Încă din școală aflăm istoria confruntărilor armate ale dacilor și romanilor, mai ales despre cele două războaie de la 101 – 102 și 105 – 106, care are la bază texte ale unor cronicari ai vremii, scenele de pe columna lui Traian, dar și descoperirile arheologice. Cu ajutorul acestor repere, istoricii au strâns informații legate de modul în care se produceau ciocnirile între cele două armate.
Istoricul confruntărilor dintre daci și romani începe în iarna dintre anii 85 și 86 e.n., când dacii regelui Duras organizează incursiuni la sud de Dunăre pentru a-i ataca pe legionarii împăratului Domițian.
Deoarece la Roma s-a produs mare agitație, pentru că cetățenii capitalei se temeau că dușmanul va pătrunde în imperiu și va devasta totul, Domitian a fost nevoit să treacă, cu întreaga sa armată în Iliria și Moesia, ultima împărțită acum în Superior și Inferior, poruncind unui comandant al său, Cornelius Fuscus, să treacă peste Dunăre, la nord.
Dacii au răspuns atacurilor și, încă de la prima ciocnire, au reușit să obțină împotriva romanilor o importantă victorie, cucerind tabăra acestora printr-o ambuscadă. În aceste condiții, în anul 87 e.n., Duras i-a cedat puterea lui Decebal, care se remarcase deja în luptele cu romanii.
Au urmat cele două războaie daco-romane
Atras de aurul dacic și de alte bogații ale acestei zone dar și de poziția strategică a Daciei, noul împărat, Traian, el însuși un soldat și tactician experimentat, a început pregătirile pentru un război decisiv împotriva Daciei. La 25 martie 101, împăratul Traian a părăsit Roma și s-a îndreptat cu forțele romane spre Moesia Superior.
Armata lui Traian era alcătuită din patru legiuni panonice: I, II Adiutrix, XIII și XIV Germina, două legiuni moesice din Moesia Superior: IV Flavia și VII Claudia, trei legiuni moesice din Moesia Inferior: I Italica, V Macedonica, XI Claudia, și altele aduse de la Rin, în total fiind 13-14 legiuni. În total, numărul celor care participau la forța de invazie era de 150.000 de oameni. Comanda trupelor a fost încredințată unor generali și ofițeri veterani, ca Iulius Sabinus, Terentius Scaurinus, Iulius Quadratus Bassus, care vor fi guvernatorii Daciei.
Foto Muzeul Județean Buzău
Potrivit unor istorici, armata dacilor era alcătuită 50.000 de soldați, din călăreți ce luptau cu arcuri și pedestrași înarmați cu paloșe curbe – siccae, săbii drepte sau curbe – falces, și aveau ca stindard balaurul-draco.
După o scurtă perioadă de pace, războaiele daco-romane au fost reluate în 105 – 106, episod presărat cu multe încleștări și încheiat cu sinuciderea lui Decebal.
Potrivit istoricilor, luptele dintre cele două armate erau extreme de violente și totodată asimetrice. „Este greu de precizat numărul exact al combatanților, sursele oferind mai multe indicii în acest sens, asta ca să nu amintim subiectivitatea surselor istorice din acea perioadă. Cert este că în Războaiele Dacice romanii au folosit în jur de 100.000 soldați, legiuni, trupe auxiliare etc. Numărul dacilor și al aliaților lor nu poate fi estimat, însă forța acestora nu se putea compara cu cea a romanilor, dacă avem în vedere aici echipament, pregătire tactic”, spune istoricul Daniel Costache, directorul adjunct al Muzeului Județean Buzău.
Grafică Radu Oltean
Din masa mare de soldați, nu toate trupele participau în același timp la luptă ci în funcție de situație. Asediile cetăților presupuneau o tactică și un echipament militar specific, confruntările directe altele, iar ambuscadele erau altfel gândite.
Ca și în războaiele moderne, și atunci existau iscoade care strângeau informații utile pentru generalii sau căpeteniile care desenau strategiile de luptă. „Cum dacii au intrat în contact cu romanii cu mult înainte de conflictele din timpul împăratului Traian, este evident că aveau cunoștințe despre relieful, căile de acces și așezările acestora. În ceea ce privește existența iscoadelor romane în teritoriul dacilor este clar că acestea au existat, fiind vorba de personal militar special instruit în acest sens, dar nu numai”, spune Daniel Costache.
Potrivit istoricului buzoian, din punct de vedere tactic, de atunci lucrurile esențiale nu s-au schimbat prea mult în ceea ce privește abordarea unui conflict. Recunoașterea terenului, cunoașterea capacităților de luptă ale adversarului, cunoașterea armelor adversarului erau practicate și în acea perioadă. În ceea ce privește strategia de luptă, ea era stabilită, ca și astăzi, la nivelul factorilor de decizie ai armatei, în frunte cu împăratul.
