Către redacția revistei Viața Românească
Stimați domni din Redacția revistei ”Viața Românească”!
Am citit în ultimul număr pe anul 2013 al revistei ”VIAȚA ROMÂNEASCĂ” un articol extrem de interesant semnat Ovidiu Iancu și intitulat ”PROLETCULTISMUL, SCRIITORUL ŞI RESPONSABILITĂŢILE SALE”.
Autorul articolului povestește cum în cancelaria liceului la care domnia sa preda ca profesor a venit într-o zi mama unui elev. Aceasta, foarte revoltată a cerut să i se explice de ce poeziile din manualele școlare nu au rimă și de ce nimeni nu înțelege nimic din poeziile din manuale, care poezii seamănă mai degrabă cu bolboroselile nebunilor de la ospiciu.
Domnilor redactor ai revistei ”Viața Românească”!
Domnul Ovidiu I. se poate considera norocos. Eu am asistat în urmă cu vreo doi sau trei ani la o scenă mult mai aprinsă care s-a petrecut la un liceu bucureștean. Tocmai avusese loc examenul de bacalaureat. În cadrul acestuia, la examenul de limba română una dintre probe constase în aceea că se da un text (evident aberant) dintr-o poezie a lui Nichita Stănescu însoțit de întrebarea: ”Citiți textul și spuneți ce a gândit poetul în momentul în care a scris acest text”.
Mulți dintre elevi, dezorientați de o astfel de întrebare mai idioată chiar decît pasajul citat din opera scriitorului, nu putuseră ”să descrie ce a gândit poetul” și ce fusese în mintea lui Nichita Stănescu în momentul scrierii acelui text. Așa că mulți picaseră bacalaureatul și părinții erau disperați.
Un tată al unui copil privea din mulțime către unul dintre profesori (care era și critic literar). Acesta explica liniștit că un elev ca să ia notă de trecere la respectivul subiect trebuia să citească și alte cărți în afara manualului. Tatăl copilului era disperat și a spus cu năduf:
”-Dar de ce, dom’profesor, trebuie să știe copilul meu ce era în mintea bețivului ăluia care a scris aiurelile alea? 
La ce-i folosește copilului meu ca să știe ce a gândit Nichita Stănescu când a scris poezia? Îl ajută cu ceva în viață chestia asta? Găsește mai ușor o slujbă după terminarea liceului? De ce nu ați dat un text din Coșbuc sau din Eminescu, unul care să fie înțeles de toți?”
Criticul s-a întors zâmbitor spre părintele disperat și a spus liniștit, cu un aer de suficiență: ”-Pentru că Eminescu și Coșbuc sunt scriitori demodați, bade, vremea lor a trecut, poeziile lor sunt vechi. Acum este la modă o altfel de poezie. Este la modă poezia modernă, fără rime și scrisă în stil modernist. Nu mai merge cu Coșbuc. Înțelegi matale? E ca și când te-ai duce azi să cumperi un telefon cu manivelă când toți folosesc celulare”.
Atunci a avut loc a reacție absolut memorabilă. Sărmanul părinte și-a făcut loc prin mulțime, s-a postat în fața criticului care era profesor și a scos la vedere o carte pe care i-a arătat-o spunând: ”-Bine, dom’profesor! Spune atunci matale cum trebuia să scrie copilul meu ca să ia bacalaureatul. Dar fii atent. Uite, aici am cartea matale în care vorbești și despre ”raționamentul deductiv” al lui Nichita Stănescu. Haide, spune cum trebuia să scrie copilul meu despre Nichita Stănescu. Dar, atenție, eu te urmăresc după cartea pe care ai scris-o dumneata și pe care eu am citit-o de trei ori și cunosc ce conține. Deci dacă nu spui exact așa cum ai scris în carte, atunci, domnule profesor, eu nu mai răspund de faptele mele și te ologesc! Te-a luat mama dracului cât ești tu de profesor dacă nu spui exact cum ai scris aici! Dă-i drumul!”
Bineînțeles, profesorul (și autorul cărții) s-a înverzit la față și a intrat în panică. A refuzat să se conformeze și conflictul a fost aplanat (cu greu), chiar în momentul când tatăl elevului începuse să-și vânture pumnii pe la nasul dascălului-critic.
Dar el (conflictul) în esența lui nu s-a rezolvat nici până azi, stimați redactori de la ”Viața Românească”! Articolul dlui Ovidiu Iancu o confirmă. Iar evenimentele viitoare vor întări și mai mult acest conflict. În cele din urmă se va pune problema (absolut firească) de ce trebuie să fie literatura obiect obligatoriu în școli și nu unul opțional, așa cum este literatura în multe state europene.
Domnilor redactori ai revistei ”Viața Românească”!
Dl Ovidiu Iancu relatează în articolul domniei sale despre ”mama revoltată” care nu înțelege modernistele ”textele lirice care figurează azi în programa de liceu” și domnia sa spune că există ”un viciu de înțelegere”.
