Tatăl meu obişnuia să mănînce 3 porci pe an. La propriu. La noi în casă nu a existat mîncare fără carne, nici în posturi, că şi atunci mama îi gătea lui separat cu multă carne. Dacă se întîmpla ca o ciorbă să nu aibă hălci întregi, întreba ironic, ce ciorbă e asta, cu bicicleta? Eu nu înţelegeam, cum adică ciorbă cu bicicleta şi îmi explica că trebuie să te plimbi cu bicicleta prin ea ca să dai de vreo urmă de carne şi de aia se cheamă aşa. Auzeam des cînd eram mică expresia asta.
Tata a vut mereu o sănătate bună, tensiune mică, om activ. Pînă nu a mai avut-o. Adică devreme. Mai întîi a avut nevoie de 3 stenturi la inimă. Vene îngroşate, colesterol şi tensiune mari, a trebuit să se lase de fumat, i-au dat regim, nu a ţinut cont, a mîncat tot ce i-a plăcut. Apoi a făcut atacul cerebral, care l-a lăsat legumă. După luni întregi de fizioterapie, a reînvăţat să meargă, dar una dintre părţi a rămas inertă, cea dreaptă. I-a fost afectat şi centrul vorbirii, aşa că nu mai poate vorbi, ne înţelegem cu el extrem de greu. Din omul puternic, activ, care făcea absolut orice a devenit un om bătrîn, trist, neputincios, care îşi tîrăşte piciorul, nu se poate exprima şi are nevoie de ajutor pentru absolut orice. Mîncarea i-a făcut asta, i-au spus-o toţi medicii. Şi azi refuză orice fel care nu conţine carne, deşi are interdicţii clare de la doctor. Un al doilea atac i-ar fi fatal.
Azi am citit asta. Un studiu al OMS care spune clar că în 20 de ani, incidenţa cancerului cauzat de stilul de viaţă va creşte cu 70%. Studiul ăsta, făcut de specialişti, spune limpede că ceea ce mîncăm, bem şi fumăm ne îmbolnăveşte. Ştim şi noi, de altfel. Nu cred că e cineva care simte, cînd dă pe gît cola, cum se vitaminizează şi se imunizează. Să fie clar, nu sunt un apologet al vreunei diete sau vreunui stil de viaţă la modă. Nu cred în extreme, care îmi par periculoase, sub orice formă a lor. Nu predic despre ce cred eu că e corect şi bine, nu dispreţuiesc pe cei care cred altceva, nu vreau să bag pe gît nimănui nimic, în genere nu vorbesc deloc despre asta, îmi văd de treaba mea căci fiecare e liber să aleagă ce doreşte pentru viaţa lui. Nu am pretenţia că deţin adevăruri universale, nu am certitudini. Dimpotrivă, atunci cînd începi să citeşti despre alimentaţie rămîi fără niciun fel de certitudine, se spulberă tot ce credeai că ştii, ce ţi s-a spus de cînd erai mic, iar noile adevăruri sunt şi ele puse la îndoială de şi mai noi studii şi cercetări ştiinţifice. Ce e evident pentru toată lumea e că suntem autodistructivi, ne-am batjocorit planeta şi sănătatea. Sigur, nu spun că dacă mănînci sănătos nu o să te îmbolnăveşti, căci cancerele nu vin numai din alimentaţie, însă nici nu cred că putem privi cu fatalism povestea asta, dacă nu pentru noi, măcar pentru copiii noştri, căci pe ei îi iubim şi nu le vrem răul, nu?
Singurul adevăr pe care îl deţin, subiectiv, este acela că ceea ce am ales pentru mine mi-a făcut bine, un adevăr măsurabil şi concret. Atunci cînd sunt întrebată, răspund. Azi am ales să vorbesc despre asta în speranţa că ce am trăit şi experimentat eu poate folosi cuiva. Şi dacă un singur om îşi va pune o întrebare şi va începe să se documenteze şi să schimbe ceva şi tot merită efortul.
