Toate regiunile din jurul României sunt ale românității: Panonia, Maramureșul de Nord, Pocuția, Moldova de Nord (și nu Bucovina!), Regiunea Bugo-Nistru, Moesia, Tribalia, Timocul, Voivodina și Banatul. De Basarabia, al doilea stat românesc, nu mai vorbesc. Toate administrațiile acestor regiuni trebuiesc să acorde drepturi celor care vor să simtă românește și vor să se manifeste în consecință.
A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Constantin Daicoviciu, Vasile Pârvan, Constantin C. Giurescu. Florin Constantiniu au considerat întotdeauna ca “vatra stră-română”, cum a numit’o Iorga, este spaţiul format din trei regiuni: Dacia romană, restul României, cu Basarabia, Moldova, inclusiv ”Bucovina” austriacă, Moesia Inferior, Banat, actuala Serbie şi nordul Bulgariei şi Sciția Minor – Dobrogea si Cadrilaterul.
Nu se înșelau deloc.
Într’un fel, și la vremea când scriau despre această “vatră stră-română”, aveau poate dreptate, astăzi cunoaștem mult mai multe detalii pentru că modernitatea cu autostrăzile ei (insuficiente la noi) a reușit să descopere în vecinătatea noastră de la sud, sud-est și în special de la sud-vest vestigii arheologice care pot rescrie istoria regiunii care încă întârzie să ne arate tot ce e adevăr, ce e minciună sau eroare.
Tot mai multe voci se alătură acestui cor, care strigă nevoia rescrierii istoriei reale.
Noțiunile de graniță, țară, popor, chiar etnie sunt notiuni relativ moderne.
La poporul român par a fi întârziate numai în opinia celor care văd odiseea noastră ca popor numai după 1859, nu și a ultimilor 10.000 de ani. Până la sfârsitul secolului al XVII-lea nu se poate vorbi de popor român, ci doar de populații românești stabilite în diverse regiuni ale unui teritoriu cunoscut astăzi ca România. Chiar dacă ideea de conștiință națională se dezvoltă relativ târziu, legăturile de neam și comunicarea etnică din toate regiunile la nivel de elite erau relativ strânse.
Ceea ce știm azi mai mult sau puțin exact este că ne’am născut aici și nu am venit de nicăieri, în pofida încercărilor nedovedite, puerile și ireale ale neprietenilor cărora le stăm în coaste de 1000 de ani.
Istoriografia modernă îi numește pe geți ca popor major din care ne tragem și din care se trag și alte neamuri de asemenea, chiar dacă unii autori extrapolează acest neam getic ca fiind și tracic, datorită deselor relatări despre acești traci prezenți la granițele celor care relatau. Sud-balcanicii pe care evit să’i numesc de neam grec sau elen, pentru a nu comite aceeași greșeală ca și ceilalți. Neamurile din sudul Balcanilor care azi își spun greci, nu s’au născut acolo, ci au migrat parte din ei către sud din stepa est-carpatică și nord-pontică, ocolind în trecerea lor populațiile carpato-dunărene.
”Într’un fel sau altul” ca să folosesc sintagma uzuală a acelor care nu știu să explice plauzibil cum de limba română a devenit latină, acești geți numiți mai târziu și vlahi, a fost populatia care a vorbit una din cele mai vechi limbi ale locului, dacă nu chiar cea mai veche, pierzându’se din memoria umană cât de arhaică ar fi fost, ori câte alte limbi s’au născut din ea.
Un fenomen similar cu al populaţiei cu o puternică tradiție pastorală și de oierit, indiferent dacă erau sedentare sau transhumante, precum este cea a mocanilor, moților, oierilor ardeleni bârseni în jurul unor masive muntoase de refugiu s’a produs de’a lungul timpului şi în Centrul si Occidentul Europei, unde populaţiile de mocani și ciobani și’au primit de la germanici acelaşi etimon ca şi în cazul “vlahilor” – valcheren, wallons, welschen.
Moţii si mocanii sunt cu siguranță și ei la baza genetică cea mai generoasă legată de stră-români.
Această populație avea ca numitor comun, o limbă care la un moment dat s’a extins (cu diferențe regionale), o sincrezie între dialecte getice, ce se menține până târziu prin sec al XVI-lea ca limbaj sermo-geticus (1*) pentru scribi care uzual știau și foloseau și latina, greaca și știau a face diferențe lingvistice.
Având în vedere că în toate dintre teritoriile getice, apoi și cu cele romane se practica comerțul, lumea romană și cea getică au rămas apropiate. Din acest motiv dar și din considerentul principal că cei care vorbeau diverse dialecte ale limbii getice în peninsula italică sau cea iberică, plecaseră cu mult timp înainte din aceste locuri, acea limbă arhaică a constituit în timp o necesitate ca ea să devină o lingua franca în aceste teritorii.
Aceasta limbă ar putea fi denumită proto-română sau conform limbajului autohton, stră-română și de asemenea este inutil a ne întreba dacă ea a dispărut, când noi o vorbim neîntrerupt de câteva mii de ani.
Lingviștii independenți și nu cei aserviți, poate într’o zi ne vor spune cât din această limbă getică a rămas în uz și azi și câte împrumuturi reale am primit.
Istoricii și lingviștii au explicația de ce limba română, italiană sau spaniolă se aseamănă, și nu puerila și nedemonstrata teorie a romanizării. Asta dovedește contrariul: acelă că strămoșii italienilor și spaniolilor când au plecat din spațiul carpato-dunărean știau deja limba latină arhaică de aici. Nu au plecat muți sau cu știința altei limbi !!!
De ce mai susțin teoria lor depășită? Care le sunt interesele?
Cumva teama de ridicolul recunoașterii că au greșit, iar întreaga lor carieră și’au clădit’o pe o minciună sau pe o eroare impardonabilă?
https://thraxusares.wordpress.com/
