Holocaustul din România, la costum și cravată!

„Fotografia de mai sus apare într-un material didactic conceput pentru elevii care studiază în liceu Holocaustul. Fotografia ilustrează efectele legilor anti-semite date de Ion Antonescu, legi potrivit cărora evreii, pentru că nu au fost „admiși” pe front, nici măcar în linia întâi, au fost obligați să iasă la muncă în folos obștesc: să curețe Bucureștiul de zăpadă, când ningea mai tare – cam o dată pe an, și alte activități, la care evreii se prezentau în costum și „la cravată”, cu aparatul de fotografiat după ei, să imortalizeze pentru eternitate ororile regimului antonescian. Se pare că unul dintre jovialii evrei persecutați de români din poza de mai sus este Mihail Sebastian.

De precizat că evreii au pus mâna pe măturoiul și lopata de gunoier, desigur, „la mișto”, vestitul umor evreiesc, rămas celebru din acei ani pentru ideea de a pune inscripția „carne cusher” pe trupul unuia dintre legionarii uciși de armată în ianuarie 1941 și declarat evreu, pentru eternizarea acelorași suferințe!

Materialul didactic respectiv se axează pe citate din Jurnalul marelui scriitor! Ce au uitat să precizeze autorii materialului didactic este că Jurnalul respectiv nu a fost dat publicității decât la o jumătate de veac după ce a fost scris!… De ce așa de târziu? Pentru că Jurnalul a mai avut niște autori, necunoscuți, care au lucrat la Jurnal ani buni după moartea autorului. Lor li se datorează câteva consemnări care nu puteau fi făcute de Sebastianm, ci imaginate de alții. Unul dintre acești „co-autori” de Jurnal se pare că a fost fostul meu coleg VICU MÂNDRA… L-am recunoscut după consemnarea făcută despre Eugen Ionescu, total falsă!

https://ioncoja.ro

Jurnalul lui Mihail Sebastian

Viata evreilor din România în perioada Holcaustului

Mihail Sebastian (Iosif Hechter), e scriitorul român interbelic autor al unor romane precum “De două mii de ani”, ”Accidentul” şi al unor piese de teatru precum “Jocul de-a vacanţa”, ”Steaua fără nume”, “Ultima oră”. Jurnalul său, în care face însemnări între anii 1935-1944, reprezintă un important document pentru că înregistrea-ză nu numai propriile trăiri şi dileme, ci şi drama populaţiei evreieşti care se desfăşoară în aceşti ani (L. Volovici). Deasemenea Jurnalul prezintă şi “reacţiile” unor personalităţi ale vremii în faţa tragediei evreieşti.

Activităţi de învăţare Clasa este împărţită în patru grupe. Fiecare grupă trebuie să urmărească prezentarea (folosindu-se sistemul AEL şi/sau fişe de lucru) şi trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

Grupa I – Care sunt legile antisemite menţionate în Jurnalul lui Mihail Sebastian? Care consideraţi că este motivaţia pentru care statul român impune aceste legi?

Grupa a II-a – Care este atitudinea populaţiei, a românilor obişnuiţi, faţă de evreii în perioada interbelică? Care consideraţi că este motivaţia acestui comportament?

Grupa a III-a – Care sunt reacţiile personalităţilor culturale româneşti faţă de politica antisemită a guvernului? În ce mod sunt influenţate aceste reacţii de prietenia faţă de “evreul” Mihail Sebastian? Care consideraţi că este motivaţia acestui comportament ?

Grupa a IV-a – Cum influenţează această perioadă viaţa interioară şi exterioară a lui Mihail Sebastian? Care sunt cele mai des utilizate cuvinte folosite de autor atunci când prezintă reacţiile sale? Cum v-aţi simţi voi în locul său? Materialul prezentat mai jos este bazat pe o serie de citate preluate din: Mihail Sebastian – Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996

9 ianuarie 1940 Azi, la adjunctură, Ghiţa Ionescu…mi-a spus că viitoarea concentrare e special făcută pentru evrei…” Nu înţeleg de ce… în timp de război mai merge. Faci trupe speciale de evrei, ca să le trimiţi în prima linie şi să le decimezi. Dar acum ce rost are?” Am plecat de acolo deprimat.Totul e suportabil, până când începi să te simţi lovit nu ca soldat, nu ca cetăţean, ci ca evreu.

28 ianuarie 1940 V.A. îmi spunea ieri despre căpitanul C. un cuvânt care rezumă o întreagă politică românească: -E dat în mă-sa, e rău, bate şi înjură, dar are un lucru bun: nu-i suferă pă jidani şi ne lasă şi pe noi să dăm în ei.