Eu am avut o sănătate şubrezică mereu. Muncă multă, odihnă puţină, mîncat prost, iar peste toate, lupta cu depresia şi anxietatea, m-au pus pe butuci de multe ori. Nimic foarte grav, dar multe şi mărunte. Operaţie de colecist – boala supărării, în popor, amigdale scoase după 2 ani de infecţie continuă tratată cu moldamin, nenumărate enterocolite, gripe, pneumonii, boală inflamatorie pelvină cronicizată, spitalizări, antibiotice. Leşinuri, atacuri de panică, spasmofilii. Am înotat prin ele, eram şi tînără. Acum vreo 3 sau 4 ierni, am făcut o gripă cumplită, porcină, pare-se, care era să mă pună cu roţile în sus. Ajunsesem atît de slăbită că nu îmi puteam ridica singura cana cu ceai. Un coşmar de-a lungul căruia am înţeles că de gripă se poate muri, că nu e glumă şi joacă. Nu am făcut nimic să mă pun pe picioare, am continuat să trăiesc ca şi pînă atunci. Un an mai tîrziu, tot iarna, m-am ales cu infecţie urinară. Nu era prima dată, am sunat medicul, era weekend, mi-a zis ce să iau, am plecat pe pîrtie, eram de serviciu, să fac nişte ştiri, nişte directuri, ceva, nimic nou, am muncit de nenumărate ori bolnavă. De data asta, însă, urinam sînge… O bacterie cu nume sofisticat – nu, nu Ecoli, alta, nu îmi amintesc acum şi e mai bine aşa, se aciuase în vezica mea şi nu mai voia să plece. Femeile ştiu despre ce vorbesc, cum sunt simptomele bolii ăsteia. 6 luni am fost bolnavă. 6 luni, adică mai bine de 150 de zile în care am simţit continuu că dacă nu mă duc la baie fac pe mine, deşi nu aveam ce face, doar senzaţia. Usturimi pe uretră, dureri, nopţi cu sticle calde pe pîntece, insomnii. Am schimbat 4 medici, am ajuns la Fundeni la profesori-doctori, am făcut analize costisitoare, tratamente pe venă sau pe uretră, da, pe uretră, cu un dispozitiv care introducea un lichid care ar fi trebuit să ucidă bacteria, dar bacteria era rezistentă, tot mai rezistentă. Cu fiecare antibiotic pe care mi-l dădeau, pe venă, de obicei, devenea tot mai şmecheră. Făceam analize de urină o dată la cîteva zile, dar nu era bine deloc. M-au bănuit de TBC localizat acolo, m-au trimis de la unii la alţii, m-au ciuruit cu medicamente, m-au ruinat. Pe fundal, sigur, munceam, cu branula în mînă, în frig, afară era iarna aia cu -31 de grade la Întorsura Buzăului unde mă trimiteam să fac o ştire, deşi eu nu aş fi avut voie să ies din casă. Dar asta e altă poveste. Spre primăvară, m-au internat şi mi-au făcut, conform antibiogramei, un antibiotic extrem de puternic, din cele care se fac atunci cînd nu mai există soluţii, la septicemii şi alte alea. Am stat internată 10 zile, m-au perfuzat, tratat, păream că încep să fiu bine, analizele ieşeau bine. În ziua externării, ajunsă acasă, toate simptonele s-au reluat. Am făcut un atac de panică nasol. Nu îmi venea să cred că după 6 luni de tratamente sunt la fel, era imposibil să concep că nu mă fac bine, că mizeria de bacterie nu se lasă ucisă, că iar nu pot dormi, că iar doare, că iar…
Şi am decis să nu mă mai duc la medici alopaţi. Mi-am făcut programare la un homeopat bun – la recomandarea unei doctoriţe din spital, de altfel. Mi-a dat nişte biluţe mici şi dulci, după ce am stat de vorbă cu ea vreo oră. Am luat biluţele, fără mari speranţe, dar cu seriozitate. A treia zi mi-au dispărut simptomele. Peste 2 săptămîni, bacteria. Haide frate, am zis, nu are cum! Am repetat analizele. Erau perfecte. Apoi m-am ţinut de ce mi-a zis, pe termen lung. La ea am auzit prima dată de alcalinizare – urina trebuia să aibă PH mare ca să nu mai poată trăi bacteria. Ceva