O descoperire revoluționară: medicina până acum nebănuită a cauzelor și a sensului apariției bolilor la nivelul trupului uman (I)

Înțelegerea simbolismului simptomelor pe care le avem, a cauzelor psiho-mentale și fizice ale bolilor de care suferim este un aspect foarte important, ce ne ajută să descoperim modalitatea prin care putem porni, chiar singuri, pe drumul către propria vindecare, deslușind, în același timp, sensul vieții noastre.

Doctorul Olivier Soulier ne aduce și el, prin intermediul activității sale profesionale, o rază de lumină, răspunzând la o întrebare importantă: „De ce apar de fapt bolile și cum acționează ele pentru a ne conduce la vindecarea completă a ființei?“

Dr. Olivier Soulier avea vârsta de 16 ani când s-a hotărât să practice medicina. El se aștepta, desigur, să descopere eficacitatea metodelor sale de vindecare, dar aspira, în același timp, să înțeleagă cauzele și sensul apariției bolilor la nivelul trupului uman. În urma mai multor ani de studiu și a experienței medicale de 25 de ani, el a realizat faptul că, la modul esențial, cei care l-au ajutat să răspundă la întrebările care îl preocupau: „Ce este viața, ce este moartea, ce este boala? Cum se confruntă ființa umană cu ea? Care este rolul medicului, cum trebuie să intervină el?“, au fost chiar pacienții săi.

După 7 ani de facultate, cu ocazia unui curs de acupunctură pe care l-a urmat, el a descoperit, în sfârșit, ceea ce aspira să găsească dintotdeauna: o viziune și o înțelegere globală a lumii și a ființei umane din perspectiva medicinii.

Ulterior, suferind el însuși de tulburări cardiace, apelând la medicina clasică, a fost îndemnat să adopte un tratament cu o durată nelimitată care a generat o mulțime de efecte secundare. Acesta s-a dovedit a fi foarte puțin eficient, căci manifestările nedorite au recidivat, necesitând noi și noi tratamente, din ce în ce mai dure. Atunci, el s-a hotărât să se orienteze către homeopatie. Datorită eficienței aplicării tratamentului prescris, simptomele i-au dispărut rapid și, din acel moment, el a început să se implice în studiul și aplicarea unei medicini a înțelegerii cauzelor și a sensului apariției bolilor, cât și a tratamentelor bazate pe acupunctură și homeopatie.

Pentru Olivier Soulier, „Capacitatea de a iubi constant și fără măsură este semnul unei importante realizări lăuntrice…“. Relația pacient-terapeut este primordială și, ca semn al calității sale, ea trebuie să genereze, pe lângă acțiunea terapeutică obișnuită, un anumit efect placebo care să fie salutar în vindecarea bolii. Actul terapeutic este în primul rând un act de iubire, iar transferul informațional-energetic între terapeut și pacient constituie unul dintre elementele cheie ale vindecării. Medicina, în exercitarea funcției sale organice de ajutorare efectivă, activă, poate interveni eficient atunci când procesele vitale ale trupului sunt afectate, suferind unele anomalii sau malformații… În celelalte cazuri, este suficient să fie redresate și repuse în funcțiune mecanismele sale naturale de apărare pentru ca ființa umană să-și redobândească singură, în timp, echilibrul. „Viața aspiră la desăvârșirea sa și, atunci când această posibilitate apare, totul se pune în acțiune pentru a-i favoriza evoluția.“

Instrumentarul tehnic este, fără nicio îndoială, important, căci el permite intervenția fizică a medicului asupra pacientului, dar îngrijirea persoanei bolnave trebuie să integreze întotdeauna și o înțelegere amplă a ceea ce i se petrece pacientului, pentru ca astfel să-l poată ghida înspre creșterea sa lăuntrică și desăvârșirea de sine ce constituie factorii esențiali ai stării de sănătate.

Conștientizarea sensului prin descifrarea limbajului specific al bolii se dovedește a fi una dintre principalele mize actuale ale omenirii. În această direcție, dr. Olivier Soulier aduce o înțelegere medicală care se înscrie atât într-o realitate științifică, cât și într-una spirituală.

Atât timp cât rămânem supli dar vitali noi rămânem, în aceeași măsură, sănătoși. În interacțiunea noastră cu lumea exterioară, noi trebuie să ne adaptăm neîncetat. Pentru a realiza aceasta avem la dispoziție, pe de o parte, trăirile noastre care ne permit să ne orientăm către interior și, pe de altă parte, avem emoțiile noastre care ne deschid către exterior. Atunci când terapeutul începe să ne asculte în calitate de pacienți, legătura dintre schema emoțiilor noastre și starea noastră de sănătate devine pentru el evidentă.

