Imagine preluată de pe site-ul: www.romaniatv.net
Cu toţi am trecut prin şcoală, fie ea de învăţământ obligatoriu sau Superior şi ne-am lovit de-a lungul anilor de diferite metode dubioase de notare sau de lucruri care contraveneau cu acea ultra uzitată conduită a bunului simţ. Un simplu exemplu ce îmi vine în minte ar fi disproporţionalitatea cu care unii profesori ne analizau la cursuri sau, şi mai grav, ne priveau. Pentru unii eram veşnicele insecte care meritau stârpite, pentru alţii eram ăia care nu aveau chef să înveţe şi ăia care vor deveni loserii societăţii, măturătorii aia naşpa care fac glume de duzină şi put ori şomeri cu floricele în mână ce şi-o freacă pe pornăciuni. Pentru alţii eram ăia aşa şi aşa.
Până la urma cei stigmatizaţi rămâneam tot noi, nu cei care se văitau şi-şi ridicau poalele în cap că fac şi dreg, pentru simplul fapt ca noi nu aveam pile pe la direcţiune sau vreun părinte cu merţan la scară care să arunce nişte lovele pentru fondurile interminabile ale şcolii.
Şi frustrarea venea de aici, o frustrare care culmina cu ura. Aveam boală pe cel cu fiţe în cur, pe prostul clasei care trecea doar pentru că tac-so era mare şmecher. Pe fete nu-mi pica, doar pe încuiaţii cu geci guci puci şi adidaşi de firmă, dar cu creier cât un purice. Pe ăia care nu aveau timp să înveţe pentru că o ardeau prin cluburi sau prin baruri la păcănele rupând fondurile părinţilor. Pe ăia care la teze plăteau subiectele în speranţa nemărginită de a lua un amărât de 5. Pe ăia care aşteptau încheierea mediilor cu ţestele fleaşcă şi care afişau moaca aia de câini plouaţi, retardaţi în căutarea milei eterne.
Şi frustrarea asta continua pentru că în timpul anului cei care învăţau erau leprelele alea de tocilari, inadaptaţii ăia care nu aveau o viaţă, viermii din prima bancă.
Dar nu resimţeam atât de puternic dezechilibrul social, ci felul în care profesorii ne tratau. Iar ideile mele sunt în unanimitate cu ale voastre când vorbim despre cei care o dădeau după colţ şi-şi umpleau weekendurile cu meditaţii. Bă, eu am fost genul de om care să înveţe pe curu’ lui, dar au fost şi situaţii extreme când frica de eşec şi-a spus cuvântul şi aveam nevoie de aprofundare.
Mă termina ideea de meditaţie în generală. Toţi erau super chill de aveai la un moment dat impresia că păşeau pe nori când intrau la ora de română. Eu stăteam gârbovit în ultima bancă, rugându-mă să nu mă pună profa să răspund la gramatică. Vă spun cu mâna pe inimă că am urât gramatica din tot sufletul pentru că de fiecare dată când analizam o porcărie de frază, mă simţeam inutil. Şi nu pentru că era acel fragment era greşit interpretat, ci pentru că senzaţia de presiune pusă de ăştia care o analizaseră pe la pregătire se resimţea. Mă dispera când greşeam un amărât de cuvânt şi intelectualele clasei băgau dejtele în ochii profesoarei să mă corecteze pe mine, pentru că profa aşa le-a spus lor la pregătire, că nu e aşa cum am zis eu. Asta în condiţia în care profa le atenţiona să nu vorbească pe la ore că ele sunt la meditaţie. M-am dus şi eu de curiozitate la 2 sedinţe şi nu m-am ales cu nimic. Iar presiunea se accentua şi la meditaţie, că de, dacă toată clasa făcea, eu de ce să fiu mai prejos. Băăăă şi astea 2 şedinte au dat roade. Nu ştiu cum mă-sa se întâmplase că exact după o sesiune mă ascultase la clasă şi văzuse că eram mai sigur pe mine şi pe analiză. Îmi băgase profa un 10? Îmi băgase! Urmat bineînţeles de felcitări, că ia uite, îţi dai silinţa, că bravo, ca mâr şi câr.