de genul încercaseră şi medicii, îmi dădeau să beau bicarbonat cît eram în spital, dar fără să îmi explice. Nu mi-am schimbat stilul de viaţă imediat. Homeopata mi-a făcut un test al pielii, care detectează carotenoizii, nivelul antioxidanţilor din organism, adică imunitatea, eram praf. Cel mai mic nivel. Am început să citesc. Despre alcalinizare, despre renunţarea la carne, despre imunizare. A durat cîteva luni să mă informez. Am citit cărţi scrise de specialişti, pro şi contra, mi-am făcut o părere şi am zis hai să încerc. Am renunţat la carne şi am început o detoxifiere puternică. Am băut sucuri verzi, am luat spirulină, am mîncat mult crud, multe fructe, multe legume, multe nuci şi seminţe. Şase luni mai tîrziu, imunitatea îmi crescuse pînă la un nivel sub cel superior. Doctoriţa mi-a zis că ea nu a mai văzut aşa ceva. Sunt 2 ani de atunci. Nu am mai fost niciodată bolnavă. Niciodată. Au trecut 2 ierni şi eu nici răcită nu am mai fost. Pentru prima dată în viaţa mea de adult, sunt sănătoasă tun. Sigur, dublez alimentaţia cu sport, kangoo, urcat şi coborît 7 etaje pe jos zilnic, snowboard şi de cum se încălzeşte, alergat în pădure şi bicicletă în loc de maşină, dar asta nu e ceva nou, sport am făcut de cînd mă ştiu, sunt dependentă de mişcare.
Nu mai mănînc mîncare procesată şi nici carne. Sigur, am mai fost tentată să gust şi nu m-am abţinut, repet, nu cred în extreme şi nu cred că dacă simt nevoia să mănînc ceva e un capăt de lume, mă comport firesc şi natural. Am gustat şi carnea, nu mi-a plăcut, era fadă şi nu mai semăna cu ce ţineam minte. Nu sunt raw-vegană, din tot ce am citit cred că raw-veganismul este o extremă alimentară, potrivită în boli grave. Sigur că gătesc şi astfel de reţete, unele sunt delicioase, mai ales dulciurile şi nici nu îngraşă, dar nu aş putea şi nu mi se potriveşte mie să mănînc sută la sută crud. Mănînc peşte de captură, brînzeturi proaspete dar şi din cele franţuzeşti pentru care am o slăbiciune, ouă bio de la ţară şi de prepeliţă. Ouăle de prepeliţă sunt medicament curat, numai studiaţi şi vedeţi, iar eu am şi o sursă excelentă, o fermă de lîngă Braşov care mi le livrează acasă, proaspete din ziua aia. Beau lapte făcut de mine din migdale, caju şi nuci, sucuri verzi, sucuri cu polen crud, iau spirulină – care are cea mai bio-asimilabilă proteină din toate proteinele care există, dar toate astea le fac moderat, cînd simt nevoia şi am reţete delicioase, ca să nu le înghit cu greu, ca pe nişte medicamente. Gătesc multe legume în feluri minunate, paste integrale, salate sofisticate sau dimpotrivă, mănînc regulat avocado, nu consum deloc sucuri carbogazoase, chestii procesate şi pline de chimicale. Sigur că mai mănînc un pateu cu brînză sau o pizza vegetariană cînd mi-e poftă, iar pîinea o fac eu sau o cumpăr de la o brutărie care face pîine cu maia, integrală.
Copiilor, că sigur vor sări cei care au grija copiilor altora, nu le-am impus stilul meu de viaţă, dar sigur că au gustat şi le place şi că mănîncă mult mai sănătos acum decît vreodată, căci mîncarea pe care o fac e chiar bună şi nu se pot abţine. În paralel, am pui de ţară în congelator şi le gătesc supe şi mîncăruri cu carne şi, bineînţeles, peşte. Cea mare are perioade cînd refuză carnea, le avea dinainte de a fi făcut eu schimbarea, dar şi perioade în care simte nevoia şi mănîncă. Ea îşi simte cel mai bine organismul, la fel cum fiecare dintre noi ni-l simţim pe al nostru. Eu am ales aşa fiindcă asta mi se potriveşte mie, aşa mă simt eu bine şi nu altcumva.
