Încă de la apariţia sa pe Pământ, ziua de mâine i s-a părut omului o enigmă. Va reuşi să-şi facă rost de mâncare, să supravieţuiască in­tem­periilor, să se apere de ameninţările naturii dez­lănţuite şi ale semenilor săi agresivi? Plin de mistere, de ame­ninţări şi de promisiuni, viitorul trebuia dez­legat înainte de a se împlini. Aşa au apărut ora­co­lele şi vrăjitorii, marii preoţi din templele egiptene şi şamanii extremului nord: cititorii des­ti­nului. Rudimentară la originea ei, ghi­ci­rea viitorului devenise o artă, în An­tichitate fiind considerată o ajun­gere la însăşi esen­ţa lucrurilor divine. Zeii erau contactaţi prin inter­mediul unor preo­tese iniţiate, care ocupau un loc primor­dial în cetate, atât pe plan religios, cât şi politic, strâns legate între ele la vremea aceea. În Egipt, oracolul din Heliopolis s-a bucurat de un renume extraordinar, la fel şi oracolul lui Amon-Ra aflat în Oaza din Siuah, celebru în tot Orientul cu 15 secole î.Hr.
În Grecia, profeţia, pe care Platon o numea „cea mai nobilă dintre toate artele”, se exprima prin glasul Pitiei. Chiar şi Ci­cero, în ciuda scepticismului său, declara că ora­colul din Delphi nu ar fi fost ţinta unor asemenea mulţimi omeneşti şi reputaţia sa n-ar fi fost niciodată atât de mare, dacă justeţea predic­ţiilor sale nu s-ar fi confirmat în timp. Cât despre Plutarh, el afirma că Pitia din Delphi beneficia de sfaturi deosebit de impor­tante, care o făceau infailibilă. Însuşi Nero era invidios pe succesul ei şi dorea să-i dis­tru­gă sanctuarul.
Multe texte antice descriu profeţia drept o manifestare a nebuniei. Dar Eschil admira această dezordine psihică: „A pă­rea nebun este secretul în­ţe­lepţilor”, spunea el. Şi So­cra­te considera nebunia un har: starea „esenţei divine”. An­ticii contau pe subcon­şti­entul „eliberat” al acestor „ne­buni” pentru a per­cepe se­cretele destinului. În ziua de azi, nebunii sunt închişi în aziluri, dar oare ştim cu ade­vărat dacă nu cumva boala le per­­mite unora dintre ei să ac­cea­dă la planuri diferite ale conştiin­ţei, acolo unde oamenii „sănătoşi” nu vor ajunge nici­când?
Le estruci, poziţia publică a au­gurilor era con­si­derabilă. Erau consultaţi înaintea fiecărei decizii sau cir­cumstanţe importante ale existenţei. La Roma, clasa conducătoare consulta cărţile sibiline, dar creştinii au reuşit să oprească aceste practici, refuzând să ad­mită fa­talismul pe care îl im­plicau. Popoarele semite aveau şi ele profeţii şi vizionarii lor.
Preoţii incaşi foloseau frunzele de coca uscate pentru a intra într-o stare de transă, care le permitea să călătorească în viitor. Druizii erau la fel de buni ma­gicieni, cât şi profeţi. „Vatiştii”, profeţii lor pro­fesionişti, şi-au per­pe­tuat arta până în Evul Mediu. Vikingii utilizau runele, un alfabet sacru, în scopuri divinatorii, această practică fi­ind răs­pân­dită deopotrivă prin­tre vechile triburi germanice şi la cele din nordul Italiei.
În ciuda numeroaselor ten­tative de discreditare întreprinse de-a lungul timpului, fie de către „spirite lucide şi raţionale”, fie de către autorităţile reli­gioa­se, prezicerea a continuat să existe, atât la popoarele primitive, cât şi în civilizaţiile cele mai moder­ne. Omul a dorit întotdeauna să se pună în raport cu ceea ce C.G. Jung numea „ştiinţa absolută a subconştientului”, iar această ştiinţă „bizară” se ac­centuează atunci când vre­mu­rile sunt tulburi şi spaimele faţă de ziua de mâine cresc.
Autorii greci şi latini re­la­tează din abundenţă cazuri de divinaţie, dar este greu să le reţinem şi să le cităm drept „probe”, pentru că acele epoci sunt prea îndepărtate pentru a permite o cercetare re­zonabilă. Dar, pe măsură ce ne apropiem de tim­purile de azi, mărturiile sunt tot mai precise şi mai puternice.