Așadar, în ce moment începe boala? „Ea începe în clipa în care ființa umană justifică nefericirea sa interioară prin intermediul a ceea ce se petrece în exteriorul ei“, ne spune medicul german Samuel Hahnemann, inventatorul homeopatiei. Atunci când avem convingeri de genul „Nu mă simt bine, este vina celorlalți: poluarea, războiul, politica etc.“, riscăm să ne îmbolnăvim. În acest refuz de a ne asuma propria responsabilitate sau incapacitate de adaptare armonioasă la condițiile exterioare, credințele noastre se confruntă cu realitatea vieții. Boala acută se instalează, iar „prietenii“ noștri microbii ne determină să reacționăm.

Situația poate evolua, mai departe, către o anumită justificare: „Ba nu, nu-i adevărat, sunt sigur de ceea ce spun“. În aceste momente, noi ne împiedicăm de bariera propriului nostru orgoliu, care ne poate, uneori, conduce la instalarea tulburărilor (bolilor) cronice. Dacă ne încăpățânăm să negăm problemele, putem ajunge până la stadiul cunoscut sub numele de „stadiul negării“, în care riscăm să transmitem nucleul conflictual generației următoare: „Negarea existenței problemelor unei generații dă naștere delirului generației următoare“.

După această fază urmează, în aval, îndepărtându-ne din ce în ce mai mult de realitate, stadiul certitudinilor: „Eu sunt absolut sigur de ceea ce cred și de ceea ce fac, totul este foarte bine“. Prin această atitudine, dificultățile și suferințele, cu tot alaiul lor de situații neasumate și de secrete de familie sunt cu siguranță lăsate moștenire generației următoare. Aceasta este însăși baza teoriei transgeneraționale (a modelelor conștiente și inconștiente preluate din familie și genealogie).

Ultima fază este ideologizarea, adică transformarea certitudinilor noastre în ideologie, când vom declara: „Nu numai că acestea sunt certitudinile mele, dar, în plus, vreau să fac din ele o regulă generală pentru a o aplica tuturor“. Această generalizare extinsă la nivelul întregii lumi, de la politică și până la întreaga umanitate, constituie sursa și focarul epidemiilor, al catastrofelor și al războaielor de pretutindeni.

„Scopul existenței fiecărei ființe umane este acela de a se desăvârși spiritual“ – din acest motiv, putem sintetiza într-un mod succint că pierderea propriei aspirații conduce, mai devreme sau mai târziu, la boală. Pentru Françoise Dolto, pediatru și psihanalist francez, „singurul păcat al ființei umane este renunțarea la propriile aspirații“. Vorbim aici despre dorințele de bază ale copilului mic, despre dorința de a trăi, despre aspirația de a învăța, de a descoperi lumea, de a stabili relații armonioase și de a comunica cu semenii, de a avea o viață sexuală împlinită, de a lăsa ceva bun sau foarte bun în urmă, în memoria oamenilor și, nu în ultimul rând, despre aspirațiile spirituale.

Ființa umană, neputând atinge imediat și în totalitate ceea ce Jung numește „cunoașterea de Sine“, adică cunoașterea propriei identități în starea ei cea mai pură și mai înaltă, traversează mai multe faze de transformare în timpul cărora boala apare ca fiind distanța dintre „eu” (personalitatea egotică, limitată) și „Eu” (ființa noastră superioară), în sensul de depărtare dintre „falsul sine“ (condiția umană) și „Adevăratul Sine“ (condiția divină), despre care vorbește și psihanalistul englez Donald Winnicott. Atunci când această îndepărtare devine prea mare, noi ne îmbolnăvim. Fiecare afecțiune ne arată precis unde anume se produce îndepărtarea și în ce direcție trebuie să ne îndreptăm pentru a ne modifica percepția, credințele și modul de viață, astfel încât distanța dintre „eu” și „Eu” să se micșoreze și noi să putem evolua. Jung spunea în această direcție: „Nu voi vă vindecați de bolile voastre, ci bolile voastre vă vor vindeca“.

Să vedem cum acționează bolile pentru a ne conduce trupul, psihicul și mintea către vindecare.

„Să favorizăm, mai degrabă, manifestarea bolilor acute spre a contracara, în acest fel, apariția celor cronice.“ – această frază simplă, ce aparține lui Samuel Hahnemann, creatorul homeopatiei, rezumă o înțelegere profundă asupra bolii, la modul general.

