Nici unul dintre noi nu am votat vreodata in cunostiinta de cauza!
Avem o țară frumoasă, bogată și locuită. De la înălțimea asta nu se vede cat e de exploatată, uzată, depopulată și tristă. Câte resurse naturale am pierdut, cate păduri au fost rase, cate uzine au ajuns la fier vechi, cate sate au dispărut, cât de mulți au plecat, cat de debusolați
Bravo, Lupule!
Mi s-au umezit ochii când l-am revăzut (a doua oară!) pe lordul cu papillon la gât. Nici filmul „tău”, nici cel popularizat de vestitul CTP
https://republica.ro/romania-vazuta-din-elicopter
nu a vrut să ne amintească momentele de aur când Ion Papillon Rațiu ne promitea în România o economie „de servicii”. Azi, după 30 de ani, am fi văzut toți că știa ce spune, că nu „ratarea retehnologizării” ne-a adus economia de azi. Ne era pregătită (și nouă, și „altora”) o economie de servicii … (Embargoul la tehnologii era politică veche, dinainte de ’89.)
Magnific momentul în care Ion Fluturaș Rațiu ne citează „o definiție a Democrației” fără a mai aminti și numele celui din care cita! „[…] până la ultima picătură […] ca să poți să nu fii de acord cu mine!”
Democrația este net superioară Comunismului (pe care l-a și distrus). Toată lumea știe că rudimentarul Comunism, incapabil să se facă iubit de mase, n-avea altceva mai puternic decât forțarea oamenilor să „adere”. Democrația este imens mai subtilă: îți dă voie să nu fii de acord! Au băgat de seamă și americanii (ăi de Stânga) – pot ei să nu fie de acord cu politici interne (Sănătatea, de ex.), pot ei susține că majoritatea vrea altceva (faimosul „single payer”), că după alegeri nu le iese și pace! Rămân doar cu dezacordul! (Au dezgropat și un studiu al uneia dintre universitățile lor faimoase, care – zic ei – arăta că dorințele populare de politică internă au impact ZERO în implementări!)
Dar Ion Fluturaș Rațiu știa ce spune: cât simți că ai fost liber „să te opui” (adică să nu fii de acord), te simți mai răcorit. Iar dacă mai și vii la vot (DE UNDE IESE EXACT CE TREBUIE!) ai dat acoperire și procesului democratic. (Comunismul nostru ne lăsa să votăm, ieșea cine trebuia – nea Nicu – dar … uitau să mai pună și alți candidați – de formă, desigur – probabil din spaima de a nu da de înțeles că ar exista „opoziție”!
Filmul nu vă spune că, înainte de popularul candidat român din 2004 „cu care simțeai că ai putea ieși la o bere” a mai existat unul prezentat EXACT LA FEL – chiar de tătâne-su, dacă nu mă înșel (ori de cineva din echipa sa de campanie). Despre acest candidat, tătâne-su (fost șef la Spionaj, dar cunoscut publicului larg as „read my lips: no new taxes!” – când fusese în Scaun el însuși) sigur declarase în fața camerelor că noul candidat al familiei fusese „the fastest kid in class”! Acesta era candidatul care „trebuia să iasă” în 2000, și chiar a ieșit, în urma unor „neclarități” într-un stat unde guvernator era fratele mai mic al candidatului. De pe atunci s-a împământenit obiceiul/credința că „alegerile sunt strânse”, după care iese „candidatul surpriză”, adică „cine trebuie” – de multe ori în ciuda „exit poll”-urilor …
(A pățit-o și B Sanders, acum câteva zile!)