Iată o poveste care ar pu­tea să-i surprindă pe raţionaliştii care se doresc „car­te­zieni”.
„Era în 1649, la Dijon (Franţa). Un student aflat în faţa unui examen era dezolat că nu putea descifra sensul unui pasaj din cartea unui autor grec. Ador­mind cu preocuparea aceasta în minte, el s-a văzut în vis în Biblioteca regală din Stockholm, unde a gă­sit un dicţionar care conţinea explicaţia mult dorită, în total zece rânduri, pe care a reuşit să le memoreze în somn şi să le transcrie a doua zi. Cu perseverenţa unui adevărat cercetător, el i-a adresat o scrisoare ambasadorului Franţei la Stockholm, rugându-l să controleze exactitatea visului său. Interesat de întâmplare, diplomatul s-a dus la Biblioteca regală, unde a găsit dicţionarul cu pricina, aflat exact la locul descris de student, iar la pagina respectivă din carte se aflau cele zece rânduri pe care studentul le învăţase în vis”. Această întâmplare a fost publicată în revista „Light” din 30 iulie 1929 şi reprodusă în revista „Psychica”, pe 15 septembrie, în acelaşi an.

Viziunile unui fizician

Emmanuel Swedenborg, născut la Stockholm în 1688, şi-a obţinut doctoratul la Universitatea din Uppsala pe când avea doar 21 de ani. A întreprins numeroase călătorii, apoi a lucrat în Anglia, alături de Newton. În 1734, a publicat rezultatele cerce­tă­rilor sale ştiinţifice şi a încercat să formuleze o cos­mogonie filosofică. În 1744, şi-a abandonat func­ţiile oficiale şi s-a consacrat ocultismului, dove­din­du-se un extraordinar vizionar. El povesteşte că pri­ma sa divinaţie a fost o adevărată explozie de lu­mină. Începând din clipa aceea, viziunile sale s-au succedat neîncetat.
Una dintre cele mai faimoase clarviziuni ale lui Swedenborg a fost studiată de către filosoful ger­man Immanuel Kant, autorul celebrei „Critica ra­ţiunii pure”. Ea a fost mai târziu reluată de către alţi cercetători, seduşi de faptul că s-a produs în pre­zenţa a numeroşi martori. Această viziune a avut loc pe 17 iulie 1759 la Göteborg, la ora patru după-amiaza. Swedenborg se întorcea dintr-o călătorie în Anglia, unde fusese găzduit de nişte amici. Sim­ţindu-se dintr-o dată nervos, a ieşit să facă o plim­bare. Când s-a întors, le-a împărtăşit gazdelor o viziune pe care tocmai o avusese, legată de un incendiu teribil care făcea ravagii în oraşul unde îşi avea domiciliul, la o distanţă de 300 km. Neliniştit şi agitat până seara, spre orele 20.00 s-a liniştit, in­formându-şi convivii că focul a fost stăpânit. Toată lumea a comentat această viziune şi, pus la curent, ambasadorul suedez din Marea Britanie l-a rugat pe Swedenborg să-i descrie catastrofa. Acesta i-a făcut o poveste deta­lia­­tă. Săptămâna următoare, un curier venit din Sue­dia a confirmat că tot ce relatase Swedenborg despre incendiu fusese adevărat.
Regina Cristina a Suediei l-a rugat într-o zi pe contele Hopken să i-l ducă la curte pe Swedenborg, despre care auzise vorbindu-se foarte elogios. Do­rin­ţa ei era să-i regăsească o scrisoare pierdută. Fi­zicianul i-a cerut o noapte de reflecţie. A doua zi s-a prezentat la pa­lat, spunându-i reginei că scri­soa­rea fusese arsă din greşeală de un va­let, dar repro­du­cân­du-i exact con­ţinutul. Stupefiată, regina i-a mul­ţu­mit şi drept pre­ţui­re l-a înnobilat. În­tâmplarea a făcut mare vâlvă la Stockholm, fiind comentată mult timp.