Scenă de luptă între daci și romani. Autor: Radu Oltean
Confruntarea dintre beligeranți nu apărea spontan, ci sigur era rezultatul unei strategii de atragere în zone cu vulnerabilități, din punct de vedere al reliefului.
„Gândiți-vă la faptul că armatele, cea care urmărea să cucerească și cea care își apăra teritoriul, aveau cunoștință în permanență, mai mult sau mai puțin, de poziția adversarului. De multe ori ce este spontan pentru unii poate fi o tactică elaborată pentru ceilalți. Erau importante căile de acces, rutele urmate de armata invadatoare, deoarece favorizau sau nu ambuscadele. Era de asemenea important modul de abordare al traseului, cu trupe în avangardă. De asemenea erau importante centrele fortificate, care o dată scoase din luptă permiteau acces relativ facil către următoarele”, spune istoricul Daniel Costache.
Romanii abordau diferit luptele în câmp deschis față de asediile cetăților, mai spune cercetărorul buzoian, fiind folosite arme specifice asaltului: „Evident că au existat tactici de atragere a adversarului în zone în care să ai parte de un avantaj strategic, iar exemplele din istoria noastră sunt numeroase în acest sens”.
Scenă de pe Columna lui Traian Sursa alba24.ro
Luptele dintre daci și romani din timpul împăratului Traian nu s-au finalizat niciodată prin nimicirea completă a uneia dintre taberele combatante. Nu era în interesul nimănui și nici nu oferea vreun avantaj, chiar dacă aparent așa stau lucrurile. „În general luptele se încheiau cu retrageri în zone ce ofereau protecție. Gândiți-vă că și în momentul în care îți alergi adversarul aflat aproape de nimicire ai pierderi de trupe. În cazul asaltului cetăților, chiar și acolo existau retrageri în cazul în care asediatorul reușea să pună presiunea necesară. Evident existau și cazuri când cetățile asediate au refuzat predarea și au luptat până la ultimul soldat, însă nu ne sunt cunoscute astfel de situații în conflictele daco-romane”, spune Daniel Costache.
Cât privește durata unei confruntări între daci și romani, aceasta depindea de mulți factori: dacă era vorba de o ambuscadă, despre un asediu de cetate ori dacă despre o luptă în câmp deschis.
„În cazul luptelor în câmp deschis, dacă ambele tabere aveau forțe relativ egale, putea dura de ordinul orelor, asediile zile ori chiar săptămâni. Oastea dacilor era compusă din pedestrași, care proveneau din rândul așa-numiților comati și călăreți, cei mai mulți dintre ei din categoria nobililor – tarabostes, sau pileati. Dacii foloseau ca arme de atac ale cavaleriei spadele lungi drepte sau scurte și drepte, lănci și sulițe și arcuri. Pentru apărare foloseau scutul care în general avea formă ovală, unii dintre ei acoperiți, cu coifuri și armuri. Pedestrașii utilizau sulițe, lănci, scuturi și sabii curbe cunoscute sub denumirea de falx, falces sau drepte scurte, cuțite și pumnale de luptă, celebrele sica; cel mai probabil unii dintre ei aveau și topoare sau seceri folosite în luptă. Pentru luptele de la distanță, dacii utilizau arcul de tip „scitic” și lăncile și/sau sulițele”, precizează Daniel Costache.
În urma studiilor efectuate de istorici, s-a ajuns la concluzia că armele dacilor erau foarte eficiente în încleștările cu romanii, care atunci erau cei mai avansați din punct de vedere al dotării. „După primul război dacic al lui Traian, romanii au luat decizia de a ranforsa căștile pedestrimii, la partea superioară, deoarece flaxul dacic permitea luptătorului dac să atace în zona capului, scutul roman fiind proiectat în principal pentru apărarea corpului și picioarelor. Practic capul soldatului roman rămânea descoperit în fața unei astfel de arme”, explică istoricul.
Sursa romanialibera.ro
În urma bătăliilor care se duceau pe parcursul a câteva ore, rămânea în urmă un teren însângerat și cadaver mutilate. „Evident că în urma unei astfel de încleștări, în care determinarea ambelor tabere este maximă, lucrurile erau destul de delicate. Evident că se murea ca urmare a loviturilor, împunsăturilor, rănilor produse în luptă. Nu era un peisaj prea plăcut un câmp de luptă după încheierea confruntării”, spune Daniel Costache.