1 ianuarie 1941 Noaptea mobilizării, plecarea din cazarmă… cele două nopţi şi trei zile în trenul regimentar… ocolul spre Lugoj… ziua în gara Lugoj, chinul, nesfârşitul chin pe rampa gării, şi pe urma tot restul celor două săptămâni… culminând cu întoarcerea acasă, într-un detaşament de evrei… Ajunsesem la un fel de stupoare, care mă făcea să primesc fără revoltă, ca prin somn atâtea lovituri care au urmat: excluderea din barou, concedierea de la Fundaţie, trimiterea la sapă într-un detaşament de muncă…

18 martie 1941 Textul legii chiriilor… e deprimant. Nu ştiu de ce măsurile antisemite “legale” mi se par mai întristătoare decât bătăile… Toată ziua am fost trist. Mi-e inima grea şi nu pentru faptul în sine că trebuie să plătesc o chirie peste puterile mele, că va trebui poate să renunţ la garsonieră… ci pentru toată această inutilă cruzime.

16 aprilie 1941 Casa asta pe care trebuie s-o părăsesc, în care am locuit doi ani…mi-a deve-nit totuşi ca o fiinţă scumpă…Uneori îmi spun că n-ar trebui să mă las deprimat de atâta lucru… e o chirie mai puţin… Toţi împreună în Antim, vom cheltui mai puţin, vom avea mai mult timp de rezistenţă…

20 aprilie 1941 Se confiscă aparatele de radio. Astăzi, prima zi de Paşti operaţiunea a şi început şi fără nici un advertisment…

24 aprilie 1941 Patru zile de când nu mai am aparat de radio! Mă simt parcă mai singur, mai dezorientat, mai lipsit de sprijin…

26 martie 1941 La 11 ½ noaptea Radio Bucureşti a anunţat că proprietăţiile imobiliare evreieşti sunt expropriate… ce mai poate urma de acum încolo?

28 martie 1941 Altă dată… antisemitismul era bestial, dar în afară de lege…şi oricând, măcar de formă puteai să apelezi la autoritatea de stat… Acum şi sentimentul ăsta e pierdut. Toate ziarele de azi publică pe prima pagină, cu titluri enorme, vestea exproprierii evreilor. Restul ştirilor, războiul sunt undeva la coadă…

24 iunie 1941 In oraş pe ziduri, pe vitrine… afişe… cu legenda “Cine sunt stăpânii bolşevismului” – reprezintă un jidan în caftan roşu, perciuni, tichie, barbă, ţinând într-o mână o seceră şi într-alta un ciocan. Ascunşi sub pulpana lui trei soldaţi sovietici. Mi se spune că afişele au fost lipite de sergenţi de poliţie…

28 iunie1941 Mă îngrijorează tensiunea antisemită care se menţine şi se alimentează prin presă, radio, afişe… De ce? De ce?

29 iunie 1941 Li se interzice, începând de astăzi evreilor să mai abordeze drapelul tricolor şi cel german. Camioanele de poliţie au trecut azi prin felurite cartiere confiscând steagurile.

1 iulie 1941 Ieri, în tramvai, vatmanul mă vede cu un ziar în mână: -Au intrat în Moscova? -Incă nu. Dar cu siguranţă, azi, mâine. -Păi să intre. Ca să-i jupuim pe jidani.

8 iulie 1941 Tigănuşii vând pe stradă “Romanul măcelarului roşu” ţipând: ”Pleacă trenul din Chitila/Cu Stalin în Palestina/ Pleacă trenul din Galaţi/Cu jidanii spânzuraţi.

2 august 1941 To ţi evreii, de la 20 la 36 de ani, convoca ţi la prefectura Poli ţiei pentru ast ă seară şi mâine cu mâncare pe trei zile şi rufe de schimb. A şadar şi Benu şi eu. Un moment de înlemnire, de spaim ă neputincioas ă, de disperare…

3 august 1941 …e într-adev ăr vorba… de o concentrare de munc ă… în orice caz nu e sau înc ă nu e (a şa cum m-am temut ieri), repetarea dramei de la Ia şi care şi ea tot cu o ”simpl ă” convocare la poli ţie a început…

28 august 1941 Benu e repartizat la Fierbin ţi. Pleac ă mâine dimineaţă.