Și are dreptate. Numai că respectivul viciu de înțelegere nu este al părinților ci chiar al dlui Iancu, autorul articolului. Domnia sa vorbește despre ”textele lirice care figurează azi în programa de liceu”. Dar el, ca profesor, ar ar trebui să știe că în programa actuală de liceu nu există nici un fel de lirism în textele moderniste pentru simplul fapt că poeziile modernistă, hypermodernistă sau neorealistă nu au în ele nici lirism, nici epic (despre rimă și ritm nici nu mai vorbim!). Aceste texte moderniste și postmoderniste sunt, în esența lor nonumane, ultrapasive, atemporale și autiste. Ca de exemplu:
”Dimineața de nuci
lumină verde
cardioplasmă”
(Noiembrie, de Mihai Banciu, Viața Românească 7-8/2013, pag. 136)
Chemați o mie de critici literari și întrebați-i, pe fiecare în parte, ce vrea să spună ”poezia” de mai sus și veți constata că nu vor exista nici măcar două răspunsuri care să se potrivească la idei în privința acestui text. Atunci cum îndrăznim să propunem astfel de ghicitori ca subiecte de examen la bacalaureat?
Alte poezii sunt și inepte, dar și vulgare. Ca de exemplu:
”Hai să scriem împreună poeme, să vorbim despre sex
despre vaginul frumoaselor blonde despre teribilele
futaiuri din mansarde”
(Ion Cocora, Viața Românească 7-8/2013, pag. 88)
Toate aceste texte sunt considerate azi modele de texte literare și se încearcă introducerea lor în manualele școlare.
Nici Ovidiu Iancu și nici părinții revoltați nu știu însă cum s-a ajuns la o astfel de situație. Este ceea ce voi încerca să explic în articolul mai jos. Las la alegerea redacției ca să publice sau nu acest text. Dar opinia publică trebuie să știe adevărul despre noua literatură modernistă, care se introduce acum în manuale și care este cea mai mare cacialma intelectuală a secolului al XX-lea (dar și a secolului al XXI-lea).
Nimeni nu are dreptul să terorizeze niște minți tinere cu niște texte absurde, inepte, care sunt în realitate niște farse de factură autistă.
Toate asociațiile și organizațiile de părinți ar trebui să înceapă imediat demersurile pentru scoaterea literaturii din programele școlare. În cel mai bun caz, literatura trebuie să devină o materie opțională, așa cum e religia. A introduce literatura ca probă obligatorie la examenul de bacalaureat este o crimă.
Cu stimă,
Emil ȚERMURE
ASPECTE ALE LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE. DE CE LITERATURA TREBUIE SCOASĂ DIN PROGRAMELE ȘCOLARE
1. FENOMENUL ABSTRACTIZĂRII ȘI ALIENĂRII POEZIEI ȘI PROZEI
În ultimii patruzeci de ani, cu câteva excepţii (opera lui Adrian Păunescu de exemplu) poezia românească, dar și proza au fost împinse în sfere ale hypermodernismului atât de abstracte şi bizare încât nu se mai recunosc.
Poezia a fost despuiată nu doar de rimă şi ritm ci şi de orice fior liric. A devenit un fel de culegere de texte autiste în esența lor, dar cu pretenții de ezoterism. Ea se recomandă ca o artă destinată numai „iniţiaţilor”. Fiindcă, spun criticii literari, nu toată lumea înțelege poezia ci numai anumiți oameni, care posedă ”aptitudini speciale” în acest sens.
Întrebarea este: dacă poezia este o artă destinată numai inițiaților (adică unui cerc restrâns de persoane) atunci ce caută în manualele de gimnaziu și de liceu? De ce este obligatorie pentru toți elevii?
A doua observație este că nu este vorba doar limbajul autist al poeziei contemporane ci și de faptul că ea a devenit trivială. Pornografică chiar. Acelaşi destin l-a urmat proza. Au dispărut din literatura poetică (și chiar din proză) epicul și liricul. Cu efectele pe care le știm cu toții: fuga cititorilor de literatură și ocolirea librăriilor.
Aceasta nu s-a întâmplat doar în ţara noastră ci în întreaga literatură europeană. Literatura română nu a făcut decât să urmeze drumul literaturii occidentale, numai că zelul ei în acest demers a fost mai mare decât al tuturor celorlalte ţări europene, aşa că alienarea poeziei româneşti a atins culmi nebănuite de prăbuşire, ea eşuând actualmente în obscen.
Revistele literare românești resping azi orice poezie versificată scrisă în stil clasic pe motivul că o astfel de poezie este demodată și nu mai corespunde ”omului nou”.
Cu alte cuvinte, ca și în comunism, critica literară actuală are pretenția de a fi axiomatică în ideologia ei, dar uită că omul este același de acum zece mii de ani și posedă aceleași organe de simț și același mod de viață sentimentală. Ea impune reguli noi ca și când omul de azi ar fi un extraterestru și ar avea alte trăsături biologice. Dar el este neschimbat și așa va rămâne probabil încă zece milioane de ani de aici încolo.