În aştia doi ani mi-am auzit o mulţime. Ultima dată ieri, pe facebook. Că mănînc numai ierburi, că o să văd eu ce nasol o să îmi fie, că e o modă, că e o prostie, etc. Tuturor, le zîmbesc cu căldură şi nu mă obosesc să le aduc contra-argumente. Practic, pentru orice argument îţi aduce un mîncător de carne există minimum două studii ştiinţifice, făcute de specialişti şi cercetori, care susţin vegetarianismul sau veganismul, e o luptă inutilă şi sterilă din care nimeni nu are de cîştigat. Singurul meu argument, pe care l-am ţinut pînă acum pentru mine, e sănătatea, starea mea de bine, care e palpabilă şi măsurabilă în analize, pentru cei care nu mă cred pe cuvînt. Sunt de acord că în ultima vreme curentul raw-vegan a prins la multă lume, în special femei, că există mulţi fanatici, că e prost-înţeles, că e plin de oameni care fac o defavoare modei ăsteia. Fiindcă e greu să laşi tot ce ştiai, să începi brusc să mănînci crud, multe dintre mîncărurile astea nu sunt gustoase, aşa că se rezumă la 3 salate şi ajung la medic cu analizele prăbuşite, iar lumea arată cu degetul fără să ştie că de fapt individul e de vină, nu stilul adoptat. E nevoie de informaţie, multă informaţie. Nu poţi renunţa la ceva pînă nu ştii cu ce să înlocuieşti ca să nu faci mai mult rău decît bine. Trebuie echilibru şi determinare şi mai ales să nu urmezi orbeşte mode, ci să afli ce ţi se potriveşte ţie. Nu, nu vreau să trăiesc mult, nu mi-am propus să mor sănătoasă, cum mi se rîde în nas, vreau doar să nu mai umblu din medic în medic şi din spital în spital, ca pînă acum şi cu chestii mai grave. Cred că va veni o vreme, iar studiul OMS o arată clar, cînd oamenii se vor îndrepta de nevoie către un stil mai sănătos de viaţă, după ce vor da de citostatice şi radioterapii şi durere şi moarte. Eu nu mai vreau la spitale. Am fost de atîtea ori. Pentru mine sau pentru copii. Am multe texte scrise în zile de spitalizări, cînd zăceam pe vreun pat de-al vreunei rezerve, cu cîte un ac înfipt în venă. Unele le-am pus aici, pe altele le voi pune sau poate nu, nu contează. Nici nu am intrat în vreo psihoză legată de alimentaţie, pur şi simplu sunt mult mai informată şi atentă la ce mănânc. Înainte să bag în gură îmi pun întrebarea dacă ceea ce urmează să introduc în mine mă ajută la ceva sau dimpotrivă, îmi face doar rău. Pare complicat, ştiu, pare deloc gustos, dar nu este deloc aşa, dimpotrivă. Mă mai întreabă oamenii, păi tu ce mănînci, dacă nu mănînci carne? Şi eu mă gîndesc că nu ştiu ce naiba mîncam înainte, carne şi cartofi, mezeluri şi pîine, brînzeturi şi cam atît… Abia acum am descoperit gustul mîncării, al gătitului, am în frigider şi dietă chestii de care nici măcar nu auzisem înainte, super sănătoase şi excelente la gust, încerc reţete, mă minunez şi tot aşa.
Iar aceasta nu e o dojană, nici vreo aroganţă, nu mă cred mai deşteaptă sau mai bună decît nimeni altcineva, cred că fiecare are dreptul să aleagă pentru el. Am vrut doar să împărtăşesc ceva ce pe mine m-a ajutat. Dacă face cuiva bine, e minunat, dacă nu, măcar nu strică. Eu ştiu că atunci cînd eram bolnavă mi-ar fi prins bine să arunce cineva în care avem încredere o sămînţă care să mă facă să caut mai mult şi să aleg pentru mine mai bine. Nu am să răspund la comentariile insidioase, căci eu am încercat să fac un bine, iar dacă nu reuşesc îmi cer iertare, nu o să mă justific şi nici argumentez mai mult decît am făcut-o aici. Nu voi intra în discuţii de etică, despre drepturile animalelor, mă refer strict la sănătate şi atît. Şi nici nu am să reiau discuţia asta, o singură dată e suficient, repet, nu sunt vreun apologet de curente la modă în nutriţie, ci un om cu bun-simţ care a făcut cîteva alegeri corecte, crede, pe care le împărtăşeşte cu oameni la care ţine.