13 noembrie 1941 Benu… locuie şte într-o cas ă rece, far ă sob ă, fă r ă lemne… Cu un fel de inim ă împietrit ă tr ăim, r ăbd ăm, a ştept ăm. Şi mai g ăsim puterea s ă râdem, s ă citim, s ă vorbim.

26 octombrie 1941 Sunt împietrit de spaimă şi nelini şte. Mi-e mil ă de b ătrâni şi de co-pii. Mi-e mil ă de Mama. Nu ştiu ce s ă-i spun… cum s ă o mângâi.

3 septembrie 1941 Populaţia evreiască din Bucureşti trebuie să dea până în 2 zile 4000 de pături, 4000 de perne, 4000 de paturi, 8000 de cearceafuri… Comunitatea e invitată să strângă ea lucrurile.

5 septembrie 1941 Lamentabil spectacol în curtea Sinagogii Mari, unde se strâng paturi, saltele, rufe de pat, perne. Oameni necăjiţi vin mereu cu lucrurile în spinare, resemnaţi, trişti… Nu mai miră pe nimeni nimic… azi dimineaţă a venit o nouă cerere, tot ultimativă: 5000 de costume, pălării, bocanci…

21 octombrie 1941 Toţi evreii sunt obligaţi – spune o lege apărută azi… a preda statului efecte de îmbrăcăminte.

23 octombrie 1941 Sunt oameni care se pregătesc să cumpere paltoanele, hainele, cizmele cerute de lege… Eu nici nu mă pot gândi la asta. De unde să iau atâţia bani?

5 septembrie 1941 In fine, tot azi dimineaţa, s-a comunicat Comunităţii c ă începând de miercuri va trebui s ă purt ăm, cusute pe hain ă… pe-tece de stofa cu “steaua cu şase col ţuri”. M-am întors acasă otrăvit.

20 ianuarie 1942 “Noul comunicat asupra evreilor… To ţi evreii f ă r ă nici o excep- ţiune, sunt obliga ţi s ă lucreze 5 zile la curăţirea z ăpezii. Orice neregul ă ce se va stabili va atrage expulzarea evreilor din ţar ă”.

1 martie 1942 Cele 5 zile de se majoreaza la 10

4 martie 1942 Prima zi de muncă la zăpadă. Doborât de oboseală. Plecaţi la 5 ½ dimineaţa de acasă ne-am întors la ora 8 seara. Munca propriuzisă e batjocură…

8 martie 1942 Viscoleşte. Iarna s-a întors. Astăzi, pe câmp… mă simţeam mai ostenit şi mai îngheţat ca oricând… Mutam zăpada dintrun loc în altul… operaţie de zădărnicie absolută.

27 martie 1942 Trebuie să plătesc 5000 pentru 5 zile de zăpada deşi am lucrat 10. La început am fost furios…

12 septembrie 1941 Mi-au închis azi telefonul, după ce din eroare probabil mi-l lăsase-ră deschis două luni. ”Dacă domnul Sebastian e evreu, telefonul va fi blocat”, i-a comunicat azi Mamei cineva care telefona de la Societate. Şi două ore mai târziu operaţia era făcută.

25 septembrie 1941 93000 lei îmi cere proprietarul ca să-mi reînnoiască contractul. Voi accepta, desigur, căci o mutare acum este imposibilă… Jumătate de oră am discutat, încercând să obţin o reducere. Era umilitor, trist, penibil… Aş fi vrut, întorcându-mă acasă, să pot izbucni, să pot urla, să pot plânge…

12 noembrie 1941 O ordonanţă a primăriei interzice evreilor să se târguiască în pia-ţă, în afară de anumite ore (10-12)… Te întrebi în fiecare zi ce se va mai născocii împotriva noastră… totul devine grotesc, pueril, stupid..

1 decembrie 1941 Se confiscă schiurile de la evrei. O ordonanţă îi obligă să le depună imediat la Comunitate.

18 august 1942 “Evreii depun bicicletele!” – titlu mare … al ziarelor… M-a pufnit râsul… Anecdota cu evreii şi bicicliştii era automat evocată… Incepând de mâine evreii vor plăti 20 de lei pâinea, iar creştinii 15.

19 august 1942 Nu 20, 30 de lei costă pâinea pentru evrei.

10 septembrie 1942 Evreii nu vor avea pâine o zi din cinci. Raţia de zahăr se scade pentru evrei de la 200 g la 100. Cea pentru creştini se menţine la 600g.

