Libertate de exprimare sau discurs al urii?

Legislaţia anti-discriminare şi libertatea de exprimare (free speech) au fost gândite în occident ca mijloace de protecţie a membrilor minorităţilor ce riscă opresiunea majorităţii, respectiv a celor care profesează un discurs contrar celui oficial sau celui dominant în societate. Între timp minorităţile au ajuns să fie acceptate iar discursul contra-cultural a devenit el însuşi oficial şi cultură dominantă.

Cu toate acestea, lupta cu discriminarea continuă sub forma privilegierii minorităţilor şi a discriminării lor pozitive iar libertatea de exprimare rămâne unidirecţională. E acceptată doar în termenii deveniţi mainstream, curent principal, ai fostei contra-culturi, dar nu şi în termenii care o contestă: ești liber să critici și să contești moravurile tradiționale, pudoarea și decența, în numele emancipării, dar să nu cumva să zici despre homosexualitate că nu e în regulă.

Ceea ce aduce aminte de paradoxurile comunismului: deşi revoluţia a învins, ea e permanentă iar lupta cu duşmanul de clasă se ascute deşi acesta nu mai există ori s-a resemnat demult.

Fenomenul nu este nou. În a sa istorie a revoluției ruse, Pipes nota faptul că prima măsură a Comitetului Executiv al Sovietului din Petrograd după arestarea țarului, la 3 martie 1917, a fost ca, la 5 martie, să dispună încetarea apariției ziarelor „reacționare” și, imediat a doua zi să interzică redactorilor șefi de la toate cotidienele și periodicele să mai publice fără permisiunea expresă a Sovietului – ceea ce a declanșat proteste puternice, întrucât reinstaura fix cenzura pe care socialiștii o contestaseră până la revolta din 1905, când a fost desființată. Deși, pe moment, măsura  a fost revocată, Pipes remarcă faptul că “devenise limpede că intelighenția socialistă, deși profesa idealuri democratice din cele mai elevate, era pregătită să încalce unul din pricipiile fundamentale ale democrației: libertatea de expresie.”

Cu alte cuvinte, ceea ce socialiștii reclamaseră vechiului regim – libertatea de opinie și eliminarea cenzurii – pentru a-l putea submina, căutau, după cucerirea puterii, să elimine pentru a nu putea fi contestați eficient.

Revenind la zilele noastre și la felul în care lupta cu cenzura e bună până se obține poziția dominantă, atât lupta contra discriminării minorităţilor (dusă de cei care le instrumentalizează) cât şi free speech se dovedesc a fi fost doar mijloace de dobândire a puterii şi de păstrare a controlului.

Presa formală însăși, din „câine de pază al democrației” – cum era alintată în deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului – și beneficiară a liberei exprimări, a devenit câinele de pază al noii ordini și sclava clișeelor Nouvorbei (Newspeak). E „a patra putere în stat” – cum i se spunea, plastic, odinioară – nu pentru a controla celelalte puteri în interesul cetățeanului, ci în a îngrădi accesul acestuia la adevăr.

Cu alte cuvinte, dreptul la liberă exprimare a fost util cât timp a fost o armă pentru a lovi şi submina norma tradiţională şi a pune o alta în loc; când noua normă s-a instalat, libertatea de exprimare devine din armă utilă, risc.

Accentul discursului uzurpatorilor se mută dinspre grija pentru libertate înspre grija pentru responsabilitatea de a nu le fi ofensați protejații și de a nu fi contestat noul iconoclasm. Libertatea devine pericol.

                                                                                                                        CrossRoads

Sursa: reactionarii.blog

http://www.justitiarul.ro