La începutul vieții noastre, copii fiind, înțelegem cu greu cine suntem. Maladiile infantile apar sub forma maladiilor acute care-l vor ajuta pe copil să se constituie, să se adapteze și să se structureze. Maladiile febrile sau infecțioase, diareile, vărsăturile etc. sunt, în acest caz, niște simptome extrem de benefice. În mod specific, la copil, este suficient să lăsăm boala să-și urmeze cursul fără a urmări neapărat s-o înțelegem sau s-o vindecăm. Ulterior, vom observa cu uimire că un copil care a trăit două sau trei zile de febră a câștigat în maturitate și s-a vindecat de la sine. Ajuns la adolescență, copilul va căuta să respingă ceea ce i s-a transmis până în acel moment de către părinți sau societate și să selecteze doar ceea ce vrea el. Este o perioadă foarte importantă și deosebit de protectoare împotriva anumitor boli precum scleroza în plăci, boli ce apar atunci când ne îndepărtăm de la direcția vieții noastre, raliindu-ne la dorințele fantasmagorice, greșite ale celorlalți, pentru noi.

La modul general, sensul apariției bolilor acute este acela de a ne restabili, într-un mod rapid, starea de sănătate și de echilibru. Când nu reușesc să își atingă scopul, ele se transformă din boli acute în boli cronice, caz în care este indicat să se ia măsurile necesare pentru a fi contracarate. Bolile cronice continuă să lucreze asupra noastră fără răgaz, până când reușesc să ne determine să ne găsim calea și să ne facă să evoluăm. Sensul lor profund este să ne determine să ne răspundem la următoarea întrebare: „Mi-am împlinit oare menirea vieții?“ Ele ne învață, de asemenea, cum să supraviețuim sperând neîncetat întru mai bine și acționând în vederea desăvârșirii noastre, căci cu toții trebuie să conștientizăm, mai devreme sau mai târziu, cine suntem cu adevărat și care este sensul vieții noastre.

Introspecția transformatoare, flexibilitatea şi supleţea sunt câteva elemente fundamentale ale stării de sănătate

Introspecția transformatoare, flexibilitatea și suplețea sunt câteva elemente fundamentale ale stării de sănătate. Atunci când ne confruntăm cu obstacolele vieții, în fața noastră se deschid, invariabil, două opțiuni: prima este să înțelegem, să integrăm, să facem conexiunile care se impun și să sintetizăm lecția de viață respectivă pentru a merge mai departe, iar a doua, ce apare în caz de eșec al primei variante, este să blocăm curgerea liberă a energiei vieții și să facem apel inconștient la trupul nostru, prin somatizare (care apare, de regulă, după trăirea, în mod repetat, a unei suite de evenimente de aceeași natură). Dacă nu reușim să ne regăsim echilibrul integrând, în ființa și în viața noastră, procesul necesar de transformare spirituală care ne-ar permite să depășim cu succes testul, iar problema rămâne în continuare nerezolvată, nu ne rămâne atunci decât să suportăm cronicizarea bolii!

La început, apar tulburările funcționale. Unul dintre punctele slabe ale medicinii moderne clasice este faptul că ea nu este interesată și nu se ocupă de tratarea lor înainte ca ele să înceapă să se somatizeze la modul concret. În această direcție, medicina chineză are un punct de vedere foarte clar și ea ne face conștienți de faptul că „a aștepta să fii bolnav pentru a te trata este similar cu a aștepta să-ți fie sete pentru a săpa un puț“. Alegerile vieții noastre, acțiunile noastre, nevoile noastre sunt înscrise în trupul nostru ca tot atâtea coduri, despre care aduc mărturie însăși morfologia noastră, pozițiile noastre trupești. Atunci când ne confruntăm cu anumite obstacole în viața noastră, noi intrăm și mai mult în contact cu materia și aceasta duce la anumite modificări chiar la nivelul trupului, cum ar fi, spre exemplu, modificarea poziției dinților, a echilibrului structurii osoase sau a dorințelor alimentare; toate acestea fac să se instaleze în noi anumite tulburări, mai mult sau mai puțin grave, până când se ajunge la o veritabilă somatizare. „Simptom înseamnă «coincidență», iar simbol – «a lega». Să facem, deci, o legătură inteligentă între ceea ce ne poate apărea a fi doar o simplă coincidență (simptomul) și motivul apariției sale, structurând-o într-un limbaj abordabil și utilizabil, care să poată, mai departe, să faciliteze vindecarea noastră“, preconizează dr. Soulier.