20 decembrie 1942 Trăiesc cu adevărat de pe o zi pe alta. Am o mie de lei în buzunar şi nu ştiu unde voi găsi poimâine altă mie. Nu cheltuiesc pentru mine decât banii de tramvai. De zece zile m-am lăsat de tutun. Intre timp, am încasat de la şcoală mici sume de bani, 2000, 3000, 4000 – diferenţe de salar, pe lunile trecute… Chiria n-am s-o plătesc la 26, dar de plătit tot va trebui s-o plătesc într-o zi, peste o săptămână sau două. Cu ce? De unde?…

4 ianuarie 1943 Incepând de astăzi evreii au nu 50, ci 100 grame mai puţin decât creştinii. Patru raţii zilnice ne sunt suprimate.

13 februarie 1943 14000 de lei taxa de zăpadă pentru mine şi Benu. Până la 23 februarie am de plătit alţi 40000 taxe militare. Iar în martie, teribila problemă a chiriei. De unde? Cu ce? Nici nu îndrăznesc să mă gândesc…

5 noiembrie 1942 Un ordin al Ministerului Propagandei dispune scoaterea c ă r ţilor de autori evrei din libr ări şi biblioteci. Am văzut azi la Hachette două imense tablouri tip ărite cu litere mari: SCRIITORI EVREI. Sunt desigur şi eu acolo, afişat ca un delicvent, ca un criminal: numele p ărin ţilor, data şi anul na şterii, lista c ă r ţilor.

9 octombrie 1942 Din nou strada Sf. Ion Nouă şcoli sunt pline cu familiile ridicate azi noapte spre a fi trimise în Transnistria. Vezi pe la fereastră chipuri palide, încremenite… şi câte un copil care râde… Şi nu te poţi desface de gândul că poate aceia şi soartă ne aşteapt ă pe toţi.

2 martie 1937 Lungă discuţie politică cu Mircea (Eliade), la el acasă… nu aleg decât declara ţia lui că iubeşte garda, sper ă în ea şi a şteapt ă victoria ei. Ioan Vod ă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, B ălcescu, Eminescu, Hasdeu – cu to ţi au fost, la timpul lor,gardi şti… Dup ă opinia lui, studen ţii care l-au ciopâr ţit cu cu ţitele pe T.B. asear ă la Ia şi nu sunt gardi şti, ci, ori… comuni şti, ori naţional-ţărăni şti. Textual… Ţoti cei care nu sunt gardişti, to ţi cei care fac alt ă politic ă decât cea gardistă, sunt trădători de neam şi merit ă aceea şi soartă… Să nu uit de asemeni explica ţia pentru care el ader ă cu atâta inim ă la gard ă: ”Eu întotdeauna am crezut în primatul spiritual”.

28 martie 1941 Camil Petrescu se vaită că probabil lui nu i se va da nici una din casele luate de la evrei: ”Mie nu mi se dă niciodată nimic” – spuse el descurajat. ”Ei bine, de astă dată – răspund eu – chiar dacă ţi s-ar da sunt convins că nici n-ai primi”. ”Să nu primesc? De ce să nu primesc?” Vorbea cu atâta linişte încât am în-ţeles nu numai că nu vedea nici un motiv să nu-şi însuşească o casă care nu-i aparţine, confiscată de la un evreu, dar că aşteaptă să pri-mească o asemenea casă. 29 iulie 1941 C.P.mi-a spus azi că are intuiţia că întradevăr evreii din Basarabia au tras asupra românilor. Ei au început. 26 martie 1941

Eugen Ionescu a venit din nou la mine, disperat, fugărit, obsedat, neputând suporta gândul că poate îl vor da afară din învăţamânt… nici numele Ionescu, nici un tată incontestabil român, nici faptul de a se fi născut creştin şi nimic, nimic, nimic nu poate acoperi blestemul de a avea în vinele lui sânge de evreu.

 

 

20 iulie 1941  i-a spus lui Eugen Ionescu că nimeni nu mai poate fi azi anglo-fil. Ruşii trebuie învinşi, iar germanii trebuie să rămâna învingători. Altfel vom fi conduşi de “evrei şi pantofari”

 

23 iulie 1942 Mircea Eliade e în Bucureşti. Se înţelege, n-a căutat să mă vadă şi n-a dat nici un semn de viaţă. Altă dată mi s-ar fi părut odios, ba chiar imposibil. Acum mi se pare firesc. E mai simplu, e mai clar. Cu adevărat, nu mai am nimic, absolut nimic, nici să-i spun, nici să-l văd.

Dă clic pentru a accesa initiatives11.pdf