În perioada la care ne raportăm, cel mai răspândit rit de înmormântare în spaţiul geto-dacilor era cel de incineraţie, aşa cum s-a concluzionat în urma analizării descoperirilor dintr-un număr însemnat de necropole. Totuşi, este atestat şi ritul de înhumaţie, dar cazurile sunt mai rare.
Pentru a se observa ponderea fiecărui rit de înmormântare în contextul perioadei secolelor I-II d.Hr, putem oferi o statistică elaborată de Valeriu Sîrbu, care, în spaţiul carpilor dintre Carpatii Orientali şi Prut, din cele 1.363 de morminte cercetate, numără 1.111 (81%) de incineraţie şi 251 (19%) de înhumaţie, cele mai multe din cele din urma (241) aparţinând unor copii. De altfel, arheologii au concluzionat deja, că, la nivelul întregului areal geto-dac, înhumaţia era folosită cu precadere în cazul oamenilor de vază şi al copiilor.
Urna funerara dacica
De asemenea, trebuie precizat că, spre deosebire de practicile din sec V-III î.Hr, la nivelul sec. II-III d.Hr., geto-dacii renunţă aproape complet la construirea de morminte tumulare, excepţie făcând dacii liberi din bazinele superioare ale Tisei şi Nistrului, cele mai multe necropole fiind plane. Morminte tumulare în număr mai însemnat sunt atestate în nordul Moldovei, datate în perioada sec. III-IV d.Hr, dar aparţin populaţiilor scitice.
Totodată, analizând cele două perioade, se observa că în cea de-a doua, geto-dacii nu mai depun în morminte, lângă defuncţi, piese de armament sau resturi de animale, decât în cazuri rare. Rămăşitele umane, în cazurile de incineraţie, sunt depuse, în cele mai multe dintre exemplele studiate, direct în gropi sau, mai rar, în urne cu capac. Resturile animale, sacrificate ca ofrandă, sunt fie incinerate, fie înhumate şi provin, în mare parte, de la cabaline şi canine.
Morminte aparţinând primelor trei secole d.Hr. sunt atestate atât în spaţii organizate, necropole, cât şi izolat, prin gropi individuale sau chiar în interiorul aşezărilor, în cazuri mai rare atestându-se prezenţa unor rămăşiţe umane îngropate la temelia locuinţelor sau în podelele acestora, o practică probabil cu rol ritualic.
IMPORTANT! AJUTĂ ŞI TU LA CERCETAREA CULTURII CUCUTENI ŞI SPRIJINĂ DEMARAREA LUCRĂRILOR PE ŞANTIERUL ARHEOLOGIC DE LA HÂNDREŞTI, ADMINISTRAT DE ASOCIAŢIA VATRA DACIEI. AFLĂ CUM, aicihttp://www.vatra-daciei.ro/proiectul-handresti/sustine-proiectul_handresti/
Existenţa sacrificiului uman (practică destul de des întâlnită în spaţiul european la acea vreme) în societate geto-daca este confirmată, însă în niciun caz nu se poate opina că această practică ar fi avut amploarea şi cruzimea constatată în cazul altor civilizaţii antice, precum fenicienii sau chinezii. Din cercetările de până acum, reiese că sacrificiul uman era ceva excepţional, practicat arareori, cu rol cultic, în relaţia dintre indivizi şi divinitatea căreia i se cereau favoruri. Mai mult, este de aşteptat ca mulţi dintre cei destinaţi sacrificiului să fi fost prizonieri de război şi nu membri ai comunităţii locale care efectua sacrificul.
Moştenirea spiritualităţii geto-dacilor poate fi regăsită şi astăzi în unele elemente folclorice ale poporului român. Astfel, de pildă, unele obiceiuri de Crăciun sau de Anul Nou au un fond arhaic autohton, precreştin, după cum opinează I.H.Crişan, în volumul Spiritualitea geto-dacilor. Autorul amintit arată cum Bela Bartok, analizând unele colinde româneşti, concluzionează că acestea se deosebesc de alte cântece de Crăciun specifice Europei Occidentale. Mai mult decât atât, versurile multora dintre colindele româneşti cu fond arhaic autohton nu au legătura cu Crăciunul creştin. La fel, în cazul unor alte sărbători creştine, precum Rusaliile sau Floriile, cercetările amănunţite au relevat unele obiceiuri ce pot fi puse în legătura cu rituri de fertilitate din vremea geto-dacilor.
De asemenea, practica priveghiului la căpătâiului morţilor, aşa cum este ea prezentă astăzi la români, pare a fi o reminescenţă a unui ritual existent încă de pe vremea geto-dacilor. Aşa cum opinează Lucia Berdan, “priveghiul poate fi considerat ca o stare de veghe mitică – rituală în riturile de trecere familiale, naştere, nuntă, înmormântare şi este o practică de iniţiere, care pregăteşte integrarea celui decedat în comunitatea strămoşilor neamului”.
În acelaşi timp, observă lesne cum, peste veacuri, elemente puternice de spiritualitate împletite cu diverse ritualuri militare ancestrale, au supravieţuit. Un exemplu elocvent în acest sens este reprezentat de Junii Braşoveni, care, în fiecare an, în diverse momente cu semnificaţie anume în lumea geto-dacilor, desfăşoară ritualuri mistico-religioase ce au clar un caracter precreştin.
Iată ce spune cronicarul sas Julius Teutsch, atunci când face referire la practicile Junilor: „Junii trebuie priviți ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii și gerului iernii, începutul vieții noi… iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreștin, confirmată și de împrejurarea că ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci” .
Vasile Oltean descrie în amănunt unul dintre ritualurile Junilor Braşoveni, ritual pus în legătură clară cu moştenirile din epoca geto-dacică şi practicat până în preajma zilelor noastre. În lucrarea Junii Brașoveni şi troițele lor din şcheii Braşovului, el descrie detaliat. un obicei al acestora, reminescenţă din practicile arhaice ale cultul soarelui.
Astfel, în ziua de Rusalii, bărbaţii, femeile şi copiii plecau de cu seara spre muntele Postăvaru, după ce, în prealabil, vătaful Junilor, însoţit de câţiva dintre aceştia, bătea din poartă în poartă, folosindu-se de ciocanul în formă de şarpe prezent la fiecare intrare în curte. Pe munte, cu toţii aşteptau dimineaţa, iar la apariţia soarelui, aruncau cu diverse obiecte în direcţia, ca nu cumva astrul să fie răpit de „vârcolaci”.
frament din volumul “Pe urmele geto-dacilor“, autor Valentin Roman