„Vindecarea constă în reamintirea propriei verbalizări, a atitudinii pe care am abordat-o în mod spontan, în trecut, în situațiile conflictuale care au declanșat, mai apoi, boala de care suferim acum și conștientizarea efectelor sale asupra trupului nostru, un trup care, în principiu, în cazul majorității oamenilor are reacții similare la verbalizări similare. Simbolurile conținute în trupul nostru (simptomele) sunt codificate pentru a permite abordarea lor cu înțelepciune, în mod progresiv, reușind astfel să ne urmăm propria cale.“

Cu ocazia consultațiilor pe care le oferă, dr. Soulier își încurajează pacienții să abordeze împreună cu el anumite aspecte fundamentale, care să le permită mai apoi să se vindece. Acestea sunt: înaintarea pas cu pas, descoperirea originii bolii, responsabilitatea, răsturnarea.

Mai întâi, trebuie să fim capabili să putem specifica, foarte precis, cărui gen de somatizare îi este asociat un anumit tip de stres și de emoții și apoi să îi propunem pacientului chei și coduri precise, legate de cauzele și modurile de funcționare ale fenomenelor pe care le trăiește. În această privință, acupunctura, grație schemei sale globale, oferă anumite elemente de înțelegere, iar homeopatia, anumite explicații complementare. În ziua de astăzi se cunosc foarte bine legăturile dintre patologie și psihologie (reacțiile psihice sau, altfel spus, emoțiile): astfel, ficatului îi este asociată mânia, inimii i se atribuie bucuria, splinei – neliniștea și frământarea (îngrijorarea), plămânilor starea de tristețe, rinichilor – frica etc.

Prin înțelegerea profundă a simbolismului bolii și a sensului ei corespondent, va apărea apoi o reformulare necesară a perspectivei noastre de viitor, va fi posibilă o asumare completă a căii pe care am ales-o și a propriei noastre vieți, rezultatul fiind regăsirea sensului benefic al existenței noastre.

Înțelegerea propriilor simptome redă pacientului puterea și libertatea asupra propriei sale existențe. Însă acest demers necesită din partea medicului o anumită doză de tact și suplețe, căci prea multe precizări se pot dovedi, uneori, a fi inhibante pentru unii pacienți și ele pot genera efectul invers celui scontat. Astăzi sunt binecunoscute legăturile dintre patologie și reacțiile psihice (emoții).

Un aspect foarte important, asupra căruia trebuie să reflectăm adânc, este acela că tipul de somatizare este determinat de trăirea noastră particulară ce a apărut ca o reacție față de o situație dată și, aproape niciodată, ea nu este determinată de faptele în sine. Nu situația în sine creează problemele, ci modul în care noi o trăim, modul în care reacționăm la apariția ei. În plus, emoția predominantă este cea care va stabili direcția de somatizare. Ea va constitui terenul somatizării. Trăirea repetitivă a aceluiași tip de emoții va induce un câmp de saturație emoțională ce va fi, în funcție de experiențele noastre personale, mai lent sau mai rapid atinsă.

Pentru a-și ilustra teoria, dr. Soulier citează frecvent cazul lui Sigmund Freud care și-a întemeiat o mare parte a teoriei sale psihanalitice pe pulsiunea sexuală. La acea vreme, Freud suferea de o infecție cu virusul Papiloma (HPV = Human Papiloma Virus este un virus care infectează epiderma și membranele mucoase, fiind transmis pe cale sexuală), care i-a afectat suprafața interioară a buzelor și colțurile gurii, boală care, în cele din urmă, i-a provocat chiar moartea. Acest virus este „grăitor“ în ceea ce privește poziția noastră vizavi de sexualitate și ea sugerează, ca majoritatea bolilor venerice, ideea de auto-pedepsire datorită vinovăției cu care se încarcă actul sexual, considerat apriori a fi un act nedemn și murdar. Această boală ne dă anumite indicii asupra motivațiilor care l-au determinat pe Freud să descopere psihanaliza, iar cronicizarea și eșecul vindecării sale aduce, de asemenea, o lumină asupra acelor aspecte ce au rămas pentru el nedeslușite și nerezolvate în domeniul sexual cum ar fi, spre exemplu, neputința de a vedea sexualitatea ca o expresie a dragostei și a dorinței înălțătoare de uniune dintre două ființe umane de sex opus care se adoră și se transfigurează profund.