2. RUPEREA MASELOR DE CITITORI DE LITERATURA SCRISĂ
Alienarea artei poetice a fost concepută în Europa imediat după anul 1850 de către elitele politice şi urmărea îndepărtarea scriitorilor de politică și izolarea lor de masele de cititori.
Scriitorii jucau în acele vremuri în societate rolul jurnaliștilor. Criticile poeților și romancierilor la adresa celor ce conduceau societatea erau devastatoare și nu conveneau Puterii, la fel cum nici jurnaliștii incomozi de azi nu sunt agreați de guverne. Cărți ca ale lui Dickens, Hugo sau Byron erau incendiare din punct de vedere critic și induceau în mase ideea de libertate, egalitate și dreptate socială.
Puterea poetului de a manipula masele prin poezie sau roman i-a speriat pe politicienii și oligarhii vremii, care au căutat, după 1850, să ridice un zid între scriitori și masele de cititori. Acest lucru nu se putea face decât prin încurajarea poeziei absurdă sau elitistă. A fost cea mai mare acțiune de virusare a artei din istoria lumii.
Primul ”virus” introdus în literatură a fost simbolismul. Poeții simboliști au fost încurajați să scrie o poezie eterică, serafică, perfectă muzical, dar bazată pe simboluri, adică lipsită de orice critică la adresa societății.
Și poeții chiar asta au făcut. Deși au murit aproape toți de foame sau la casele de nebuni, ei nu au scris nimic critic la adresa regimurilor sub care trăiau. Rimbaud, Verlaine, Baudelaire nu critică nimic în poezia lor. Ei cântă niște idealuri care țin de lumea imaginației.
În acest fel ei s-au înstrăinat de cititori și de mase. Scriitorii au ajuns cu toții niște ”neînțeleși”, niște oameni ciudați ”trăind în turnuri de fildeș”. Numărul cititorilor a scăzut și lumea s-a îndepărtat rapid de acești indivizi bizari ”căzuți din Lună” care când vorbeau parcă delirau.
După 1930 poeții, dându-și seama că se izolaseră de mase, au abandonat aventura simbolistă, au coborât din ”turnurile de fildeș” și au revenit în forță în mijlocul maselor de cititori.
Elitele politicianiste europene au văzut îngrozite ce pot face poezia nazistă şi poezia sovietică în combinaţie cu muzica şi cum pot trezi ele exaltarea în sute de milioane de oameni.
Trebuia ca realismul socialist sovietic şi realismul socialist nazist să dispară pentru totdeauna pentru a nu mai da naştere unei noi dictaturi. Trebuia ca scriitorii să fie din nou izolați de mase.
Ca atare elitele politicianiste au conceput un nou plan pentru izolarea scriitorilor și îndepărtarea maselor de cartea scrisă.
Ideea era ca poezia şi arta în general să fie înlocuite cu altceva care să atragă masele cu aceeaşi forţă cu care le atrăsese în trecut, dar către un scop infantil, către ceva de succes. Acest „ceva” fusese deja inventat şi funcţiona ireproşabil în SUA. Se numea divertismentul, dorinţa de joc şi de distracţie. Tot efortul creativ al oamenilor era canalizat în scopul distracţiei. Elitele occidentale au crezut că pot face la fel cu literatura integrând-o în ludic.
Dar SUA erau o uniune tânără, aflată încă în plină copilărie istorică în timp ce popoarele Europei erau mature, aveau o istorie veche, nu mai era posibil a fi întoarse din nou către trecut, la fel cum nu-i mai poţi da unui bătrân jucării de copil. Ce era valabil în SUA nu era valabil în Europa, care era mult prea raţională pentru a renunţa la artă şi în special la poezie. Trebuia găsit ceva credibil care să îndepărteze oamenii de poezia autentică fără a-i revolta.
Acest ceva a fost abstractizarea. Adică alienarea poeziei. Ea s-a impus pe valul unui curent numit modernism şi căruia i s-a confecţionat urgent şi o istorie falsă (cu rădăcini în secolul XIX ) care demonstra că lumea, pentru a avansa trebuie să arunce la gunoi tot trecutul, să renunţe la toate tradiţiile şi să adopte ca mod de exprimare artistică absurdul, adică iraţionalul, promovat de curente ca dadismul, expresionismul, ermetismul, suprarealismul, cubismul, orfismul etc.
Această alienare era dictată deci de la nivel foarte înalt şi nu venea deloc în contradicţie cu principiile comunismului, care şi el voia să arunce la gunoi nu doar tot trecutul istoric ci şi pe cei care făcuseră istorie. Aşa se explică de ce regimurile comuniste din Europa de Est nu au reacţionat atunci când literaturile ţărilor est-europene au primit primele „injecţii” de modernism.
Abstractizarea literaturii a devenit în acest fel primul program global, deschizător al drumului mondializării, program de la care nu trebuia să existe abatere. Cine nu era de acord cu el primea imediat riposta cuvenită. În acest sens voi face aici o paranteză şi voi da exemplul criticului Şerban Cioculescu.
