Nimic nu-i ce pare a fi

(Foto de aici)
Aveam 22 de ani când i-am văzut. Doi bătrâni, el în cărucior, ea trăgându-și un picior, șontânc – șontânc, împingând scaunul cu rotile.
Ce m-a impresionat, în tinerețea mea de atunci, care nu știa aproape mai nimic despre viată, a fost mâna lui care, ridicată tandru, era așezată peste una din mâinile ei cu care împingea căruciorul.
Gestul acela mi s-a părut, atunci, culmea iubirii. Cei doi îmi păreau Adam și Eva, care au ales să împartă și binele și răul,  pe care nu-i doborâseră greutățile și nu le uciseseră sentimentele dintre ei, vechi ca și firele albe din păr.
Mi-am dorit atunci o dragoste de acest fel. Un partener care să mă iubească șchioapă, surdă, oarbă, bolnavă, poate chiar cu alzheimer, bătrână. Iar eu să-l iubesc dincolo de trupul lui perfect sau nu, cu  chelie sau fără, mai slab sau mai gras, sănătos sau mai puțin sănătos, dincolo de toate astea și din ce în ce mai mult, până când firele albe de păr vor fi mai numeroase decât anii noștri petrecuți împreună.
Nu știam, atunci, ca în relațiile dintre doi parteneri perfecțiunea e rară și chiar imposibil de găsit, că dragostea dincolo de toate obstacolele este numai în cărți, că iubirea perfectă dintre Romeo și Julieta a fost posibilă pentru ca s-a stins repede în moarte. Nu știam că, poate, cei doi bătrâni, la care mă uitam cu admirație la 22 ani, s-or fi cunoscut cu fire albe în păr iar nicidecum nu aveam în fața mea o viată de cuplu. Poate că, în acea tandrețe a mâinii lui, pusă cald și calm peste mâna ei, era doar prefăcătorie. Sau…, era un gest pentru public și că nimic din ce văzusem nu era ce părea a fi.
Mi-am dat seama că fiecare cuplu, care a rezistat în timp, ascunde în intimitatea relației dezamăgiri, dureri și răni necicatrizate, obstacole pe care doar s-au făcut că nu le vad dar nu le-au rezolvat niciodată, trădări din partea unuia, iertări, dar niciodată uitări, din partea celuilalt, minciuni spuse de unul și știute sau neștiute de celalalt, multe compromisuri. Plecări…,  cel puțin la nivelul mentalului, indiferență mascată sau mai puțin mascată, nepăsare față de dorințele și nevoile celuilalt. Obișnuință….
În intimitatea relației dintre ei…da! Cine ar putea vedea, dincolo de gesturile publice?
În exterior, lucrurile se văd altfel decât este cu adevărat o relație, în intimitatea ei. Se ascund toate dezamăgirile și neînțelegerile, se arborează zâmbetul fericirii. Astfel încât cei, care trec pe lângă un asemenea cuplu, pot fi fermecați, așa cum am fost eu la 22 ani de cei doi, în care mâna bătrânului paralizat apăsa calm și tandru peste mâna partenerei lui, care împingea căruciorul trăgându-și ea însăși un picior…
Au trecut ani buni de atunci. Iar eu sper că este, în lume, o dragoste în care Romeo și Julieta îmbătrânesc împreună. Și nu au a-și reproșa nimic unul altuia decât că au trăit prea puțin, să se bucure de clipele împreună. În care bucuria de a fi unul lângă celalalt nu s-a stins, plictiseala și indiferența nu s-a instalat, minciuna și trădarea nu și-au făcut cărare prin viețile lor. O dragoste în care iubirea și tandrețea să fie reale, nu simulate pentru public. El să fie vrăjit de ea și ea vrăjită de el, chiar după un timp atât de lung petrecut împreună, încât să nu-și mai aducă aminte anii de când s-au cunoscut. Iar mâna, caldă, pusă de el peste mâna ei, să fie ceea ce pare a fi, tandrețe și iubire.

Berita Situs Judi Online Indonesia