Trebuie să îndrăznim să recunoaștem realitatea trăirilor noastre, originea suferinței noastre și să acceptăm să ne dez-idealizăm trecutul și copilăria, privindu-le în față, cu detașare. Deși Freud considera copilul drept un „pervers polimorf“, doctorul Soulier este de părere că orice copil se naște plin de speranță, de inocență și de simplitate și că el va urmări, spontan, să-și exprime forța vitală și dorința de cunoaștere, însă mai târziu, lovindu-se de un mod de viață ce implică anumite reguli morale de comportament ori de tendințele conștiente sau inconștiente de manifestare ale familiei sale, ale părinților săi, el va trebui vrând-nevrând să se adapteze. Această adaptare se va realiza mai mult sau mai puțin armonios, mai mult sau mai puțin traumatizant și, în majoritatea cazurilor, ea va implica trăirea unor tipare de comportament (de exemplu, tipologiile comportamentale de pe Eneagramă) impuse din exterior, care nu au fost înțelese și acceptate pe deplin la acel moment, precum și trăirea și interiorizarea unor suferințe. Dacă în acest proces nivelul de suferință ajunge să fie foarte ridicat, atunci copilul va încerca să-și idealizeze părinții, căci altfel ar fi extrem de dureros pentru el să admită faptul că ceea ce primește de la ei nu este întotdeauna apanajul iubirii. Se știe, de altfel, că acei copii care sunt maltratați de către părinții lor își imaginează, în forul lor lăuntric, că faptul de a fi bătuți reprezintă o dovadă de iubire.

În acest caz, oare, iertarea ar putea fi suficientă? În anumite condiții, ea permite depășirea unui punct de cotitură foarte important. A ierta pe cineva care ne-a rănit și nu ne-a cerut, după aceea, iertare, înseamnă a ne abandona scuturile de protecție și a face un pas esențial spre propria vindecare. Dacă reușim cu adevărat să iertăm din toată inima și cu întreaga noastră ființă pe cel care ne-a rănit, iertarea va constitui pentru noi un fenomen salutar ce ne va elibera ființa de întreaga durere resimțită, oricât de mare sau îndelungată ar fi fost ea pentru noi până în acel moment și va tăia, în același timp, legăturile nefaste invizibile ce încă mai există între noi și acea persoană, eliberându-ne de aceste rezonanțe joase, profund perturbatoare pentru echilibrul nostru lăuntric. Iertarea nu numai că este o practică deosebit de benefică pentru cel care reușește să ierte, dar îl ajută totodată, într-un mod indirect, în anumite cazuri, și pe cel care ne-a rănit să-și conștientizeze fapta. Iertarea este un fenomen complex și ea pătrunde în cele mai ascunse unghere ale subconștientului nostru, eliberându-l și purificându-l de toate zațurile ce au fost acumulate în el. Ea presupune să ne abandonăm ființa în brațele lui Dumnezeu și, trăind o stare de umilință, să acceptăm așa-zisul rău care ne-a fost administrat din exterior, printr-o înțelegere superioară a motivațiilor acțiunilor celeilalte persoane, a rolului său în viața noastră și, nu în ultimul rând, a lecției de viață care ne-a fost facilitată prin intermediul ei. În acest fel, vom avea o nouă perspectivă asupra situației de ansamblu și aceasta ne va lărgi viziunea, ajutându-ne să ne detașăm și redându-ne libertatea.

Psihologul Alice Miller spunea că „nu trebuie să iertăm totul“ și sublinia faptul că „depresia este arta de a ne autopăcăli și refuzul de a recunoaște suferințele din propria copilărie“, sugerând prin aceasta posibilitatea de a nu reuși să iertăm în întregime și chiar faptul de a refuza să recunoaștem că am fost răniți și că a venit momentul să iertăm.

Acceptarea imediată și deplină a responsabilității

Ieșirea urgentă din starea de victimă cauzată de boală și suferință este cea mai potrivită acțiune pe care ar trebui să o realizăm cu noi înșine pentru a deveni cât mai repede responsabili și a ne deschide în mod real porțile propriei existențe. Trebuie să îndrăznim să spunem: „Viața mea este doar a mea, îmi recapăt puterea asupra propriei mele existențe și eu sunt singurul care decid ce trebuie să mi se petreacă și ce voi face de acum înainte“.

Există însă diferite procese ascunse, care, atunci când le punem în funcțiune, blochează mecanismul de vindecare, spre exemplu: beneficiile secundare ale statutului de bolnav (care ne poate ajuta să primim o anumită atenție, liniște, odihnă de care nu beneficiem în mod normal), plăcerea (în fond, stranie) de a gândi: „Am suferit și am învățat să ies din necazuri, am învățat să supraviețuiesc și acest demers al supraviețuirii mi-a generat o anumită plăcere…“ Uneori, renunțăm greu la plăcerea resimțită atunci când ne simțim rău. F. Dolto numea aceasta „a te bucura de viață sau a te bucura de suferință“ și ea se referea aici, nu atât la o alchimizare și o detașare de suferința în sine, cât la plăcerea masochistă pe care ea o creează în unele cazuri.

