Homeostazia gratie sistemului nervos – ACŢIUNE CURATIVĂ 1
Homeostazia gratie sistemului nervos – ACŢIUNE CURATIVĂ 2
HIPOTENSIUNE ŞI HIPERTENSIUNE
Îmi propun, de-a lungul acestui capitol, să pun în evidenţă importanţa deosebită a funcţiei reglatoare exercitată de sistemul nervos.
Am ales ca exemplu cazul tensiunii arteriale şi niciun detaliu care poate contribui la claritatea acestei expuneri nu trebuie neglijat. Iată de ce mi se pare necesar să rezum câteva lucruri referitoare la tensiunea arteriala.
Ce se înţelege prin tensiune arterială?
Inima, acest organ care, în decursul existenţei, nu cunoaşte odihnă, acţionează, după cum se ştie, ca o adevărată pompă aspirantă: primeşte sângele din vene şi îl trimite mai întâi la plămâni, unde au loc schimburile de gaze; într-adevăr, prin respiraţie, gazul carbonic este eliminat şi oxigenul îi ia locul. Acest sânge astfel revigorat se întoarce la inimă, de unde este împins în artere, al căror rol este de a-l repartiza la toate ţesuturile din organism.
Dar acest rol nu este doar pasiv: graţie elasticităţii şi contractibilităţii acestora, arterele uşurează munca inimii, prelungind-o: se poate spune că ele înmagazinează energia transmisă de inimă şi o transmit arterelor care sunt în prelungirea lor.
Într-adevăr, la fiecare contracţie a inimii, sângele este proiectat cu forţă în marea arteră numită Aortă. Graţie elasticităţii sale, aorta se dilată, apoi, revenind la dimensiunea iniţială, pompează sânge în arterele învecinate care se dilată la rândul lor şi prin acelaşi mecanism, împing sângele înainte. Mişcarea se propagă astfel prin unde succesive până la arteriole şi mai departe la capilare, de unde se degajeze oxigenul pentru a se fixa în ţesuturi.
În plus, elasticitatea arterelor se micşorează pe măsură ce ne îndepărtăm de inimă, jetul sanguin sacadat şi intermitent de la început se transformă în capilare într-un curent continuu fără mişcări bruşte şi fără întreruperi.
Numim tensiune arterială maxima tensiunea care există în arteră când este dilatată de afluxul de sânge; şi tensiune arterială minima, cea care se menţine când tensiunea arterială a revenit la dimensiunea sa iniţială. Această tensiune care variază în funcţie de vârstă poate fi considerată normală la adult după vârstă şi sex, atunci când este cuprinsă între 14 şi 17 (mă refer la tensiunea maxima, bineînţeles); peste 17 avem hipertensiune şi sub 14 avem hipotensiune.
Vom examina acţiunea aceluiaşi tratament, a cărui formulă am specificat-o în detaliu deja, asupra tensiunii arteriale.
În timp ce la cei deprimaţi starea generală se ameliorează progresiv şi tensiunea creşte treptat pentru a reveni la valoarea ei normală, la cei care sunt atinşi de hipertensiune, hipertensiunea scade, concomitent cu toate fenomenele congestive care o însoţesc.
Cum se explică atunci, dacă acceptăm o acţiune directă asupra răului, că acelaşi remediu poate să producă, după caz, efecte diametral opuse?
Şi totuşi, aceasta este realitatea.
Trebuie deci să admitem prezenţa unei puteri reglatoare care, în stare normală, menţine această tensiune la un nivel constant, şi se înţelege astfel că o slăbire din partea sa se va răsfrânge automat asupra tensiunii care, nemaifiind menţinută va urca sau va coborî după caz. Efectele vor fi diferite,în funcţie de hipertensiune sau de hipotensiune, dar cauza va rămâne aceeaşi.
Această cauză este slăbirea reglatorului, în speţă Sistemul Nervos Vegetativ, şi se explică astfel acţiunea decisivă a unui tratament care are ca unic scop restabilirea echilibrului sistemului nervos.
Nu există după părerea mea exemplu mai impresionant decât această putere reglatoare a sistemului nervos vegetativ; iată de ce am ţinut să o redau detaliind-o puţin.
Să ne amintim că hipertensiunea arterială apare adesea, dar nu în exclusivitate, la bolnavii de artrită care fac arterioscleroză; la aceştia, un ţesut fibros înlocuieşte treptat ţesutul elastic natural, artera devenind rigidă, fapt care obligă inima să facă un efort mult mai mare.
