Chiar şi sensurile opuse se mai întâlnesc din când în când. Doar trăim pe o sferă.
De ceva vreme comentariile politice ale domnului Ion Cristoiu şi ale mele dezvoltă ( involuntar, evident), o zonă de coincidenţă a opiniilor: suntem absolut pe aceeaşi lungime de undă când vine vorba de rolul ocult, pervers şi antinaţional al binomului SRI – DNA în politica românească a momentului.
Iată însă că ieri domnul Cristoiu a lansat o teorie, vizând exact binomul despre care pomeneam, faţă de care, încă din primul moment, am avut serioase reţineri. În articolul ”Cazul Gelu Diaconu sau Nu demisionezi, cum ți-a zis Dacian Cioloș ?! Te demisionează Binomul SRI- DNA!” (http://www.evz.ro/cazul-gelu-diaconu-sau-nu-demisionezi-cum-ti-a-zis-dacian-ciolos-te-demisioneaza-binomul-sri-dna.html.), Ion Cristoiu susţine că demiterea şefului ANAF a fost o manevră în doi paşi, pusă la cale de premierul Cioloş, de conivenţă cu binomul: întâi Cioloş îi cerea lui Diaconu să demisioneze de bună voie, după modelul Tiberiu Niţu, iar dacă acesta refuza, ceea ce Tiberiu Niţu n-a cutezat să facă, intra în joc binomul, cu mijloacele lui contondente de convingere şi procesul aluneca pe o pantă a gesturilor forţate.
Toată construcţia lui Ion Cristoiu, preluată seara cu scintilante semne de exclamare de televiziunile de ştiri, se baza pe o declaraţie a lui Dacian Cioloş făcută într-un interviu, cu o zi mai devreme, care suna aşa: „În urmă cu trei zile, am avut ultima discuţie legat de ceea ce e de făcut la ANAF. Dânsul deja, în urmă cu trei zile, a venit şi mi-a spus că dacă e nevoie, dânsul îşi prezintă demisia şi e gata să plece dacă eu am altă abordare la conducerea ANAF. Eu i-am spus să continue, am vrut să văd care e viziunea dânsului şi ce e de făcut acolo, care sunt priorităţile. Dar în condiţiile în care au apărut aceste elemente noi, pentru mine cel mai important e ca ANAF să rămână o structură credibilă”.
Mie această declaraţie a premierului mi-a sunat complet diferit decât i-a sunat lui Ion Cristoiu. Anume, că primul ministru al României nu a fost informat de binom că un personaj cheie în stat, om de administraţie (deci direct conectat la interesele şi politicile guvernului) în mâinile căruia stau importante pârghii financiare, urma ca în zilele imediat următoare să fie implicat într-un dosar de corupţie care, aproape sigur, ar fi dus la demiterea sa.
Ion Cristoiu s-a mulţumit să ia mărturisirea premierului “Eu i-am spus să continue…” ca pe o banală şmecherie de politician dâmboviţean, sărind (Cristoiu, nu Cioloş) mai multe trepte de logică elementară care, parcurse, l-ar fi ferit de un nou impas de credibilitate.
Plecând de la premisa că niciun politician nu dă interviuri ca să cadă de prost, nu avea sens ca domnul Cioloş să invoce acea întâlnire cu domnul Diaconu care, din punct de vedere al finalităţii imediate, a reprezentat un eşec (dacă luăm de bun ce susţine Cristoiu şi anume că, de fapt, Cioloş l-a convocat pe Diaconu ca să-i ceară demisia), când ar fi putut foarte uşor să răspundă întrebării reporterului evitând să pomenească despre întâlnire. Apoi, chiar acceptând că întrebarea reporterului l-a prins pe Cioloş nepregătit (interviul fiind angajat, să zicem, mai de mult, pe cu totul alte teme), ce rost ar fi avut ca premierul să mintă, declarând “Eu i-am spus să continue…” când, în realitate, el i-ar fi cerut să-şi dea demisia?
Ipoteza mea este că nici interviul şi nici întrebarea referitoare la Diaconu nu l-au prins pe Dacian Cioloş pe picior greşit. Mai mult decât atât, am convingerea că Dacian Cioloş le-a planificat pe amândouă atunci (şi nu la altă dată sau deloc) pentru simplul motiv că a ţinut cu tot dinadinsul să comunice ceva important pentru el, la momentul de impact maxim.
Iar acel “ceva important”este, în esenţă, că serviciile nu l-au informat asupra cazului Diaconu. Că a fost pus în situaţia de pion derizoriu, într-o partidă ce se juca peste capul lui, că “au apărut aceste elemente noi, pentru mine”, în condiţiile în care este, totuşi, prim – ministrul în funcţie al României şi nu ar fi trebuit să poată fi luat prin surprindere atât de uşor.
Vă daţi seama, dragi cititori cu liber arbitru, ce forţă de “stat în stat” trebuie să îţi atribui tu, tandem de instituţii uzurpatoare, destinat a fi slujitor devotat, nu vătaf abuziv, dacă ai tupeul să-ţi pui propriul prim – ministru în dificultate, în faţa faptului împlinit?
Pe Cioloş l-a numit în funcţie preşedintele Johannis. Şi atunci, întrebarea următoare devine legitimă: pe cine subminează, de fapt, binomul prin tupeul său autocratic? Pe pionul de gambit Cioloş ori pe însuşi regele tablei, Johannis?
Acum, când definitivez aceste rânduri, aflu că şi premierul Cioloş, nu doar eu, a simţit nevoia să dea replica teoriei incitante (dar, vai, cât de subţiri) a lui Ion Cristoiu prezentată la început. Iată comentariul premierului:
“Domnule Cristoiu, in cazul in care realitatea este mai importanta decat speculatia, luni cand m-am intalnit cu domnul Diaconu pentru a discuta despre activitatea ANAF, in contextul discutiei, DANSUL a fost cel care, pentru diferite motive care nu au nimic de-a face cu ceea ce s-a intamplat miercuri, s-a aratat dispus sa demisioneze, si EU i-am spus sa continue activitatea acolo unde este. Asta in cazul in care chiar intereseaza adevarul. Domnul Diaconu poate sa confirme acest lucru. Probabil insa, ca speculatia este mai interesanta din punct de vedere intelectual, decat realitatea. Daca m-ati fi intrebat, v-as fi spus cum stau lucrurile”.
http://www.conteledesaintgermain.ro/