Swedenborg a scris peste 17 tra­tate, dintre care mul­te au avut un ma­re ecou în tim­pul celei de-a do­ua jumătăţi a se­colului al XVIII-lea. El a studiat şi Cabala. În scrie­rile sale, suedezul a anticipat multe dintre invenţiile şi descoperirile mo­der­ne. Lucrările sale filosofice şi psihologice, cât şi stu­diile sale ştiinţifice asupra psiho­logiei animalelor şi asupra creierului uman, au fost publicate toate înainte de 1747, dată de la care s-a consacrat exclusiv ocultis­mului. Opera sa a fost tradusă în mai multe limbi.
În 1769, Biserica din Suedia, a cărei decadenţă o anunţase, l-a decla­rat eretic. Cu toate aces­tea, el a fost consul­tat în con­ti­nuare de cei care erau con­frun­taţi cu pro­ble­me dificile şi care îşi păstraseră în­crederea în el. Swe­denborg a murit la Lon­dra, pe 20 martie 1772, la vârsta de 84 de ani, du­pă cum pre­zisese cu mult timp înainte.
Balzac îl numea „Buddha din nord” şi a fost unul dintre cei mai fideli admiratori şi adepţi ai săi. „Swe­­denborgismul”, scria marele prozator în 1837, „nu este de­cât o repetiţie în sens creş­tin a ma­rilor idei din Antichitate. El es­te religia mea”. Doc­­tri­na lui Swe­den­borg a născut nu­meroase şcoli, care i-au urmat dogma cu­vânt cu cu­vânt.

Tânăra doamnă şi ţiganii nomazi

Printre popoarele care au o pre­dis­poziţie naturală pentru ghicitul viitorului, la loc de frunte de află ţiganii nomazi. Pe când era o copilă, Isabel Arundel era fas­cinată de rulotele ţiganilor care îşi sta­bileau tabăra în apropiere de Furze Hall, proprietatea părinţilor săi din comitatul englez Essex. Deseori, în timpul jocurilor sale prin parc, ea se aventura până la ta­băra lor şi petrecea multă vreme cu ei. Se îm­prietenise cu una dintre femeile din şatră, pe nume Hagar. Fără să ştie părinţii săi, Isabel îi aducea mici cadouri. Hagar o iu­bea foarte mult. Ea îi făcuse şi horos­co­pul, pe care îl scrisese mai întâi în lim­ba romani, traducându-l apoi în en­gleză. Pentru a fi sigură că nu uită nimic din el, Isabel l-a copiat cuvânt cu cuvânt în jurnalul său, ştiind pe dinafară fiecare detaliu: „Vei traversa marea şi vei sta fără să ştii în acelaşi oraş cu omul pe care ţi-l rezervă destinul. Multe obstacole se vor ridica între voi, cerând curaj, ener­gie şi inteligenţă pentru a le de­păşi. Viaţa ta va semăna cu un ocean plin de valuri, dar Dum­nezeu îţi va fi me­reu alături şi vei în­vinge. Vei fi condusă de steaua ta, fără să pri­veşti într-o parte sau alta. Vei purta numele tribului nostru ţigănesc, fiind mândră de acest fapt. Vei fi, la fel ca şi mine, no­madă, ba chiar vei călători şi mai mult. Viaţa ta nu va fi de­cât schimbare şi aven­tură. Soţul tău şi cu tine veţi fi un singur suflet în două corpuri di­fe­rite. În viaţă, ca şi în moarte, nu veţi fi niciodată despărţiţi prea mult timp. Arată-i ce am scris celui cu care te vei mărita”.
Ulterior, Hagar a mai făcut nişte adăugiri la acel horoscop: „Vei avea o alegere de făcut şi vei aştepta ani întregi, dar îi eşti destinată pentru eternitate. Numele şatrei mele îţi va cauza neplăceri şi mo­mente de umilinţă, dar vei triumfa prin tenaci­tatea ta”.
La vârsta de 19 ani, Isabel a traversat Canalul Mânecii pentru a se stabili cu părinţii ei la Boulogne. Acolo l-a întâlnit pe bărbatul vieţii ei: înalt de 1,80 m, bine făcut, cu frunte înaltă şi tenul smead. Era un perfect gentleman, călătorise în lumea întreagă şi trăise in­tens. L-a recunoscut imediat ce l-a zărit. Dar a avut un şoc când i-a auzit numele: îl che­ma Richard Burton, Burton – la fel ca numele tribului ţigă­nesc al lui Hagar.