În artrită, această diateză încă insuficient studiată şi ale cărei manifestări sunt diverse, este evidentă influenţa pozitivă a tratamentului, în special probabil a hidratului de Mg. Pentru unii, această influenţă s-ar datora în exclusivitate acţiunii laxative a hidratului de Mg.
Fără a dori să neg importanţa, ba chiar necesitatea (în astfel de cazuri şi mai ales în hipertensiune) unei acţiuni de acest fel, doresc să amintesc ce scriam în martie 1929 despre rolul clorurii de magneziu. La acea vreme am arătat că această substanţă acţionează ca un veritabil aliment ce economiseşte celula nervoasă, rol care nu mai este pus la îndoială astăzi. Or, am demonstrat-o, de când ajunge în stomac, hidratul de magneziu – şi mai ales pentru acest motiv recomand folosirea lui – în contact cu sucul gastric se transformă în clorură de magneziu în devenire, forma cea mai pură şi mai activă a unei substanţe.
Este deci logic să acceptăm, deoarece rezultatele obţinute în cazul artritei cu hidratul de magneziu sunt superioare celor pe care le produce un laxativ obişnuit, că acest hidrat de magneziu acţionează mai întâi ca un laxativ, dar mai ales acţionează asupra celulei nervoase.
După ce am terminat cu tensiunea arterială, să spunem câteva cuvinte despre inervarea arterelor: ele depind toate de două feluri de nervi, numiţi nervi vasomotori, cu funcţii opuse – unii sunt dilatatori, alţii constrictori, şi din armonia lor rezultă dimensiunea normală a arterei. Or, toţi nervii vasomotori depind de sistemul nervos vegetativ.
Astfel, sub efectul unei emoţii violente de exemplu, se produce un reflex vasoconstrictor, artera se strânge, sângele nu mai ajunge la faţă şi de aici rezultă paloarea chipului; alte emoţii produc dimpotrivă un reflex vasodilatator, rezultând printr-un fenomen invers, înroşirea chipului. Doar acest fapt ar fi de ajuns pentru a demonstra influenţa sistemului nervos vegetativ asupra reţelei de artere.
Dacă am insistat asupra rolului sistemului nervos în hipertensiune, este datorită faptului că încă neglijăm un pic prea mult cauza pentru a ne limita doar la efect. Hipertensiunea arterială, trebuie să nu uităm, nu este o boală propriu-zisă, ci o manifestare, o consecinţă a unei stări morbide şi orice tratament care nu are în vedere însăşi cauza este sortit eşecului. Bineînţeles, în prezenţa unei creşteri bruşte de tensiune, medicul va încerca să îndepărteze pericolul iminent printr-o sângerare locală sau printr-una generală.
Dar, o dată pericolul îndepărtat, trebuie să evităm recidiva. Or, mijloacele clasice (regim sever, restricţii riguroase etc) sunt fără efect asupra cauzei şi nu reuşesc să scadă tensiunea într-un mod durabil. Pentru a ajunge la acest scop, diverse procedee au fost studiate. Dar pentru a obţine un efect durabil, trebuie să-i înapoiem celulei elementul care îi lipseşte, cu atât mai mult cu cât această lipsă este aproape întotdeauna cauza unică a hipertensiunii.
Ridicând tensiunea când are tendinţa de a scădea, moderând -o când tinde să crească, Sistemul Nervos Central este cu adevărat reglatorul care, în stare normală menţine această tensiune la un nivel constant. Şi astfel se explică influenţa unui tratament care nu are drept scop decât restabilirea sistemului nervos.
Trebuie să afirmăm că rezultatul va fi mereu acelaşi, oricare ar fi originea acestei hipertensiuni, oricare ar fi starea arterelor şi chiar dacă ţesutul elastic ar fi distrus în întregime? M-aş feri să fac o asemenea afirmaţie, mai întâi pentru ca nu ar fi adevărată, apoi pentru că, în medicină mai ales, trebuie să ne păzim de afirmaţii absolute.
Am spus doar că hipertensiunea arterială rezultă, în majoritatea cazurilor, dintr-o tulburare a sistemului nervos vegetativ; am expus rezultatul observaţiilor, din care unele îmi aparţin, altele le datorez colegilor mei, rezultate din care rezultă că sub acţiunea unui tratament care nu face decât să restabilească echilibrul sistemului nervos, s-a constatat o scădere accentuată şi durabilă a tensiunii în acelaşi timp cu dispariţia fenomenelor congestive.
