Politicienii și tehnocrații încearcă cu disperare să provoace o creștere a salariilor și a inflației în multe dintre economiile dezvoltate, iar una dintre opțiuni este revenirea la o politică aplicată în anii 1970 în Statele Unite – controlul salariilor și al prețurilor. Se pune însă problema moralității unei asemenea măsuri, scrie The Wall Street Journal, cu gândul la antreprenori.
În urma cu 40 de ani, guvernele statelor dezvoltate încercau să reducă o inflație care depășise 10% și au apelat la politica controlului prețurilor. Acum, băncile centrale și guvernele par să semnaleze că se vor întoarce la această metoda, însă pentru a crește inflația și salariile.
Una dintre țările în care această măsura a început să fie aplicată este Japonia. Premierul Shinzo Abe și Banca Japoniei au folosit deja stimulul fiscal al cumpărării de obligațiuni ale statului, așa-numita relaxare cantitativă, aplicată si in SUA, iar acum și în zona euro. Japonia a obținut rezultate cât de cât pozitive – cu excepția energiei și a alimentelor, inflația este acum pozitivă. Este însă sub ținta de 2% stabilită de banca centrală. Inflația mică se datorează nu atât prețului redus al petrolului, cât stagnării salariilor, în ciuda celei mai mici rate a șomajului din ultimii 19 ani. Japonia nu reușește să iasă din stagnarea economică ce a început în anii 1990 și care a dus până acum la o ”generație pierdută”, oameni de peste 40 de ani care nu-și pot găsi locuri de muncă plătite mai bine decât ale debutanților ce acum au doar 20 de ani.
O situație asemănătoare stă să apară în Germania, Marea Britanie sau Statele Unite. Șomajul este redus aici, însă salariile stagnează, iar consumul la fel.
Premierul Abe a cerut marilor companii să majoreze salariile angajaților. Ce a obținut a fost o creștere medie cu 0,44%, potrivit FMI. Toyota a majorat salariile cu 0,4%, adică cu mai puțin de jumătate din cât au cerut sindicatele. O revendicare aproape neînsemnată pentru care există însă o explicație – angajații japonezi, speriați de relocarea marilor întreprinderi în țări sărace pun acum un preț mai mare pe stabilitatea locului de muncă decât pe majorarea salariilor.
Fostul economist șef al FMI, Olivier Blanchard, a încercat să schițeze o serie de măsuri care să refacă cercul virtuos descris de prețuri, profit și salarii. În primul rând, scrie el într-o scrisoare adresată premierului nipon, guvernele ar trebui să nu reducă taxele pentru companii, așa cum a promis, decât atunci când companiile majorează salariile. Apoi, guvernul a trebuie să majoreze salariile în sectorul public, pentru a forța mediul privat să crească salariile, pentru a nu-și pierde forța de muncă. În al treilea rand, trebuie majorat salariul minim cu cel puțin 5%. Apoi, salariile trebuie indexate cu inflația în orice sector în care guvernul are jurisdicție. Sugestii venite din partea unui fost șef al FMI care l-ar cataloga drept populist și politicianist în România tehnocrată de astăzi.
Economiștii FMI par să se fi inspirat din sugestiile legate de introducerea unor penalități pentru companiile care nu vor să treacă pe un profit mai mare (”creșterea excesivă a profitului”), doar pentru a nu fi nevoite să majoreze salariile.
Logica foștilor economisti de la FMI este următoarea: dacă salariile cresc primele, atunci consumul va înregistra o creștere reflexa, ceea ce va permite companiilor să majoreze prețurile produselor, pentru un profit mai mare și pentru acoperirea cheltuielilor cu salariile. Adică exact ”o spirală salarii-prețuri de felul aceleia de care ne temeam în anii 1970”, scrie Blanchard.
Teoria aceasta, scrie The Wall Street Journal, pare atrăgătoare însă ridica o serie de probleme de ordin filozofic. În primul rând, cum ar putea fi definită ”creșterea excesivă a profitului”? Cum ar putea fi obligate companiile să respecte principiile de mai sus? Este foarte posibil ca unele companii să încerce să eludeze obligația de a majora salariile, încercând să câștige segmente de piață pe seama companiilor care ”suferă” din cauză că s-au conformat și au majorat salariile. Nu în ultimul rând, în țări în care sindicatele sunt foarte slabe (SUA), asemenea principii ar fi greu de aplicat.
The Wall Street Journal critică o asemenea abordare, pentru că ar presupune ca politicienii și birocrații numiți de politicieni să aibă un drept ”invaziv” de a supraveghea companiile private. În anii 1970, când în SUA au fost aplicate măsuri similare (însă în sens invers), politicienii și birocrații erau cei care decideau cine este supus controlului, ce informații trebuie să furnizeze companiile, cu cât trebuie să crească salariile și cine și cum anume poate fi exceptat de la aplicarea acestor reguli. În acei ani, Milton Friedman, laureat al Nobelului pentru Economie, scria: ”Încurajând oamenii să se spioneze și să se pârască unii pe alții, făcând ca un număr mare de oameni să eludeze controalele, făcând ca acțiuni ce sunt în interesul public să fie ilegale, controalele subminează moralitatea individuală”.