3. ŞERBAN CIOCULESCU ŞI EXPERIMENTUL NICHITA STĂNESCU
Înainte de 1989, pe vremea comunismului, criticii literari români nu prea îndrăzneau să încurajeze modernismul. Un astfel de proces al alienării poeziei îl agreau foarte puţini esteţi. Fenomenul a început să se accelereze şi să devină o modă în România odată cu apariţia volumului Epica Magna al lui Nichita Stănescu.
Nichita Stănescu putea fi cel mai mare poet al românilor. El putea să scrie o operă cu mult mai valoroasă decât a lui Eminescu, dar a avut nenorocul să intre în literatură în momentul în care câţiva critici români postaţi (ca şi acum) pe funcţii-cheie în ierarhia statului deciseseră că poezia rimată de tip clasic aşa cum o practicaseră Eminescu, Goga, Coşbuc etc. îşi trăise traiul şi trebuia să moară.
Adrian Păunescu, temperament vulcanic şi singurul care mai mergea pe drumul clasicismului era deja o problemă pentru 
sistemul ceauşist. Încă un Adrian Păunescu nu mai era de dorit. Aşa că primul volum de poeme clasice al lui Nichita Stănescu, intitulat Argotice, scris în stil eminescian a fost repins prompt ca „nepublicabil” şi etichetat ca suferind de păcatele paştişei şi ale plagiatului.
Nichita Stănescu era un bărbat inteligent şi încăpăţânat, cu sânge rusesc în vine. Şi-a dat foarte repede seama cum stăteau lucrurile şi a trecut urgent la scrierea de „poezie în stil nou”, iraţională, modernistă, scrisă fără s-o gândeşti, aşa cum doreau criticii literari.
Aşa a apărut volumul Epica Magna din 1978, aplaudat de întreaga critică literară, deşi nimeni nu înţelegea nimic din respectiva carte.
Isteria nichitiană a fost amplificată în mod dirijat de criticii literari până la paroxism. Versurile lui Nichita „Ca un răget luminos, în creierul meu/ a explodat o celulă…/Minţile mi s-au umplut de un miros/ de stea moartă, / de miros de funingine” răsunau peste tot, făceau furori, erau date exemplu de perfecţiune poetică, stârneau exaltare în cenacluri, electrizau sălile, femeile cădeau pe jos zbătându-se în convulsii, tinerii rămâneau muţi de admiraţie.
Nichita Stănescu a continuat să scrie în acest stil toată viaţa lui, o poezie fără nici un fel de logică, lipsită de raţiune şi părerea mea este că el şi-a bătut în acest fel joc de toţi criticii literari români ai vremii.
Deşi în ultimii ani a început să se vorbească de un experiment al criticilor literari români care au vrut să facă din Nichita Stănescu un poet de Premiul Nobel, eu sunt de părere că Nichita Stănescu a fost cel care a făcut un experiment (unic este drept) cu criticii literari, scriind poezii pe care nici el nu le considera poezii. Nu se ştie deci, în cazul Nichita Stănescu, cine a făcut experienţe şi pe cine.
Totuşi, deşi Nicolae Manolescu l-a caracterizat pe Nichita Stănescu un „poet de Premiul Nobel”, marele Şerban Cioculescu, critic pozitivist redutabil a refuzat să se ralieze curentului „oficial”. El a rămas până la sfârşitul vieţii (1988) refractar la abaterea de la logică în poezie şi a atras atenţia că poezia lui Nichita Stănescu şi a celor care scriau ca el nu era poezie. Cioculescu prefera să citească poeziile de la 1800 ale lui Costache Conachi decât poeziile lui Stănescu.
Pusă în faţa unei astfel de atitudini care începuse deja să facă prozeliţi, critica oficială românească a reacţionat: l-a declasat pe Cioculescu! Adică i-a retras calitatea de critic. L-a etichetat drept „comentator literar rigid şi retrograd” şi i-a pus cognomenul „Şerban cel Rău”, trecând totodată la marginalizarea lui.
Intimidaţi, alţi critici care criticau poezia nichitiană, au devenit brusc „disciplinaţi” şi s-au grăbit să declare că poet mai mare ca Nichita Stănescu nu existase pe Pământ.
4. ELITELE NU AU NEVOIE DE UN NOU BYRON SAU DE UN NOU EMINESCU
Elitele politicianiste europene au fost cele care au iniţiat pe întregul continent european acest proces al incifrării şi al ermetizării artei literare.
Actuala oligarhie care conduce lumea se confruntă deja cu probleme sociale uriaşe la care nu mai poate găsi rezolvare. Ea nu mai are nevoie de scriitori ca Byron, Dickens sau Eminescu, pentru că astfel de artişti o pot ataca folosind arme de o virulenţă incredibilă. Mai mult decât atât, ei pot mobiliza masele împotriva politicienilor.
Apariţia unui nou Adrian Păunescu ar îngrozi întreaga oligarhie românească şi întreaga clasă politică. Astfel de scriitori ar fi consideraţi azi „elemente destabilizatoare” ale societăţii. Şi cel mai bun lucru pentru a preveni apariţia unor astfel de poeţi este să convingi masele că nu merită să citeşti literatură. Îndepărtarea cititorilor de poezia veritabilă a fost visul dintotdeauna al elitelor politicianiste.