Consider deci că în toate cazurile de hipertensiune, fără excepţie, trebuie să facem o încercare a tratamentului, încercare pe care este inutil să o prelungim dacă, după primele săptămâni, nu se observă vizibile semne de ameliorare. Chiar şi în acest caz, tentativa nu ar fi inutilă, eşecul său dovedind că în această circumstanţă nu putem incrimina sistemul nervos şi, din această cauză, medicul va alege mai uşor un tratament potrivit, această posibilă cauză fiind astfel eliminată.
Rolul General al Sistemului Nervos
Concluzia care se desprinde logic din toate aceste lucruri este că, pentru a se apăra de rău, oricare ar fi organul atacat, oricare ar fi natura bolii, sistemul nervos exercită un rol preponderent şi de echilibrul său depinde starea de sănătate.
Tocmai am arătat, referitor la tensiunea arterială, că manifestări diametral opuse, precum hipotensiunea şi hipertensiunea, rezultă cel mai adesea dintr-una şi aceeaşi cauză, şi anume ruptura echilibrului nervos. Dovada indiscutabilă a acestui lucru este dată de faptul că şi una şi cealaltă dispar şi tensiunea revine la normal imediat ce acest echilibru este restabilit. Exemplul este prea concludent pentru a mai fi necesar să insistăm. Oricare ar fi boala luată în considerare, concluzia rămâne aceeaşi. Puterea reglatoare a sistemului nervos vegetativ nu poate fi pusă la îndoială.
Am publicat această a treia parte cu un motiv. O documentaţie amplă, o experienţă îndelungată erau indispensabile. Într-adevăr, pentru ca un experiment să fie convingător, trebuie neapărat să avem un număr suficient de cazuri observate, dar ca fiecare dintre ele să fi fost urmărite destul de mult timp pentru a permite să se asigure un rezultat stabil. În prezenţa faptelor multiple şi ducând la acelaşi rezultat, trebuie să ne înclinăm. Nu putem pune sub semnul îndoielii un lucru evident: sistemul nervos vegetativ este apărătorul nostru natural şi general.
Astfel apare, în toată intensitatea sa, rolul magistral al sistemului nervos. Misiunea sa nu este doar de a asigura continuitatea existenţei făcând legătura între diferitele noastre organe, ci şi de a susţine organul slăbit, a-l modera pe cel care tinde să-şi exagereze funcţia, pe scurt să asigure armonia acţiunii lor. Trebuie apoi să le protejeze contra atacului, dându-le energia necesară apărării lor.
Suflet clarvăzător al organismului, sistemul nervos, sau mai ales sistemul nervos vegetativ expresia inteligentă, dacă se poate spune, a sistemului nervos – este în aceeaşi măsură reglatorul şi adevăratul apărător atotputernic.
Cum putem acţiona asupra sistemului nervos vegetativ
Pentru a înţelege ce acţiune trebuie să exercităm pentru a restabili sistemul nervos, trebuie să fim conştienţi de faptele care decurg din capitolele precedente şi pe care le putem schematiza astfel:
Boala este o consecinţă a unei apărări insuficiente;
Apărarea insuficientă rezultă dintr-o deficienţă a sistemului nervos vegetativ;
Deficienţa sistemului nervos vegetativ rezultă dintr-o cantitate insuficientă de clorură de magneziu în celula nervoasă.
Întorcându-ne de la efect la cauză, vedem deci că, pentru a restabili echilibrul trebuie, indubitabil, să restituim celulei această clorura de magneziu care îi lipseşte.
Aici se impune o precizare.
Am fost întrebat de ce recomand exclusiv clorura de magneziu şi nu totalitatea sărurilor halogene de magneziu, adică bromura, iodura şi fluorura de magneziu.
Trebuie să evităm, pe cât se poate, orice exces de medicamente: un remediu inutil este un remediu dăunător. Or, celula are nevoie de clorura de magneziu şi nimic altceva: să îi dăm deci clorură de magneziu şi nimic altceva.
A adăuga bromură, iodură şi fluorură ar însemna să creăm o supraîncărcare complet inutilă, dacă nu chiar dăunătoare şi care nu este justificată de nimic.
