Paul din Alep împreună cu patriarhul Antiohiei, Macarie al III-lea Zaim, a ajuns la Bucureşti la data de 28 aprilie 1658. Cei doi au fost găzduiţi la Mănăstirea Sfântul Sava. Poftiţi la curtea domnească, ei au avut ocazia să-l cunoască pe voievodul Mihnea al III-lea (Mihail Radu, martie 1658 – noiembrie 1659), care tocmai se urcase în scaunul domnesc de la Bucureşti. Oaspeţii au fost primiţi cu cea mai mare cinste. Domnul i-a invitat pe cei doi străini să participe la câteva serbări locale.Astfel, în a patra, a cincea şi a şasea joi după Paşte, conform unui vechi obicei, „voievodul împreună cu marii boieri şi cei doi oaspeţi au ieşit cu mare alai şi procesiune în afară de oraş, la câmp deschis, cu făclii aprinse şi cu meterhaneaua care cânta tot felul de cântece. În câmp, domnul şi patriarhul s-au aşezat pe două scaune, s-au rugat pentru ploaie şi recoltă îmbelşugată.
Atât la ducere, cât şi la întoarcere, înaintea domnitorului mergeau stării (membrii de onoare ai gărzii domneşti) urmaţi de 12 pedestraşi, şase pe o parte, şase pe cealaltă, şase turci cu costume aurite şi şase români cu căciuli împodobite cu roşu”. Paul din Alep spune mai departe: „La ducere şi la întoarcere, Domnul mergea pe jos, iar învăţătorul nostru (Patriarhul Macarie) la dreapta lui, tot timpul vorbind împreună. ”Două duminici la rând, Patriarhul Antiohiei a făcut sfânta slujbă a liturghiei în biserica domnească, iar la 30 mai 1658 (în ziua de Rusalii) voievodul muntean i-a cerut să-l încoroneze cu „coroana domniei, potrivit ritualului prescris şi cu binecuvântarea ce se obişnuieşte pentru suverani”. Cu acest prilej, „ciohodarul a venit şi a întins covoare în biserică, de la tronul Domnului până la uşile împărăteşti şi, după ce domnul nostru Patriarh s-a înveşmântat în odăjdii, împreună cu mitropolitul Ştefan (mitropolit al Ungrovlahiei între 15 decembrie 1655 – 25 aprilie 1668), a venit postelnicul Iordache Trufanda Pârşcoveanu împreună cu cămăraşul şi, cerând voie, au intrat şi au pus pe scaun un fel de coroană pentru domn, care fusese făcută la Istambul şi era înaltă cum se obişnuieşte la solaci. Fundul era brodat cu fir de aur şi coroana era împodobită cu un surguci care semăna cu nişte crenguţe de flori din cleştar şi cu diferite feluri de nestemate. Domnul o cumpărase de curând cu două mii de dinari. De asemenea, o cingătoare împodobită, un hanger împodobit şi un sceptru aurit.”
După terminarea ceremoniei religioase, Patriarhul a ridicat pe Domn ce adoptase şi numele de Mihail, şi „ajutat de căpeteniile clerului l-a investit mai întâi cu cingătoarea, apoi i-a atârnat hangerul şi apoi l-a încins cu sabia. După aceea l-a înveşmântat cu mantia de domn, care era o hlamidă de brocart, superb împodobită cu blană de samur. Şi, în locul cuşmei de samur, folosită de domnii de dinainte, el i-a pus pe cap coroana de la Istambul, despre care am pomenit şi a prins de ea surguciul… Apoi l-a binecuvântat şi l-a sărutat. Şi apoi doi episcopi l-au luat şi l-au dat în seama celor doi dregători care stăteau la uşa altarului şi ei l-au dus la scaunul domnesc. După aceasta a ieşit mai întâi învăţătorul nostru ca să-l firitisească, să-l binecuvânteze şi să se roage pentru el. După Sfinţia-sa au urmat căpeteniile clerului; după aceştia, cei doisprezece mari dregători, preoţii, călugării şi diaconii; şi, după ei, ceilalţi dregători ai ţării. Slujba s-a încheiat cu hirotonire de preoţi; şi mulţimea celor ce se îndesau la sărbătoarea din ziua aceea a fost foarte mare.