Să îndrăznim să răsturnăm cât mai repede cu putință situația precară în care, deocamdată, ne aflăm și ne complacem

Aceasta înseamnă să reușim să trecem, într-un mod volitiv și conștient, de la dragostea de putere la puterea dragostei. Încă de când începem să devenim conștienți de propria existență în această lume, încă din copilărie, noi trebuie să urmărim fără răgaz, de-a lungul întregii noastre vieți, să căpătăm putere deplină asupra existenței noastre, reușind să integrăm scopul său în armonia universală; însă, pentru a urca pe înalta treaptă a iubirii, noi trebuie să facem mai mult decât atât, trebuie să urmărim să depășim chiar limitele în care ne-am încadrat propria existență, fiind dispuși ca, la un moment dat, dacă este necesar, chiar s-o abandonăm pentru un scop mai nobil.

Un contraexemplu în acest sens este cel al cofondatorului Apple, Steve Jobs, care, în anul 2003 a aflat că suferă de cancer pancreatic. El s-a luptat cu boala până la moarte, în anul 2011 și în tot acest timp a continuat să apară în public, cu toate că era din ce în ce mai slăbit din cauza sănătății sale ce se deteriora, pentru a ne transmite anumite concluzii la care a ajuns confruntându-se cu propria-i boală. „Timpul nostru este limitat”, spunea el, într-un memorabil discurs emoționant. „Nu-l irosiți trăind o viață care nu este a voastră. Nu vă lăsați prinși în dogme, care înseamnă să trăiți prin clișeele de gândire ale altor oameni. Nu lăsați «hărmălaia» creată de opinia altora să vă acopere vocea interioară. Și, cel mai important, manifestați curajul de a vă urma inima și intuiția. Ele știu ceea ce voi înșivă vreți, cu adevărat, să deveniți. Restul este secundar.“

Un element fundamental, ce constituie un veritabil izvor de vindecare către care medicina modernă ar trebui să-și îndrume pacienții, este înțelegerea treptelor iubirii și ascensionarea lor gradată. Această ascensionare constă în a evolua gradat de la iubirea de tip eros și puternica sa forță a vieții și a supraviețuirii, ce ni se revelează în dorința de a poseda, de ne găsi perechea, de a ne reproduce, la iubirea de tip philos: spontană, naturală, bazată pe intimitate lăuntrică, fiind o legătură puternică, liniștită, netulburată de pasiunea lui eros și plină de virtuți, iar mai apoi, trecând prin iubirea de tip storge, ce pune pe primul loc sentimentul de prietenie, ea fiind dragostea necondiționată și intrinsecă dintre părinți și copiii lor, cât și cea pentru umanitate, putem ajunge la cel mai înalt nivel al iubirii, cea de tip agape: iubirea de dragul de a iubi, din plăcerea de a iubi, unde trăim deliciul de a spune: „Iubesc pentru că sunt o ființă iubitoare“. Această ultimă formă de iubire înseamnă, totodată, abandon și sacrificiu de sine în favoarea și de dragul celuilalt, este o iubire sacrificială, care nu se manifestă prin trăsături omenești și contingente, ci dumnezeiești și absolute.

Viziunea geneticii asupra mecanismului apariției bolii

În interiorul trupului nostru domnește în permanență o conștiință a echilibrului precum și o constantă stare de fluiditate între ceea ce percepem ca venind din exterior și modul de a reacționa al trupului nostru, între stivuirea și arhivarea în memorie a informațiilor la nivelul codului genetic și utilizarea acestui cod.

Celula, cu nucleul său, cu citoplasma sa (care constituie partea interioară) și cu membrana sa (partea exterioară) este o imagine a lumii și a Sinelui. Genetica ne învață că ADN-ul, structură a patrimoniului nostru genetic, nu este activ, ci reactiv. Atunci când celula, într-o situație dată, primește un mesaj prin intermediul membranei sale, acest mesaj traversează citoplasma și contactează ADN-ul pentru a-l interoga, iar ADN-ul răspunde. Toate aceste procese de răspuns la o anumită presiune, la o agresiune sau la o tensiune sunt la originea structurării trupului uman încă din uterul matern: în acest fel, celulele-stem se diferențiază pentru a crea celulele specifice ale pielii, ale stomacului, ale oaselor, ale creierului etc. Această căutare a echilibrului persistă la ființa umană de-a lungul întregii sale vieți și de-a lungul generațiilor. Atunci când intuim că o anumită reacție de-a noastră nu ne este benefică, întrucât ne va strica acest echilibru conducându-ne, ulterior, la boală, ar fi mult mai înțelept să urmărim s-o alchimizăm înainte de a ne-o însuși și a o manifesta.