Trebuie să mai adaug că clorura de magneziu în stare pură şi fără amestecuri, aşa cum se degajă din hidratul de magneziu în prezenţa sucului gastric normal, nu are niciodată o acţiune epuizantă,dimpotrivă şi poate fi prescrisă fără niciun efect advers, indiferent de vârstă (copii de vârstă mică, adulţi sau bătrâni ) şi indiferent de boală, ba chiar trebuie să precizez – în caz de nefrită cu albuminurie.
Într-adevăr, clorura de magneziu sub această formă nu este deloc contraindicată în albuminurie. Am putut chiar să constat că această clorură exercită o influenţă benefică atât asupra stării generale cât şi asupra nivelului de albumină. Acest lucru dovedeşte că expresia obişnuită de „regim fără clorură” pentru a denumi un regim fără sare, este improprie, deoarece nu se referă decât la clorura de sodiu sau sare marină. Ar fi deci mai corect să se spună pur şi simplu: regim fără sare sau regim fără clorură sodică.
După ce am dat această explicaţie, putem aborda problema tratamentului propriu-zis.
Cunoscând cauza răului, să vedem acum cum putem să-l evităm, cum putem acţiona pentru a menţine sistemul nervos vegetativ în echilibru şi la nevoie pentru a-i stimula acţiunea.
Trebuie să se înţeleagă că nu doresc deloc să acord privilegiul acestei acţiuni doar tratamentului pe care îl recomand şi că nu este vorba despre amorul meu propriu. Orice alt tratament va produce efecte identice cu condiţia:
1) să fie mai întâi şi înainte de toate complet nevătămător;
2) să nu aibă nicio contraindicaţie;
3) să permită, printr-o acţiune directă asupra sistemului nervos, stimularea activităţii sistemului nervos vegetativ;
4) să presupună folosirea regulată a clorurii de magneziu pure şi uşor asimilată, fără niciun amestec sau adaos.
Datorită experienţelor practicate de mulţi ani, eu prefer două formule deja citate:
Hidratul de magneziu pur pentru a procura celulei clorura de magneziu care îi lipseşte.
Nevoia de a stimula sistemul nervos vegetativ, în toate situaţiile când sistemul nervos este slăbit, este un fapt acceptat şi rămân fidel mai mult ca niciodată formulei de Întăritor Granulat, în primul rând pentru că acţionează într-un mod progresiv şi nu brutal şi de asemenea, trebuie să adăugăm, pentru că şi-a dovedit eficienţa. Dar, oricare ar fi mijlocul adoptat, nu este suficient să stimulezi sistemul nervos vegetativ pentru a restabili constant sistemul nervos. Sărăcirea celulei în clorură de magneziu fiind aproape întotdeauna singura cauză a slăbirii sistemului nervos, nu este posibilă o întoarcere posibilă la un echilibru real şi durabil dacă celula nu are posibilitatea să îşi repare pierderile. Or, în această situaţie, alimentaţia obişnuită nu a putut asigura aportul normal de clorura de magneziu deoarece deficitul s-a instalat deja, cu atât mai mult nu va putea să aducă o completare necesară pentru a suplini acest deficit.
TRATAMENT PREVENTIV
Iată cum recomand eu utilizarea în mod preventiv:
A se consuma sistematic şi în mod continuu, de cel puţin două ori pe săptămână, fie dimineaţa cu un sfert de oră înainte de micul-dejun, fie seara la culcare, o linguriţă de cafea de hidrat de magneziu diluată într-o jumătate de cană de apă, cu scopul de a întreţine energia celulei nervoase. Hidratul de magneziu având astfel un efect laxativ, ar trebui diminuată doza dacă aceste efect este prea accentuat, dar se va continua administrarea cu cea mai mare stricteţe.
Insist pe faptul că hidratul de magneziu trebuie administrat la nevoie in doze mici, dar regulate, deoarece este indispensabil pentru a conserva pierderile celulei nervoase şi pentru a-i conserva astfel energia.
La cel mai mic semn de slăbire a organismului, la nevoie chiar profilactic, într-o perioadă de surmenaj de exemplu, a se consuma cu cca cinci minute înainte de cele două mese, în puţin apă sau vin, o linguriţă de tonic granulat, până când avem senzaţia că ne-am recuperat starea normală, că ne-am „regăsit aplombul”. Pe scurt, tratamentul preventiv se bazează pe folosirea regulată a hidratului de magneziu. Cat despre Tonicul Granulat, este suficient să luăm din acesta când organismul simte nevoia.