Numeroase obstacole s-au opus multă vreme casătoriei celor doi îndrăgostiţi, dar până la urmă au trecut peste ele. După nuntă, viaţa lor a devenit mai aventuroasă decât a ţiganilor bo­emi, pentru că au călătorit prin toată lumea, fără să se stabilească în vreun loc. Richard Burton a fost un explorator faimos, etnolog, diplomat şi scriitor. Lui i se datorează descoperirea lacului Tanganika. Soţia sa l-a urmat în aproape toate călătoriile sale, dormind adesea în cort, ca nomazii. Viaţa aven­turoasă a Isa­belei, prezisă în detaliu de ţiganca Hagar, era departe de cea pe care ar fi trebuit să o aibă o domnişoară din protipendada engleză.

Un „Premiu Nobel” povesteşte

Selma Lagerlof s-a născut pe 20 noiembrie 1858, într-o mică fermă din Marbacka, în provincia Värmland din Suedia. În seara venirii sale pe lume, la ora 21.00, nevasta preotului care locuia la ferma vecină, mătuşa Veunervik, a venit să afle ştiri despre naştere. A fost poftită în camera unde bătrâna d-nă Lagerlof îşi petrecea toată ziua. Aşezată pe o cana­pea, tricota ciorapi pentru nepoţei. Fiul ei, lo­co­te­nentul Lagerlof, tocmai intrase în oda­ie, anunţând-o că soţia lui îi născuse o fiică: Selma. În po­fida orei târzii, cele două femei s-au aşe­zat la o prăjitură şi o cafea, tăi­făsuind despre mica făp­tură care tocmai venise pe lume. Mătuşa Veunervik şi luase cărţile de joc cu ea. Avea reputaţia că ghicea fără greş, deşi nu recunoştea cu plă­cere acest fapt. S-a lăsat deci un pic ru­gată înainte de a întinde cărţile. Şi-a plimbat degetele peste ele şi, cu faţa încreţită de încordare, a murmurat cu­vinte de neînţeles. „Ce vezi?”, a între­bat-o nerăbdătoare bătrâna Lagerlof. „O boală”, i-a răspuns Veu­nervik. „Din păcate, o va avea toa­tă viaţa. Dar mai văd şi nişte călă­torii foarte lungi şi dese schimbări de casă”. „Dacă va fi bol­navă şi incapabilă să muncească, se va plimba de la o rudă la alta”, a spus necăjită bunica. „Va munci toată viaţa şi va avea mare succes, nu te în­grijora”, i-a răspuns vecina. „Poate slujind la stră­ini”, a suspinat din nou bunica. „Nu va munci ni­cio­dată la vreun străin, se va ocupa cu cărţi şi hâr­tii”, i-a mai spus Veunervik. Surprinsă de această pre­cizare, bă­trâna Lagerlof s-a uitat şi ea de aproape la cărţi, în­cercând să desluşească ceva. „Spui că se va ocupa de cărţi şi hâr­tii? Înseamnă că se va mă­rita cu vreun vicar să­rac, cu care va merge din parohie în parohie… Să dea Dum­nezeu să fie mă­car un om bun”. Veu­ner­vik a între­rupt-o din nou: „Vrei să ştii ade­vărul? Nu se va mărita nicio­dată”.
Într-adevăr, marea scri­i­toare sue­deză Selma Le­gerlof s-a îm­bolnăvit grav în copilărie, având toată viaţa o sănă­tate fragilă. Nu era decât o învăţătoare obscură, când şi-a publicat primul roman, „Legenda lui Gösta Berling”, care a cunoscut un succes ex­traordinar, propulsând-o de la o zi la alta pe culmile celebrităţii. A ieşit din învăţământ şi a călătorit în Italia, apoi în diverse ţări unde a descoperit subiecte pen­tru roma­nele ei, care au fost traduse în toate limbile. Ca­riera sa a fost încoronată de un Premiu Nobel pentru lite­ratură, primit în 1909. Cu acea oca­zie, Selma La­gerlof a vorbit despre predicţia mătuşii Veunervik, ghicitoarea în cărţi, pe care bunica ei i-o povestise mai târziu, în detaliu. Textul a fost publicat în 1909 în revista franceză „Le Matin”. Scepticii pot pretinde că bătrâna inventase acea poveste de dragul nepoatei ei. Dar oamenii serioşi ştiu că Selma La­ger­lof, lau­reată cu Premiul Nobel, nu avea nevoie de o astfel de publicitate.