakiene și echipamente în zonă. Trusturile principale de știri, precum ABC News (Sam Donaldson) sau Washington Post (Bob Woodward) au pus mâna pe imagini și nu le-au folosit niciodată. Singurul furnizor american de știri care le-a publicat a fost un ziar regional, St. Petersburg Times din Florida. Acele imagini arătau însă, foarte clar, concentrarea de trupe americane de partea saudită a frontierei! John R. MacArthur și Ben Haig Bagdikian au documentat acest fals în cartea lor, Second Front: Censorship and Propaganda in the Gulf War („Al doilea front: cenzura și propaganda în Războiul din Golf”), publicată la University of California Press, ediția din 1993; ISBN: 0520083989. Brian Becker a demascat această afirmație în detaliu în raportul său. Jean Heller, editorul de la St. Petersburg Times, a angajat Agenția de Control și Dezarmare a administrației Reagan și un specialist în imagine care a lucrat pentru Defense Intelligence Agency, Peter Zimmerman, pentru a analiza fotografiile din satelit, însă toate cercetările au avut același rezultat: pur și simplu nu existau trupe irakiene gata să invadeze Arabia Saudită.”

Povestea „incubatoarelor”

Următoarea descriere este preluată de pe site-ulswans.com.

„Poate că cititorii își amintesc mărturia în fața Congresului, în data de 10 octombrie 1990, a unei fete de 15 ani din Kuweit, pe nume Nayirah (numele de familie a fost menținut confidențial). Conform declarațiilor proprii, ea ar fi asistat la un act terifiant săvâșit de invadatorii irakieni în Kuweit: «M-am oferit voluntar la spitalul al-Addan. În timp ce mă aflam acolo, am văzut cum soldații irakieni au intrat în spital cu arme și s-au dus în camera în care se aflau bebelușii în incubatoare. Au scos copiii din incubatoare, au luat incubatoarele și au lăsat bebelușii să moară pe podea». Povestea despre 312 copii uciși a făcut ca știrile să capete un accent de răzbunare. Președintele Bush a repetat-o, iar linia a fost trasă. Precum în cazul masacrului din Racak, știrea a întors opinia publică și Congresul pe calea războiului. Câteva luni mai târziu s-a aflat că Nayirah era fiica unui prinț din Kuweit, pe nume Saud Nasir al-Sabah, ambasadorul Kuweitului în SUA. Ea părăsise Kuweitul înainte de invazia irakiană. Povestea a fost în întregime fabricată de firma Hill&Knowlton. Tom Lantos, democratul californian care a prezidat audierea, era co-președinte (împreună cu republicanul John Porter) al Fundației pentru Drepturile Omului, fundație care beneficia în mod gratuit de spațiu de birouri la sediul din Washington al firmei Hill&Knowlton.”

Una dintre cele mai bune documentații despre această mistificare poate fi găsită în cartea fascinantă Toxic Sludge Is Good for You: Lies, Damn Lies and the Public Relations Industry („Noroiul toxic este bun pentru tine – Minciunile, minciunile sfruntate și industria relațiilor publice”), scrisă de John C. Stauber și Sheldon Rampton, 1995 (Publicată de Common Courage Press; ISBN: 1-56751-060-4). Stauber și Rampton sunt directorul executiv și respectiv editorul PR Watch, un buletin informativ publicat de Centrul pentru Media și Democrație. Un fragment din carte pe această temă a fost publicat în iunie 1996 de către Claire W. Gilbert în publicația ei Blazing Tattles. Este o lectură extraordinară. PR Watch a postat, de asemenea, aceste extrase și pe site-ul propriu, la adresa http://www.prwatch.org/books/tsigfy10.html. În luna mai a anului 2002, fostul angajat al Hill&Knowlton care a manipulat-o pe Nayirah a afirmat în publicația online O’Dwyer’s PR Daily – un portal cu știri interne ale Departamentului Relațiilor Publice – că povestea este adevărată, dar a fost mustrat puternic de către editorul de la PR Watch, Sheldon Rampton. A se vedeahttp://www.casi.org.uk/discuss/2002/msg01362.html.

http://www.yogaesoteric.net/