TRATAMENT CURATIV
Durata tratamentului: Administrarea unui tratament variază în funcţie de intensitatea, vechimea bolii şi reacţia individuală a fiecăruia. Ca sugestie, pot să spun că în cazurile uşoare şi recente, o lună este de obicei suficient; pentru altele două sau chiar trei luni pot fi necesare. In sfârşit, dacă este vorba de o boală gravă şi mai ales veche, este posibil ca trei luni să nu fie suficiente.
Dar, fie că este vorba de cazuri vechi sau recente, o îmbunătăţire trebuie să apară începând cu primele săptămâni. Când un tratament nu determină de la început o reacţie favorabilă, aceasta dovedeşte că nu-şi face efectul şi este deci inutil să îl continuăm.
Pentru a obţine un deplin efect al tratamentului, este neapărată nevoie să îl urmăm cu cea mai mare regularitate. Precizez în această privinţă că în perioada menstruaţiei la femei nu trebuie suspendat tratamentul.
Amintesc că nu este absolut deloc dăunător, că este suportat de toţi, şi acest lucru fără niciun efect advers. Poate fi încercat deci fără nicio problemă şi rezultatele constatate de la început sunt cel mai bun indiciu pentru a arăta dacă trebuie sau nu să fie continuat.
În orice caz de slăbire a sistemului nervos eu recomand, în general, să se procedeze astfel:
A se consuma în primele 20 de zile două linguriţe de cafea de Tonic Granulat; în următoarele 10 zile, trei caşete pe zi de fosfat bicalcic ( o caşetă în timpul fiecărei mese ). Apoi se continuă tratamentul cu tonicul şi cu caşetele alternativ, 20 zile tonic şi 10 zile caşetele.
De-a lungul întregului tratament, de la început şi fără nicio întrerupere, a se administra la fiecare două zile o linguriţă de cafea de hidrat de magneziu. Dacă efectul laxativ este prea accentuat, se va micşora doza dar se va lua în mod sistematic o data la două zile.
Rolul caşetelor de fosfat bicalcic este de a compensa pierderile de fosfaţi atât de frecvente în asemenea cazuri, de altfel cauză obişnuită a durerilor osoase în regiunea dorsală.
Imediat ce se revine la o stare de sănătate normală, trebuie să ne comportăm, pentru prevenire, cum este indicat mai sus. Se va acţiona în acelaşi mod după orice intervenţie chirurgicală, oricare ar fi natura acesteia şi mai ales după îndepărtarea unei tumori pentru a preveni o posibilă recidivă.Se va acţiona în acelaşi mod în toate stările maladive fără excepţie, pentru a grăbi şi a uşura convalescenţa.
În tuberculoză se va acţiona în acelaşi mod, dar se vor lua în perioada de fosfat bicalcic patru caşete pe zi în loc de trei sau două caşete în timpul fiecăreia din cele două mese principale.
Copii: Fosfatul de calciu, bineînţeles cu condiţia să fie asimilabil, este adevăratul aliment nutritiv al oaselor; astfel ar trebui administrat aproape sistematic copiilor în diferite perioade ale creşterii, pentru a ajuta la formarea ţesutului osos.
Insuficienţa osoasă, foarte frecventă în copilărie se poate manifesta în diferite moduri: lipsa poftei de mâncare, ten palid, aspect rahitic, indolenţă, apatie. Copilul evită efortul, rămâne în urmă la învăţătură şi orice pedeapsă rămâne fără efect, uneori, el nu ia în înălţime, alteori, dimpotrivă, înălţimea sa este superioară celei normale şi are tendinţa de a se gârbovi.
În orice caz, trebuie administrat fără întârziere fosfat de calciu copiilor. De la vârsta de un an sau doi, putem administra, din când în când, timp de 8-10 zile, câte o caşetă pe zi de fosfat bicalcic în timpul prânzului ( conţinutul caşetei poate fi dizolvat în lapte, suc de roşii, apă îndulcită, etc ).De la vârsta de şapte, o singură caşetă pe zi, dar timp de o lună. Se pot face fără teamă 3-4 cure de o lună pe an. De la 12 ani se procedează la fel dar se administrează două caşete pe zi.