Dar aceste elite nu au putut să prevadă apariţia internetului care nu mai poate fi controlat de nimeni și unde apare masiv poezie adevărată, valoroasă, scrisă în stil clasic. Aşa că tot luptând împotriva poeziei clasice numită de ei „retrogradă”, criticii au ajuns ei înşişi retrograzi.
5.REZULTATELE POLITICII DE ÎNCURAJARE A TEXTELOR ABSURDE: MII DE IMPOSTORI, DISTRUGEREA GENURILOR LITERARE, REGRESUL ARTEI
Rezultatele unei astfel de politici au fost unele la care elitele europene nu s-au aşteptat deloc.
În primul rând s-a compromis total arta literară până la confuzia genurilor și la unificarea lor. Poezia a devenit proză (şi încă una de proastă calitate). Ca să scrii azi poezie nu mai trebuie să cauţi rime sau idei. De fapt nu mai trebuie să transmiţi nimic cititorului şi nu mai trebuie nici măcar să gândeşti. Trebuie doar să pui tocul pe hârtie şi să înşiri tot ce-ţi trece prin cap. Va ieşi un fel de proză iraţională.
Această proză irațională o rescrii apoi în aşa fel încât rândurile să nu le duci până la capăt şi să fie unele mai lungi, altele mai scurte. După asta pui sus un titlu aiurea şi sub el scrii: „poem”. Asta e tot ce trebuie să faci azi ca să scrii poezie.
Acest lucru a permis ca zeci de mii de neaveniţi şi impostori (unii extrem de abili) să abordeze poezia şi să capete statutul de poeţi, ba chiar să ocupe locuri de frunte în ierarhia literară. Asta pentru că a dispărut posibilitatea cernerii valorilor în mod obiectiv. Numărul poeților români care publică ”poezie” (adică textură de proză delirantă) a ajuns la treizeci de mii. Scrierile lor seamănă toate între ele ca picăturile de apă, fiind în proporție de 99% inepte.
Drept consecinţă populaţia a început să fugă de cărţi şi de literatură. Cultura a intrat în regresie făcând loc inculturii. În România, înainte de 1989, numărul de cărți de literatură cumpărate de populație era în fiecare an de aproape 400 de milioane de cărți (15-16 pe cap de locuitor) și încasările totalizau aproape un miliard de euro. Astăzi s-a ajuns la vânzări anuale de sub 15 milioane de cărți de literatură (0,7 cărți de literatură cumpărate pe cap de locuitor) și încasările de pe urma cărții de literatură se ridică la circa 30 de milioane de euro. Iar tendința este de descreștere accentuată în întreaga Europă și în SUA.
Extrapolând aceste date la întregul continent european și la SUA observăm că pierderile financiare rezultate în urma îndepărtării populației de literatură se ridică la aproximativ 50 de miliare de euro anual. În ultimii cincisprezece ani spațiul euroatlantic a pierdut aproape un trilion (o mie de miliarde) de euro din vânzările de carte literară.
Prin promovarea unei literaturi artificială, absurdă și incifrată, elitele politice europene care și-au aservit pârghiile criticii literare și-au atins scopul: au reușit îndepărtarea popoarelor de literatură. În schimb pierderile financiare sunt uriașe, iar efectele în plan social sunt devastatoare: cultura europeană a regresat, iar culturile noneuropene au înaintat și încep să devină influente în Europa (în special cultura islamică).
În al doilea rând, stilul clasic devenind interzis, specii poetice extrem de valoroase precum romanţa, cantilena, balada, poezia polemică, poemul religios, cântecul de dragoste, cântecul de petrecere sau poezia patriotică, au fost abandonate. Au devenit teritorii definitiv pierdute pentru arta poetică.
Romanţa, cântecul de petrecere şi cântecul de dragoste îşi trăgeau seva din producţiile poetice. Întrucât este imposibil ca din producţiile aberante ale actualilor poeţi să pui pe muzică vreun vers (deşi s-a încercat asta), publicul a abandonat aceste specii ale cântecului şi a adoptat în locul lor maneaua. Producţia de manele, fără să aibă încărcătură nocivă, este totuşi un semn al barbarizării societăţii şi al regresului cultural. Ea a apărut ca rezultat al prigonirii poeziei clasice şi a alungării acesteia din teritoriul culturii.
Spectrul căderii în barbarism şi al regresiei artei către vulgar sau spectaculosul ieftin a făcut ca elitele politico-oligarhice occidentale să dea semne în ultimul timp că-şi reconsideră atitudinea faţă de literatură.
Alarmată, societatea occidentală (care este o societate avansată şi care ştie să facă întoarceri absolut spectaculoase fără să se contrazică) a formulat celebra lege a „libertăţii de creaţie” care afirmă că oricine are dreptul să creeze nestingherit şi că nici o formă de artă, de gândire şi de creaţie nu poate fi interzisă cu condiția să nu fie extremistă sau să incite la ură și iredentism.