În afară de cele două corturi pe care le avea cu el, Domnul trimisese să i se aducă de la Istambul un cort foarte mare şi care era foarte frumos, cu trei cercuri de aur. Pe acestea le-a înconjurat cu un fel de perete, întocmai ca un zid de cetate….Şi în jurul marelui său cort, Domnul a aşezat, după moda turcească, vreo şaptezeci de corturi noi pentru cei din jurul său, atât boieri cât şi slugi…După liturghie, îndată ce s-a golit biserica, am venit cu toţii, împreună în acest loc. Toate trupele de diferite ranguri şi grade erau aşezate cu puştile lor, unele ca să meargă înaintea domnului de la biserică până în afara mănăstirii, iar altele ca să se înşire de-a lungul drumului său şi să facă de strajă în jurul cortului… De cum am ajuns în cort şi domnul s-a aşezat la un capăt, au intrat cu toţii ca să-i facă urări pentru a doua oară; şi acum au început să slobozească tunurile în trei rânduri… Noi eram foarte miraţi văzând însuşirile acestui domn, căci el vorbea cu solii poloni şi maghiari în limba lor, fără ajutorul nici unui tâlmaci. El cunoştea limba română, limba lui de baştină, şi putea, pe deasupra, să vorbească în limbile greacă, turcă şi persană.” După încoronarea de la Mănăstirea Radu-Vodă de către patriarhul Macarie al Antiohiei, şi-a schimbat titlul de „domn” cu cel de „ighemon” şi numele de Mihnea cu cel de Mihail Radu.
În secolul al XVII-lea în Țara Românească şi Moldova nu mai avem figuri strălucite de conducători de oşti. Radu Mihnea al III-lea este singurul domn care în anul 1658 va îndrăzni pentru câteva luni să se alieze cu Gheorghe Rákóczi al II-lea, voievodul Transilvaniei, şi să poarte război cu turcii. Mihnea al III-lea a trăit la turci, la influentul Kenan paşa, fiind până la vârsta de 40 de ani foarte credincios otomanilor. Urcat pe tron însă, s-a ridicat împotriva lor şi le-a declarat război.
Domnia sa începea într-un moment dificil, Țara Românească fiind pustiită de turci şi de tătari, în urma răzvrătirii predecesorului său Constantin Şerban. Noul domn vroia să-l imite pe Mihai Viteazul. Astfel îşi schimbă numele pentru a semăna cu acesta din urmă. începând cu documentul din 13 iunie 1658 adresat Episcopiei Râmnicului îşi spune „Io Mihail Radu ighemon, conducător şi arhiduce al părţilor transalpine”. Pe plan diplomatic, prin titulatura sa, Mihnea va fi printre ultimii domni care va folosi termeni ce aminteau de tradiţia stăpânirilor munteneşti în Ardeal, din vremea lui Mircea cel Bătrân (Amlaşul şi Făgăraşul): ”Io, Mihail Radu voievod şi ighemon ţării Româneşti, principe şi arhiduce al părţilor Valahiei Transalpine”, cum apare în documentul emis la 5 iulie 1658, folosind şi acvila bicefală pe care o va introduce în armele sale, în sigilii şi în steag. De la început a încercat să-i atragă de partea sa pe marii dregători ai predecesorilor săi. Alături de el i-a păstrat pe Stroe Leurdeanu, numit mare vistier. Ca mare logofăt a rămas Constantin Cantacuzino, cumnatul rivalului său Constantin Șerban.
Alianţa cu Transilvania a fost unul dintre pilonii de bază ai politicii sale externe
În sistemul de relaţii ale lui Mihail Radu, ca şi în timpul înaintaşilor săi, alianţa cu Transilvania a constituit unul dintre pilonii de bază ai politicii sale externe. Este binecunoscută dorinţa domnitorului român de a-şi elibera ţara de sub suzeranitatea otomană, iar în principele ardelean Gheorghe Rákóczi vedea pe cel care avea forţa de a se opune Porţii Otomane. Astfel, la 4 octombrie 1659, la Târgu Mureş, Ignatie, mitropolitul Ţării Româneşti, Radu mare logofăt şi Gabriel Tamaş, vicar apostolic al Moldovei şi Ţării Româneşti, împuterniciţi de domnul Mihail Radu, încheie un tratat de prietenie şi bună înţelegere cu principele Gheorghe Rákóczi al Transilvaniei din regatul Ungariei şi comite al secuilor. În document se face referire şi la tradiţia bunelor relaţii dintre cele două ţări, precizând că înţelegerea s-a perfectat, dorind să se urmeze exemplele demne de laudă ale înaintaşilor.