(Eu unul nu înțeleg de ce Adrian Năstase nu a râs la întrebarea lui T.B. și nu i-a spus „Mi-am mai revizuit vederile, mi-am mai înțeles greșelile, dar sunt încă de partea Prostimii – pe Stânga, adică. Tu însă, chiar ai fost comunist !? Și acum ai ajuns tocmai pe Dreapta ?! Nu te lauzi cam tare ?” În plus, nimeni nu pare să se întrebe cum de sunt candidații Dreptei mai bine informați decât cei ai Stângii O fi „Securitatea cu ei” ? Tradițional, așa este în Democrație; in „Comunism” era invers, măcar o vreme, la începuturi. După ce a plecat Ion Mihai P. „la pensie”, prin ’78, s-o mai fi „penetrat” sistemu’, de-a ajuns Secu’ pe Dreapta … Oricum, nu mă mir: ca să fii bun de o asemenea ocupație, trebuie să fii om dinamic, de acțiune, dur – Dreapta, prin excelență)
Oricum, americanii au mai remarcat și altele. Puteau să remarce și românii, că nu necesită geniu … dar românii s-au abținut. Este extrem de important ca lumea să participe la vot! Fiindcă asta este proba de bază la dosar că țara este guvernată democratic. Nu mai contează cine doctoricește votul – cine poate, desigur (iar în Democrație, aceștia n-au cum să fie comuniștii/stânga). Este de asemenea foarte important să ai și o NEparticipare substanțială la vot. Aceștia vor fi prezentați drept „teren de luptă” (lupta/munca de convingere a votantului nehotărât), așa că în ultima noapte au de unde să apară „voturile surpriză” (cum aud – de exemplu – că ar fi fost un anume vot la Paris …).
Pe scurt: se creează incidente, se arată poporului că „Geoană este prostănac”, ori că „Ponta a blocat votul în strănătate”, ori se inventează că rudele celor din străinătate i-au presat pe aceștia din urmă să voteze „contra asupritorilor”, și așa se obține justificarea voturilor surpriză. (Nu am dubii că imensa majoritate a celor „duși la lucru” sunt „luptători pentru libertate”, ci doar că s-ar deranja -distanțele sunt mari – să voteze, doar enervați de una sau alta.) Se obține acoperirea pentru rezultatul care „iese așa cum trebuie”.
Nici n-au visat comuniștii așa subtilitate.
Și reușesc să enerveze și cu altele … Nu știu dacă „the silver bullet” a fost făcut celebru prin noiembrie ’63, ori mult mai devreme, dar de „glonț de aur” nu mai auzisem. Ed Curtin – profesor pensionar – vă poate face capul mare pe subiect.
Toată lumea dusă la școală o fi fost prelucrată – în Epoca de Aur, nu după – la orele de fizică asupra diferenței între „experiență” și „experiment”, dar azi toți românii par deciși să „experimenteze”, în loc să „experiențeze” – dacă tot vor să copieze Vestul. Să „trăiască” s-a demodat, de zici că nici nu a fost. Ne consolăm cu ideea că, în timp, versiuni greșite/disonante devin corecte/oficiale, prin repetiție.
E bine să ne reamintim cum au început lucrurile și cum au evoluat. În Duminica Orbului din 1990 au votat peste 140% din alegătorii reali, cu FSN-ul condus de Ion Iliescu. El a reformat „statul socialist multilateral dezvoltat” și l-a transformat într-o economie de piață …de desfacere. Poate reușim în cele din urmă să înțelegem unde s-a greșit. Prin 1990 încercam să conving că nu ar fi dificil să aflăm mai întâi ce vrem și apoi să cădem de acord asupra căilor de a obține. În principiu era de dorit să ne fixăm ca ținte prețuri „occidentale” la principalele produse și servicii și apoi venituri la niveluri „occidentale”. Economia „de cumetrie” a creat însă un haos de avantaje și sacrificii care au produs dezechilibre uriașe. După ce am distrus (cred, cu bună știință și rea-credință) economia socialistă am subvenționat tot felul de afaceri (majoritatea, necurate), am favorizat slugărnicia, lipsa de scrupule și oportunismul în locul experienței, demnițății, bunului-simț și bunei-credințe. Merităm ce am obținut, chiar dacă nu e totul rău. Repet: trebuia să începem cu o justiție ca la carte (destul de corect teoretic, descrisă în Constituție) transformată prin mită și șantaj (venituri și pensii nejustificate, toleranță exagerată la rea-credință și gravă neglijență), într-un grup organizat condus de indivizi cu mari carențe profesionale și morale. Fără un paznic de nădejde (justiție fermă, obiectivă supusă doar legii) orice activitate (inițiativă, investiție sau muncă) nu poate avea un rezultat predictibil. Relațiile au promovat incompetența, indolența, corupția la nivel de autorități ale statului (mafiot).