Democratul-revoluţionar Nicolae Bălcescu a fost unul dintre conducătorii luptei revoluţionare a Poporului Român, dusă la mijlocul Secolului al XIX-lea pentru răsturnarea feudalismului şi pentru unitatea şi independenţa naţională. El a fost, totodată, şi cel mai profund istoric român al generaţiei sale. Opera sa ştiinţifică, cunoscută în parte şi apreciată de unii contemporani străini, cum sînt francezul Jules Michelet şi rusul N. Cernîşevski, a exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării ulterioare a istoriografiei româneşti, ca şi asupra luptei pentru unitate şi independenţă a românilor.
Format ca revoluţionar şi ca istoric în mediul românesc, spiritul său s-a nutrit şi din unele din lucrările cele mai valoroase şi mai îndrăzneţe ale contemporanilor europeni, în rîndurile cărora revoluţionarul român punea pe Giuseppe Mazzini, pe care îl admira, considerîndu-1 cel mai de seamă revoluţionar al timpului său.
Ducîndu-şi mai mulţi ani (1846-1848 şi 1849-1852) activitatea revoluţionară şi ştiinţifică în Franţa, unde apărea în 1850 valoroasa lui lucrare „Question économique des Principates Danubiennes“, Nicolae Bălcescu îşi îndrepta necontenit privirile către Italia, în special către Roma, în care vedea, pe bună dreptate, un leagăn al Poporului Român pentru reînălţarea căruia lupta.
Prima vizită în Italia a făcut-o Nicolae Bălcescu în februarie-martie 1847, îndemnat şi de prezenţa poetului Vasile Alecsandri şi a Elenei Negri, pentru care nutrea o mare şi caldă prietenie. Au stat toţi trei cîteva zile la Napoli, apoi mai multe la Palermo, în Sicilia, atraşi de soarele necesar pentru combaterea gravei boli de piept a tinerei femei. Bălcescu a mers însă şi la Roma, unde a cercetat biblioteca şi arhiva Vaticanului, pentru a se documenta în vederea elaborării lucrărilor sale de Istorie, în special Istoria lui Mihai Viteazul, principele român care unise pentru cîtva timp, în Secolul al XVI-lea, Ţara Românească, Transilvania şi Moldova.
La Roma a cercetat cu atenţie şi Columna lui Traian, căci peste o jumătate de an, la 1 octombrie 1847, îi scria din Paris lui V. Alecsandri, îndemnîndu-1 să alcătuiască o poemă epică asupra cuceririi Daciei de către romani, folosindu-se de columna ridicată de marele cuceritor antic „unde se află descrisă cu de-amănuntul toată această luptă”. Bălcescu a luptat pentru solidarizarea tuturor revoluţionarilor europeni, scop în care a mers în mai 1849 împreună cu revoluţionarul italian Monti şi cu revoluţionarul polonez Mihail Ilinski (Skender) în Ungaria.
În urma înfrîngerii revoluţiei, după un popas de 2 luni la Paris, merge în ianuarie 1850 la Londra, unde 1-a cunoscut pe socialistul Louis Blanc la o serată a doamnei Milner Gibson, „o prietenă a lui Mazzini şi nevasta unui membru din Parlament”, cum scria el prietenului său Ion Ghica. Reîntors la Paris către sfîrşitul lunii ianuarie, în luna următoare, urmăreşte să meargă, din nou, la Londra. „Mai cu seamă, motiva el, că Mazzini va merge acolo în curînd”. Voia să se înţeleagă cu acesta, cu Ledru-Rollin „cum şi cu oarecare nemţi radicali” pentru „a întocmi o mare solidaritate revoluţionară în toată Europa”, ştiind că aceasta era şi părerea lui Mazzini, de a cărui activitate se ocupă în corespondenţa sa din anul 1850. La Paris a cunoscut şi pe revoluţionarul veneţian Manin, dar admiraţia şi-o păstra pentru Mazzini, a cărui recentă lucrare privind insurecţia şi revoluţia o studia, cum reiese din scrisoarea adresată unui cunoscut român al său, Alexandru Zîne, la 16 iunie 1850.
În septembrie 1850, exilaţii români din Paris, considerîndu-1 cel mai apropiat de ideile lui Mazzini, îl aleg să-i reprezinte la Londra „ca să fraternizeze cu emigraţii organizaţi acolo, adică Mazzini, Ledru-Rollin, redactorii «Proscrisului»”. N-a primit însă să meargă la Londra, motivînd că dacă va acţiona făţiş alături de Mazzini şi Ledru-Rollin, nu se mai putea întoarce nici în Franţa, nici în alt loc pe continent.
Refuzul lui N. Bălcescu de a merge la Londra era determinat şi de agravarea bolii sale de piept, pentru vindecarea căreia în septembrie 1851, vroia să meargă pentru iarnă în Italia, la Roma. N-a putut merge aici deoarece, aşa cum a aflat înainte de a pleca, numele său era cunoscut poliţiei papale, în urma arestării exilatului român G. Andreescu (G. Adrian). „Me voilá donc“ scria el la 30 septembrie 1851 prietenului său francez Paul Bataillard, presque forcé de rennoncer á Rome, cette ville que j’aime tant et qui m’aurait offert tant de ressources, bibliothéques, musées, ruines etc”. (“Dar iată prin urmare, sînt aproape forţat de a renunţa la Roma, acest oraş pe care-l iubesc atît şi care mi-a oferit atîtea resurse, biblioteci, muzee, ruine etc.”). Nici la Pisa nu putea merge din cauza prezenţei acolo a austriecilor. A rămas iarna la Hyéres, în Franţa.
După o încercare nereuşită de a reveni în patrie, grav bolnav, N. Bălcescu e sfătuit la Constantinopol de medicul său să plece în Italia. Voia să meargă Ia Roma, dar înarmat cu scrisori de recomandare „către unii din capii oştii franceze din Roma, cum şi de către unii din capii români influenţi, ca la întîmplare de a fi supărat de poliţia locală, scria el prietenului său Ion Ghica, să am ceva cunoscuţi, în care să mă sprijin”. Ajuns la Napoli, e sfătuit să nu meargă la Roma, unde iarna era umedă. S-a hotărît deci să coboare la Palermo, unde în iarna anului 1847 petrecuse în compania lui Vasile Alecsandri şi a Elenei Negri, grav bolnavă ca şi el de piept şi moartă curînd după aceea. La Palermo se instalează la hotelul „Alia Trinacria”, unde după ceva mai mult de o lună, a murit în singurătate, în sărăcie, departe de patria sa dragă. A fost înmormîntat în groapa comună a cimitirului Mînăstirii Capucinilor. În ultimele zile, cînd aşternuse pe hîrtie cele din urmă şiruri din „Românii supt Mihai-vodă Viteazul” va fi gîndit însă că poate reveni la pămîntul din care înaintaşii săi îndepărtaţi plecaseră pe vremea lui Traian.