Boierii n-au fost de acord cu răscoala antiotomană iniţiată de domnitor
Pregătind răscoala antiotomană, voievodul a încercat să-şi întărească armata. El i-a atras de partea sa pe slujitorii nemulţumiţi, a înfiinţat noi steaguri de slujitori, îndeosebi dorobanţi, a comandat tunuri la Sibiu. Pentru a face rost de bani şi de oameni pentru oaste a impus răscumpărarea silită a unor sate de rumâni. Foştii rumâni puteau prin plata unei taxe să se înscrie la breslele militare. “Neamul dorobănţesc” a primit cu bucurie măsurile lui Mihnea de întărire a oastei. Boierii însă nu au primit cu aceeaşi bunăvoinţă măsurile sale. Idealul lor era menţinerea păcii, care se putea realiza doar prin supunerea faţă de Poartă. Când şi-au dat seama că deşi venit la domnie ca om al turcilor, Mihnea nu le va asigura această pace, boierii au refuzat să accepte planul său de răscoală antiotomană, bazat doar pe sprijinul lui Gheorghe Rákóczi al II-lea. La Teleajen, în drum spre Transilvania, marele vistier Pârvu Vlădescu şi alţi boieri l-au părăsit pe domn, atrăgând şi o parte a oastei. care i-a însoţit în tabăra turcească, unde au arătat planurile sale antiotomane, cerând domn pe Preda Brâncoveanu. Prezentându-se cu mult curaj înaintea paşii, Mihnea a reuşit să-i câştige încrederea, executând apoi pe ascuns pe boierii trădători, în frunte cu banul Preda Brâncoveanu, vistierul Pârvu Vlădescu şi postelnicul Istrate Leurdeanu, şi alţii. Constantin Cantacuzino, aflat la Filipeşti, judeţul Prahova, a scăpat fugind peste munţi cu numeroasa sa familie, ajungând în cele din urmă în Moldova.
În vara anului următor, 1659, după tratative cu Gheorghe Rákóczi al II-lea, aflat în Partium, şi cu elemente sud-dunărene, asigurându-şi cel puţin teoretic sprijinul acestora, Mihnea al III-lea a declanşat răscoala antiotomană. Mai înainte însă a cerut părerea boierilor şi din nou confruntat cu atitudinea negativă a acestora, pentru a preveni o nouă trădare, a luat o măsură demnă de Alexandru Lăpuşneanu. în iulie 1659, cu prilejul unui ospăţ la curte, a ucis un număr mare de boieri, peste 30, în frunte cu spătarul Udrişte Năsturel. Acţiunea antiotomană a fost declanşată la 12 septembrie 1659, prin uciderea gărzii turceşti de la curte, apoi a turcilor din Târgovişte, şi în cele din urmă din ţară, numărul acestora ajungând la câteva mii. în următoarele două săptămâni au fost atacate raialele Giurgiu, Brăila şi Turnu, iar dincolo de Dunăre, Rusciuk, Nicopole şi Măcin. La 12 octombrie 1659 prin tratatul încheiat de principele Rákóczi la Bran, cu Constantin Şerban, acesta din urmă îi ceda lui Mihnea drepturile de stăpânire asupra ţării Româneşti, în schimbul unui ajutor pentru redobândirea scaunului Moldovei.
În sfârşit la 15 octombrie 1659 Gheorghe Rakoczi al II-lea a trecut în Țara Românească lângă Rucăr unde s-a întâlnit cu Mihnea la III-lea, stabilind planul viitoarei acţiuni antiotomane. Rákóczi trebuia să atace Lugojul şi Caransebeşul, Consantin Şerban după ce va fi ocupat tronul Moldovei urma să oprească intervenţiile tătarilor, iar Mihnea al III-lea să-i atace pe turci la sud de Dunăre. Doar că acţionând separat, cei trei au fost învinşi pe rând, mai întâi Constantin Şerban, în Moldova cam în acelaşi timp când era înfrânt Rakoczi în Ardeal. Mihnea deşi i-a biruit pe turci la Frăteşti, la 23 noiembrie 1659, a fost nevoit să părăsească asediul Giurgiului şi atacat de turci şi tătari a fost înfrânt la începutul lui decembrie 1659 în apropiere de Călugăreni. Astfel că Mihnea a fugit în Transilvania ajungând la Râşnov la 3 decembrie 1659. Întâlnirea cu Gheorghe Rákóczi al II-lea la asediul Sibiului de către acesta la începutul lui decembrie 1659 nu a avut niciun rezultat şi Mihnea a trecut prin secuime îndreptându-se spre Satu Mare. Aici la 5 aprilie 1660, după o masă îmbelşugată oferită de celălalt pribeag, Constantin :erban, Mihnea a murit. Se presupune că voievodul ar fi fost otrăvit.