S-au vehiculat multe opinii iluzorii cu privire la faptul că genetica ar putea să permită tratarea majorității bolilor, deși este evident că rolul său esențial constă în a înmagazina informațiile din prezent pentru a ne ajuta în viitor.

foto
Fiecare celulă ştie, chiar foarte bine, la nivelul ADN-ului său, cum să facă față unei situații date; aceasta ne permite să afirmăm că organismul nostru ştie în permanență cum este necesar să reacționeze pentru a rămâne, în mod continuu, într-o stare de sănătate deplină, integrat armonios în realitatea înconjurătoare.

Embriologia este o cheie a înțelegerii

Dr. Soulier a studiat infinitul „mic“ descifrându-l ca pe o carte care revelează esența infinitului „mare“. Natura plurivalentă a ființei umane (alcătuită fiind dintr-un trup animal și un suflet divin) despre care vorbesc toate formele de spiritualitate se regăsește, la modul fundamental, în structura embriologiei și a funcționării noastre omenești.

Oare ADN-ul, transmis drept moștenire de către o multitudine de generații, ca un program care trebuie depășit pentru a atinge realizarea de sine, nu este cumva acel ceva care, la rândul său, este făcut „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“ și care, în plus, știe și pare să ne ghideze? Se știe că traumatismele psihologice se inscripționează la nivelul ADN-lui. Inversând direcția, oare nu am putea dez-inscripționa ADN-ul?

Cele trei straturi ale embrionului și cele trei funcții principale ale lor, în organism, constituie tot atâtea niveluri de înțelegere:
‒ endodermul (uterul și tubul digestiv) reprezintă supraviețuirea (structură prezentă și la vierme);
‒ ectodermul (sistemul nervos, pielea și organele de simț) reprezintă viața noastră relațională și sexuală, forma cea mai evoluată a vieții noastre;
– mezodermul (oasele, carnea, mușchii și glandele) reprezintă interfața (între sufletul nostru și lumea fizică în care trăim) precum și modul nostru de adaptare în această lume, traducerea în fapte și în mișcări a vieții noastre.

foto
Natura plurivalentă a ființei umane se regăseşte, la modul fundamental vorbind, în știința embriologiei şi în modul complex al funcționării noastre ca ființe omeneşti.

Bolile autoimune

Bolile autoimune sunt datorate unei hiperactivități a sistemului imunitar față de țesuturi care sunt prezente în mod normal în organism. Printre aceste boli pot fi citate scleroza în plăci, diabetul de tip 1 (insulino-dependent), lupusul, tiroiditele auto-imune, poliartrita reumatoidă, spondilita anchilozantă, sindromul Goujerot-Sjögren, boala lui Crohn etc.

La granița somatizării, există un al treilea tip de boli, ce sunt generate de modul nostru dezechilibrat de viață, boli care constituie o adevărată provocare pentru medicina secolului al XXI-lea. În această perioadă în care medicina modernă nu acceptă riscurile de somatizare nici la copii, nici la adulți, nu ne mai rămâne ca posibilitate de exprimare decât somatizarea în boli autoimune, din ce în ce mai frecvente în zilele noastre. Acestea îi creează mari probleme medicinii, căci ea nu le înțelege și, din acest motiv, nu le poate explica și nici vindeca. Dintre acestea, amintim doar câteva: pornind de la alergii, migrene, insomnii, spasmofilie, oboseală cronică, apneea în somn, apoi tiroiditele, poliartritele, SLA (scleroza laterală amiotrofică) sau boala lui Charcot, scleroza în plăci, boala Lyme etc. și ajungând până la patologii precum autismul care pot, de asemenea, să aibă o legătură cu bolile autoimune. Cu toate acestea, ele au, toate, semnificații extrem de precise și stau mărturie interdicției impuse de mediu, de a exprima o suferință existențială și de a ne reîntoarce la adevăratul nostru sine.

Cazul semnificativ al sclerozei în plăci

Dr. Olivier a tratat deja peste 500 de cazuri de scleroză în plăci, boală considerată incurabilă de medicina convențională actuală, cu numeroase cazuri de remisiune prelungită pe durata a mai multor ani. Aceste cazuri tratate dovedesc eficacitatea medicinii „înțelegerii cauzei și a sensului bolii“. Odată cu declanșarea acestei boli, organismul individului începe să își atace propriul sistem de teci de mielină. Este remarcabil că, în toate cazurile de acest gen, pacientul trăiește un conflict declanșat de discrepanța dintre propriile aspirații de viață și aspirațiile grupului său ambiental (familia, prietenii…). Se pare că acest conflict constituie originea acestei maladii. Chiar dacă aspirațiile grupului au în vedere binele individului, fiind pline de bune intenții, adeseori ele vizează, în primul rând, menținerea și perpetuarea anumitor valori ce sunt considerate a fi vitale pentru respectivul grup sau pentru linia tradițională a familiei individului, valori care, în viziunea lor, trebuie transmise mai departe. Are, însă, neapărat nevoie persoana din această generație să urmeze acest tip de valori?