Se pare că revistele literare românești nu au auzit totuși de această lege. Baricadați înapoia birourilor lor, redactorii acestora resping în continuare cu violență orice intenție a vreunui poet de a publica versuri clasice cu rimă.
Prin noua ei legislație în domeniul creației, Uniunea Europeană a repus în drepturi inclusiv poezia clasică. Dar restaurarea versului clasic nu este deloc un lucru uşor într-o lume din care versul clasic a fost alungat de mai bine de 30 de ani sub pretextul că este desuet.
În România, de exemplu, nici o revistă literară nu mai publică poezie cu vers clasic. S-a format o adevărată chiaburime literară criticistă alcătuită din critici literari care cenzurează cu violenţă orice poezie scrisă cu versuri, respinge sau contracarează devastator tot ce se publică în vers clasic.
6. CUM DEVINE OBLIGATORIE PASTILA HYPERMODERNISMULUI
Aşa cum am amintit mai sus, marii poeţi şi prozatori sunt cei mai redutabili critici ai societăţii. Ei au fost o adevărată pacoste pentru guvernele tuturor timpurilor. Chiar dacă de obicei nu intră în partide, scriitorii sunt, instinctiv, politicieni de stânga. Prin magia cuvântului, spiritul lor de revoltă se transmite maselor, iar acest lucru deranjează guvernanţii.
Metoda de a preveni apariţia unor mari scriitori este una simplă şi extrem de eficace. Formezi un grup de critici literari dispuşi să joace rolul de cozi de topor, să interpreteze aria elitismului şi să încurajeaze numai literatura absurdă ruptă de realitate și textele de tip autist. În acest fel „pastila hypermodernismului” devine obligatorie pentru oricine vrea să devină scriitor.
Criticii vor decreta de exemplu că versurile „Capul lui Mihai Viteazul de la Turda se ridică / Şi întreabă de ce ţara a ajuns aşa de mică” scrise de Păunescu sunt versuri „primitive, rudimentare, lipsite de imaginaţie, demodate”. Ei vor spune că autorul lor, Adrian Păunescu era de fapt un ratat care dacă ar fi avut vreo urmă de talent ar fi scris versurile de mai sus în felul următor: „Ochii mei sar/ în ţăndări pe cer/ pliciul striveşte masca hohotitoare a dresorului de păianjeni/ îmi zornăie în cap un ţânţar/ din buricul meu curg galaxiile!”.
Sau să luăm de exemplu o strofă din aceeaşi poezie (”Capul lui Mihai Viteazul”) scrisă de Păunescu: „Nu voi consuma otravă pentru nici un fel de Basta/ Totuşi unde au fost ai noştri şi atunci şi-n vremea asta?/ Cum se-ajunge pân’la gâtul voievodului de ţară/ Dacă nu-s trădări acasă lângă ura de afară?”.
Aici criticii vor decreta sentenţios că asemenea versuri sunt lipsite de orice valoare, sunt primitive, anacronice şi că dacă Adrian Păunescu ar fi fost cu adevărat talentat el ar fi luat exemplul marilor poeţi hipemodernişti şi ar fi scris strofa de mai sus mult mai concis şi în felul următor: „Aaabbbccc/ Un bărbat urinează pe palme ca să-şi potolească durerea bătăturilor/Aaaabbbccc/ apoi răgâie prelung/Motorul tramvaiului are două mii de rotaţii pe minut”.
Oricât ar pare de incredibil, vor exista mii de tineri care vor asculta aceste îndemnuri şi se vor conforma acestor „cerinţe şi maniere noi” de a scrie poezie.
Dar publicul va refuza o astfel de poezie şi se va îndepărta de cartea scrisă. Este exact ce a dorit până acum orice guvernare.
Din nefericire pentru criticocrație există din ce în ce mai mulți oameni informați care nu mai au nevoie ca să li se spună la Poșta Redacției dacă au talent sau nu.
Ofensiva pe internet arată că destinele criticii literare și a revistelor literare sunt pecetluite: ele au intrat în autoizolare. Tinerii poeți preferă să-și publice textele literare pe cont propriu sau pe internet. Ei nu mai au nevoie de critici literari sau de reviste literare. Politica de marginalizare și de linșaj mediatic se întoarce fatal asupra celor care au promovat-o ani de-a rândul și care se trezesc la rândul lor marginalizați.
7. NOUL COMUNISM LITERAR
Renunţarea la rimă şi ritm, lipsa totală a oricărui mesaj către cititor au devenit azi formule obligatorii pentru a publica poezie. Cine nu scrie în acest stil primeşte automat etichete ca „învechit”, „netalentat”, „autor de poezie naivă” şi se iau împotriva lui măsuri de marginalizare imediată. Se merge până într-acolo încât cine nu renunţă la rimă şi la claritatea versului clasic este considerat un pericol literar, un fel de infractor care trebuie exclus imediat din lumea literară.
Grupul poeţilor şi al criticilor prohypermodernişti a cucerit în ultimii treizeci de ani aproape toate pârghiile de decizie şi toate poziţiile strategice din lumea revistelor literare şi a editurilor din România. Scriitorii din acest grup şi-au impus ca modele propriile lor creaţii.
