Satul la origine avea numele dac, Burtuca (un derivat de la Burtă)
Imaginea acestui sat e imaginea vie a distrugerii României din ultimii 29 de ani de către Regimul Progresisto-Globalist.
Singurul localnic din satul Roșia trăiește ca în secolul al XIX-lea, într-o căsuță de chirpici, luminată cu lampa de petrol. Soarta locului izolat din Munții Metaliferi se schimbă, treptat, după ce un om de afaceri a cumpărat terenurile și casele vechi.
Vasile Utan are 63 de ani și a rămas singurul localnic din Roșia, un cătun ascuns în munți, pe Valea Geoagiului, la circa 70 de kilometri de municipiile Deva și Hunedoara.
În Roșia, în urmă cu jumătate de secol trăiau peste 40 de familii, care munceau în agricultură, exploatări forestiere și la creșterea animalelor. În zilele de târg, oamenii din Roșia (numită și Burtuca) traversau pădurea deasă din Munții Metaliferi și coborau în Săcărâmb și Hondol, sate aflate la circa 10 – 15 kilometri, în ținutul minelor de aur, sau înspre Geoagiu, oprindu-se la Balșa, aflată la cinci kilometri.
Acum drumul de la Săcărâmb la Roșia poate fi parcurs doar pe jos, prin pădurea ocupată deseori de TAF-uri, în timp ce drumul forestier de la Balșa la Roșia este aproape inaccesibil.
Căsuța din satul natal
Vasile locuiește într-una din primele case răsfirate în văile Roșiei. Căminul său din chirpici are o doar cameră și două ferestre mici prin care abia trec razele soarelui.
O lampă cu motorină luminează încăperea, soba cu lemne este folosită pentru gătit și căldură, iar izvorul din curte asigură alimentarea cu apă. Un stâlp de curent electric este plantat în bătătura casei lui Vasile însă omul spune că nu are la ce să folosească electricitatea, nici măcar pentru telefon. În zonă nu este semnal de telefonie mobilă.
În ultimii ani, spune localnicul, s-a descurcat cu un ajutor social de circa 140 de lei și a mai lucrat cu ziua la stână sau la tăiatul lemnelor, iar drumul pe jos spre Balșa l-a mai scos din singurătate. Uneori a trebuit să se păzească de turmele de mistreți care mișună prin zonă, de lupi și chiar de urși de talie mică, din ce în ce mai mulți, spune săteanul.
„Tatăl meu a ridicat această căsuță prin anii 1970 cu ce a putut. Aici a locuit cu mama mea, până a murit. Eu am lucrat ca șofer vreo 20 de ani, în Deva, pe vremea lui Ceaușescu, însă după 1990, după ce am rămas fără loc de muncă, m-am întors aici. Cu timpul m-am obișnuit cu acest loc, chiar dacă treptat toată lumea a plecat din sat”, povestește Vasile. În satul învecinat, Galbina, au mai rămas câteva familii. În Galbina este biserică, iar în trecut, a funcționat o școală pentru copii, poate singurele avantaje ale locului „de peste deal”, față de satul Roșia.
Ultimul om plecat din Roșia
În Roșia, câțiva dintre foștii localnici se mai întorc uneori pentru a-și vedea moșiile. În unele locuri au apărut construcții noi. O stână și un saivan au fost înființate pe deal, nu departe de căsuța lui Vasile, o cabană de lemn se află în construcție pe un alt versant, iar uneori liniștea locului e tulburată de zgomotul TAF-urilor și al drujbelor din exploatările forestiere. Până anul trecut, în satul de munte a locuit Aron Truță, un vârstnic de 80 de ani, ultimul localnic plecat definitiv din sat.
„L-au luat copiii să aibă grijă de el, căci le era prea greu să vină la Roșia”, povestește Vasile Utan. Aron Truță locuia într-o casă frumoasă de cărămidă roșie, cu o gospodărie cu vaci, găini și chiar o turmă de oi în grijă, iar în ultimii ani se încăpățânase să rămână în satul natal, în care s-a întors după ieșirea la pensie, în 1998. Familia însă nu a putut să îl lase singur aici.
„În trecut, satului i se spunea Burtuca. Existau mine de aur la marginea satului. Alți localnici lucrau în minele de la Săcărâmb și Certej, astfel că satul devenise destul de bogat. Nici nu a fost colectivizat, astfel că ne-am putut crește în voie animalele. Totuși, în vremea comunismului, unui șef de partid nu i-a convenit numele de Burtuca pe care îl purta locul și le-a cerut sătenilor să îl schimbe. Oamenii au ridicat din umeri, dar i-au îndeplinit dorința. I-au spus satului Roșia, după Valea Roșcaniului și după pâraiele ce străbat pământul roșiatic al muntelui”, relata fostul localnic.
Soarta satului pustiu s-a mai schimbat în ultimii ani, după ce mai multe terenuri, unele cu tot cu case vechi, au fost cumpărate de Emil Părău, un om de afaceri din Valea Jiului, a cărui casă părintească s-a aflat în Roșia. Ternurile au fost curățate de vegetație, pârâul care traversează satul a fost decolmatat și curățat pentru a preveni inundațiile, au fost înființate stânele, iar planurile lui Emil Părău includeau transformarea acestui loc într-un muzeu viu al satului, în care oamenii să își petreacă vacanțele, trăind ca în vremurile în care locul era animat de foștii săteni.