Imagine preluată de pe site-ul: scoalaunuonesti.ro
Iar după ce m-am plictisit de fiţele de la pregătire, am şi rupt-o cu orele suplimentare. Ba că nu mai pot veni, ba că una, alta. Renunţasem şi eram mândru că luptam împotriva sistemului corupt. Cel puţin asa gândea tânărul revoluţionar care credea că lumea îi stă la picioare. Aşa că răzbunarea a fost dulce şi până în capacitate am simţit pe pielea mea ce înseamna orgoliul tâmpit al unui profesor. Nu mă mai băga nici musca în seamă. Fiţele celorlalţi elevi erau în toi, examenul se apropia şi nu înţelegeam ce e mai bine sau mai rău pentru mine. Mi-era frică de examen, de înscrierea la liceu, de repartiţie, de tot. În ţara asta daca nu ai pile, mori cu frica în tine. Mă tot gândesc acum, după atâţia ani, la tăria pe care am avut-o de-a lungul timpului să merg mai departe.
Şi nu pot să uit momentele alea, chiar nu pot uita ura aceea, de parcă omul din faţa mea nu era cel care trebuia să ma ajute ci cel care nu-mi voia decât banii, cu preţul unei false impresii că eu chiar ştiu, ambalată într-un zâmbet ştirb.
Oare un examen, consumat sau nu prin emoţiile trăite, poate fi el compensat prin 2 ore de meditaţie la sfârşit de săptămână? Oare falsa impresie ca eşti bun şi vei reuşi în viaţă poate compensa cu acei ani în care ai frecat-o pe sub bănci cu degetele rulând miile de postări pe Facebook? Oare când vei termina orice formă de învăţământ, angajatorul va număra orele de experienţă avute pe Facebook sau câte like-uri ai bifat într-o zi, sau te va privi aşa cum eşti?
Ma enervează la culme societatea asta de consum la grămadă, lipsit de valoare şi insipid. Mă doare că profesorii devin imbecilii cu carte de muncă la stat, ce-şi atrag un ban în plus pentru că ministerul o freacă. Mă deprimă copii care nu văd nicio soluţie decât că profii le vor răul. Mă dezgustă starea aia de umilinţă la care de multe ori am fost supus şi sunt şi vor fi supuşi şi alţii. Bă, dacă x e bun la fizică şi praf la română, nu încerca tu să-l faci Eminescu, când el vrea să demostreze şi să creeze lucruri. Nu vei ajunge decât să-l faci să te urască. Ar fi bine să îl faci să citească de plăcere, nu să îi bagi comentarii pe care vreun aiurit le-a scris beat mort sau stropit prin instalaţie cu vreun droguşor.
Ştim, dragii mei, marele dicton comunist că elevul la toate tre’ să fie bun şi să ştie din toate şi să le facă tocană de legume în capul lui. Perfect de acord! Dar nu trebuie să subjugăm copii pentru nişte firfirei în plus, doar pentru că amanta vrea în Dubai şi la salariul tău de câtiva leuţi nu îţi permiţi să iei un covrig. Nu e vina ta, dar nici a copilului, e a sistemului care distruge tot ce e mai bun. Anii de studiu, nopţile pierdute, stresul, viaţa de căcat pe care ai dus-o nu trebuie să fie expusă în clasă. Tu trebuie să fii un exemplu!
Imagine preluată de pe site-ul: ro.blastingnews.com
De când am fost în generală am tot auzit sintagma asta de şcoală europeană, de proiecte europene, de învăţământ ca afară. Bă şi de atunci numai din dezamăgiri în dezamăgiri am dus-o. Ce învăţământ european să facem noi când nu am fost în stare să implementăm un sistem pe care ţările mari ale Europei l-au refuzat? Cum poţi tu să comasezi anii de studiu şi să nu condensezi materia? Cum poţi să accepţi un program de tip Bologna pe care nici în prezent cadrele, direcţiunea şi Ministerul nu l-au înţeles. Ne-am aruncat ca oile în gura lupului crezând că o viziune occidentală poate fi implementată pe un sistem care nu a evoluat din comunism?
Dar cine sunt eu ca să vorbesc? Un simplu refugiat în camera mea, un visător al unei lumi mai bune, un absolvent care a visat cândva la un post de profesor, dar care a preferat un job unde banii să îi poată acoperi chiria, utilităţile, ratele şi câteva mese în cursul săptâmanilor. Mi-e silă!
P.S. Acest articol nu vizează profesorii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului, ci este un răspuns la mizeria care se întâmplă în prezent în educaţie, şcoli şi universităţi.
Dorian Dron