S-a ajuns în acest fel la un comunism literar în care toate poeziile trebuie să arate obligatoriu ca versurile lui Leonid Dimov, Gabriel Chifu, Alexandru Muşina, Mihai Gălăţanu sau Horia Gârbea (am dat doar nişte exemple fără absolut nici o intenție).
Cine nu scrie aşa nu este publicat sau este respins din start de întreaga lume literară. Frica de apariţia unui nou Adrian Păunescu este atât de mare încât ea îi paralizează pur şi simplu pe critici.
Critica literară însăşi a ajuns cu ereziile estetice şi cu îndoctrinarea atât de departe încât poeţi ca Vasile Militaru, Adrian Păunescu, George Coşbuc sau chiar Mihai Eminescu, sunt consideraţi azi „nonpoeţi” în timp ce delirul trivial din aşa zisele poezii ale lui Mihail Gălăţanu sau Emil Brumaru (vezi Sonetul XLII) sunt declarate modele demne de a fi urmate sau „demne de a intra în manualele şcolare” (Alex Ştefănescu, MANUALUL DE LITERATURĂ).
8. TEORIA RASEI SUPERIOARE DOTATĂ CU SIMŢ POETIC, DAR CARE ARE NEVOIE DE BANUL PUBLIC
Criticii literari actuali promovează cu asiduitate ideea că adevărata literatură este de fapt o artă ezoteristă care nu se adresează publicului larg ci doar unui mic grup de iniţiaţi.
Cu alte cuvinte, ar exista indivizi dotaţi special de la natură cu capacitatea de a înţelege poezia. Aceştia ar fi superiori oamenilor obişnuiţi, ale căror minţi nu pot „digera” arta şi nu înţeleg nimic dintr-o carte de poezie.
Să zicem că lucrurile chiar aşa stau, că poezia este ezoterism şi se adresează doar unui grup de iniţiaţi. Cum se face atunci că ne place la toţi poezia lui Eminescu? Sau cum se face că adorăm toţi să-i citim pe Coşbuc, pe Alecsandri, pe Goga sau pe Topârceanu şi nu pe Nichita Stănescu? La această întrebare criticii adepţi ai teoriei ezoterismului în poezie nu au răspuns încă.
Pe de altă parte, dacă lucrurile stau aşa şi poezia nu se adresează publicului ci unui grup ezoterist capabil de a o asimila, de ce o astfel de artă exclusivistă mai are nevoie de banul public de la bugetul central de stat sau de la bugetele locale (primării, prefecturi de judeţ etc) pentru a exista? De ce nu se autofinanţează „micul grup de iniţiaţi ezoterici” din banii proprii aşa cum fac cultele religioase? De ce revistele religioase pot să se susţină din banii lor şi revistele literare nu?
Metoda autosubvenţionării ar trebui să funcţioneze şi în lumea literară, cel puţin din punct de vedere teoretic, fiindcă în România există la ora actuală circa treizeci de mii de poeţi dintre care aproape două mii în Uniunea Scriitorilor.
9. ZECE MII DE POEŢI CARE NU SE CITESC NICI MĂCAR ÎNTRE EI ŞI CARE PRODUC MACULATURĂ
Dacă o astfel de poezie ultramodernistă este „la modă” şi este căutată, cerută cu ardoare, dacă are rol pozitiv în cultură şi societate, ea ar trebui să fie cumpărată şi citită măcar de adepţii ei (care sunt, aşa cum spus, vreo treizeci de mii cu toţii). Avem treizeci de mii de poeţi în toată ţara şi ne putem întreba: ce produc oamenii ăştia pe plan artistic?
Uitându-ne cu atenţie în sectorul Cultură nu vedem nici cântece puse pe versurile celor treizeci de mii, nici imnuri patriotice cântate la festivităţile oficiale, nici librete de operă sau de operetă produse de ei. Aceşti oameni pot produce doar texte fără sens, texte autiste. Piesele de teatru care aduc bani sunt tot acelea scrise de Alecsandri sau Delavrancea. Ce produc atunci cei treizeci de mii?
„Ei produc cărţi de poezie”, mi-ar putea răspunde oricine.
Foarte bine! Atunci să analizăm acest aspect!
Teoretic, orice carte de poezie care apare pe piaţă în România ar trebui să se vândă în tiraje de cel puţin zece mii de exemplare dacă apare la o editură mare precum Polirom sau Cartea Românească. În ceea ce privește cele câteva reviste literare, nu ar trebui să existe poet român care să nu fie abonat la aceste reviste.
Acest lucru ar aduce un profit imens atât poeţilor cât şi breaslei lor. Prin urmare, USR (Uniunea Scriitorilor din România) prin editurile şi publicaţiile ei ar trebui să fie foarte puternică şi bogată şi să verse la bugetul de stat sume uriaşe.