Comoara lui Mihnea a rămas în cetatea Sătmarului
După moartea domnitorului s-a trecut la inventarierea bunurilor pe care le avea asupra sa:
“În sertarul lăzii un hanger foarte frumos cu pietre. În lăzi sunt acestea: un desag de piele neagră. Pe de o parte este într-însul aur, pe cealaltă o roată frumoasă. Un turban alb, dintr-o parte în pungă roşie ceva lucruri de aur, în altă parte iarăşi într-o pungă roşie aur, şi două lanţuri de aur, doi cercei cu ceva mărgăritare. Şi podoabe puţine femeeşti. Într-un alt desag alb este într-o pungă lungă de pânză albă o grămadă de aur. În altă parte, aur cusut într-un brâu de drum: aur într-o pungă mică de piele: inele de aur, lanţ de aur şi un brânz de zmaragd. Într-un desag de păr, pe de o parte o brăţară de aur cu pietre, o mulţime de dantelă, podoabe femeeşti, un brâu de aur, un lanţ de aur cu pietre, trei brăţări de aur, o coroană de aur cu pietre, câteva mărgăritare legate într-o fotă pestriţă. În altă parte icoana Mariei, basma aurită, coroniţă de aur, două brăţări frumoase cu rubine, 12 bucăţi frumoase de mărgăritar, trei cercei cu rubine, un lanţ de aur frumos cu rubine slabe, o podoabă frumoasă pentru fruntea femeiască în patru bucăţi, două şiruri de mărgăritare pentru atârnat la gât, un lanţ de aur cu atârnătoare frumoase cu pietre, o pereche de brăţări, alte fără piatră, o altă pereche de brăţări cu rubine, brăţară lată de aur, o pereche de copci de aur, câteva boabe de mărgăritar. Sabie de aur dată de domnul nostru, oglindă de mână. Într-o fotă albastră trei pahare de argint, o cană de spălat, două ceşti, o cană de spălat, o pereche de scări de şa de argint, o cruce de argint aurită. într-un desag de păr haină albă, manta turcească, o scară, o manta roşie, două mintene căptuşite cu samur, cu croiu unguresc, o căptuşală de samur. Într-un sipet trei mintene căptuşite cu samur, nişte pahare de argint, tipsii, nasturi.
În alt sipet o căptuşeală nouă de samur, o căciulă de samur, un guler de samur, o şubă cu fir de aur căptuşită cu samur, câteva lucruri de argint. În ladă era pus un băţ frumos cu curea de piele de balenă cu pietre, un paloş scurt, mărunţişuri. Într-o altă ladă se află trei perechi şi jumătate de pistoale, scule pentru şapte cai, din care una n-are preasenă: şase paloşe, o manta căptuşită cu samur, într-o ladă în afară şase puşti. Dolman galben de camucă, două matale rele, un gaftan verde, 13 ceaprazuri, 4 alabarde, 4 arcuri de mână, o puşcă de ienicer, într-un chilim pestriţ câteva materii frumoase cu aur şi camucă. Nouă poveri sub pecete, pe cari nici nu le-am privit, în ele arme şi ceva haine, două scuturi, unul cu turchie, arc de mână cu toc, cu săgeţi, pe cari le-a purtat el însuşi. Zece şei: nouă cu scofium, una nu e cu scofium. Zece cai de călărie pe cari i-au dus în cetate. Sunt câţiva cai râioşi cari nu sunt pentru grajd.”
Două luni mai târziu murea şi Gheorghe Rakoczi al II-lea, rămânând doar Constantin Şerban pretendent la scaunul Ţării Româneşti sau al Moldovei.