Pentru a se vindeca, ființa umană care se confruntă cu scleroza în plăci trebuie să urmărească să-și descopere aspirațiile și să le pună în aplicare, în mod concret. Această boală este vindecabilă mai ales în faza sa de început (sau, altfel spus, în „luna de miere a conștientizării și a vindecării“), atunci când persoana are o anumită conștientizare lăuntrică a ceea ce s-a petrecut cu ea. Însă, la un stadiu mai avansat, atunci când pacientul este instalat, de către boala însăși, într-o identitate care-i conferă din nou un loc în sânul grupului, cu multe beneficii secundare, fiind totodată influențat de dominația familiei, a asociațiilor, a mediului medical etc., el va întâmpina dificultăți mult mai mari în a-și regăsi calea și propriile aspirații. Ca dovadă, în cazul unei femei însărcinate care suferea de această boală, scleroza în plăci a început să-și atenueze manifestarea, căci femeia, aflată preponderent sub influența progesteronului, și-a modificat perspectiva asupra vieții. Problema ei nu mai era: „Care sunt aspirațiile mele?“, ci „Care este planul meu pentru această viață ce se naște în interiorul meu?“ Această nouă situație contribuie, pentru moment, la deconectarea persoanei de la conflictul centrat în jurul propriilor aspirații de viață, însă, ulterior, după naștere, boala va recidiva, crizele de scleroză în plăci acumulându-se până când se va ajunge la o frecvență „obișnuită“.

Una dintre cheile de vindecare ale sclerozei în plăci este intervenția realizată la trei niveluri:
‒ înțelegerea disconfortului psihologic și al alegerii drumului în viață;
‒ intervenția la nivelul digestiei: activarea bacteriană (tulburările sistemului digestiv și ale permeabilității intestinale reflectând permeabilitatea cerebrală și meningeală);
‒ intervenția la nivelul sistemului imunitar sanguin, care este esențială.

Acțiunea doar la unul singur dintre aceste trei niveluri nu va produce decât un efect moderat spre minimum, ce constă în ameliorări în 20% până la 30% din cazuri, rezultate ce sunt obținute și prin aplicarea tratamentului clasic, al medicinii convenționale.

În cadrul unei ecologii medicale (ramură a biologiei care studiază raporturile dintre organisme și mediul în care se dezvoltă și trăiesc), terapiile genetice ne vor ajuta, fără îndoială, într-un anumit număr de domenii, însă ele nu vor rezolva totul. Costul vindecării, prin intermediul medicinii clasice, a bolilor autoimune moderne este atât de ridicat, și aceste terapii sunt, în definitiv, atât de puțin eficiente, încât ne vom afla în curând puși în fața necesității de a reveni la o înțelegere mai fiziologică a vieții și a modului de a trata bolnavii.

În concluzie, putem observa că rolul medicului este acela de a însoți viața, în sensul de ghid care ajută la împlinirea menirii ei, și nu cel de a proteja ființa umană de orice formă de experiență. Cea mai bună prevenție nu este faptul de a preveni statistic apariția și manifestarea factorilor de risc sau de a limita riscurile exterioare apariției unei anumite boli, ci aceea de a favoriza dezvoltarea capacităților și a forței lăuntrice a ființelor umane pentru ca ele să fie din ce în ce mai capabile să se confrunte singure cu ele, menținându-se permanent într-un echilibru stabil, atât în ceea ce privește sănătatea trupului, cât și cea psihomentală, care, după cum am observat, sunt într-o intimă conexiune. Psihanalista franceză Françoise Dolto spunea: „A înțelege, uneori, este deja prea mult“. A înțelege într-un mod superficial, doar cu mintea, nu este niciodată suficient. Drumul propriei vieți este întotdeauna dictat de sufletul nostru asupra căruia este necesar să ne aplecăm urechea pentru a-l asculta cu atenție. Trebuie să fim apoi capabili să punem în practică această înțelegere, ceea ce însemnă să o experimentăm. În acest fel, înțelegând faptele, reacțiile și simptomele pe care le avem, le vom putea integra într-un mod armonios în viața de zi cu zi și ne vom menține permanent într-un echilibru euforic al minții, al trupului, al existenței însăși, care, în acest fel, va deveni pentru noi o viață trăită în afara fricii, o viață plenară, plină de căldura iubirii și a misterului ei copleșitor, într-un cuvânt, o viață fericită.

Articol preluat din Programul Taberei spirituale yoghine de vacanță Herculane 2016, publicat laEditura Shambala, tipărit de Ganesha Publishing House.

Front Page