Din păcate, lucrurile stau exact invers: USR ia bani de la buget şi toate publicaţiile şi editurile ei au ajuns în sapă de lemn şi sunt falimentare pentru că nu le citeşte nimeni. Nu cumpără nimeni poezie, nici chiar cei care scriu o astfel de poezie modernistă. Editurile fug îngrozite de orice poet care le propune o carte de poezii şi cititorii înşelaţi în aşteptările lor nu mai cumpără deloc cărţi de versuri. Tirajele cărților de poezie au ajuns azi la 50, la 40 sau chiar la 30 de exemplare (iar pe acelea le cumpără tot autorii lor). USR supravieţuieşte cu greu cu bani de la bugetul de stat sau de la bugetele primăriilor sau ale unor prefecturi.
Avem mii de poeţi, dar cu foarte puţine excepţii, toţi aceşti inşi scriu şi publică maculatură: poezie modernistă abstractă atât de proastă şi întunericită încât nici chiar autorii unor astfel de texte nu se citesc unul pe altul. Un poet român nu cumpără volumele altui poet fiindcă nu le poate înţelege. Nici un poet nu poate înţelege textele absurde, hyperincifrate ale altui poet, nimeni nu le pătrunde „tainele şi înţelesul” şi nimeni nu ştie ce vor să transmită ele.
Singurii care le înţeleg la perfecţie sunt cei câţiva critici literari care afirmă că pentru ei toate aceste poezii sunt foarte limpezi şi clare (deşi în ele nu este nimic clar).
Piaţa literară este suprasaturată de o astfel de „artă” care nu transmite nimic. Nimeni nu este în stare să recite din memorie nici măcar trei versuri din opera unui astfel de „poet”. Dar ni se spune că literatura de acest gen este cea pe care o cere piaţa şi că ea are un rol pozitiv în societate, că aşa trebuie să scrie un scriitor azi.
Mai grav, operele unor poeţi ca Nichita Stănescu sunt introduse în manualele de gimnaziu şi de liceu, constituie subiecte de examen la bacalaureat, iar şcolarii sunt puşi să le „studieze”, deşi textele nichitiene (ştie toată lumea) sunt imposibil de descifrat sau de analizat, ele seamănă mai degrabă cu scrierile alchimiştilor medievali sau ale lui Nostradamus. O frază de Nichita Stănescu poate însemna orice. Şerban Cioculescu nu l-a considerat niciodată poet pe Nichita Stănescu.
Cât despre publicul larg acesta fuge îngrozit de o astfel de „poezie” şi de o astfel de „proză” care i se bagă pe gât cu forţa.
10.PREMII, DISTINCŢII, NOTORIETATE ŞI…PIERDERI RUINĂTOARE
Totuşi, la modul cel mai paradoxal şi inexplicabil, astfel de cărţi (neprofitabile din toate punctele de vedere) consumă pentru editare fonduri uriaşe (chiar din banii publici), aduc editurilor pierderi ruinătoare.
În ciuda acestui aspect aceste cărţi sunt tot mai numeroase pe zi ce trece, primesc premii grele, sunt comentate elogios în toate publicaţiile literare, autorii lor se bucură de o notorietate uriaşă, criticii se întrec să le aplaude şi cu cât sunt mai absurde şi mai întunericite cu atâta devin mai de succes.
Este drept că notorietatea şi succesul nu ţin prea mult şi după două, trei săptămâni dispar ca şi când nici nu ar fi fost.
Şi nu este nevoie de prea mult efort intelectual până să-ţi dai seama că literatura în capitalismul românesc prosperă împotriva legilor capitaliste ale profitului şi ale randamentului. Dar cum este posibil eşa ceva?
Răspunsul este: da, este posibil așa ceva, dar numai dacă sectorul literar se mafiotizează și influențele predomină asupra talentului literar.
În acest caz controlul difuzării sau al publicității literare se află în mâinile unei chiaburimi literare care are grijă ca pe scara succesului să nu urce decât persoanele agreate de ea. Ne putem da seama de acest lucru observând cu atenție cine urcă pe scara succesului literar în România.
11. MITUL POEZIEI MODERNISTE SE DESTRAMĂ
Este clar că toată această construcţie artificială a unei literaturi moderniste este ţinută în viaţă cu bani mulţi de la buget. A fost nevoie de ea până acum pentru a rupe cititorii de cartea scrisă, aşa cum am arătat mai sus. Acest lucru s-a întâmplat deja, dar rezultatele acestei politici pentru elite au fost catastrofale: influenţa poeţilor asupra mulţimilor a fost înlocuintă cu influenţa televiziunilor. Oamenii nu mai citesc cărţi şi nu mai visează revoluţii ca Byron, dar se uită la televizor, ascultă manele şi văd crime, droguri şi acte de teroare. Devin nu doar proști ci și analfabeţi, criminali, drogaţi sau terorişti.
Miturile literaturilor modernistă şi hypermodernistă încep să se destrame. Modernismul, neorealismul şi hypermodenismul nu au produs nici o personalitate literară proeminentă şi nici o operă de valoare. Scopul lor intrinsec a fost eliminarea din cultură a poeziei rimate clasice şi distrugerea, odată cu aceasta a tot ce este sublim, înălţător şi frumos în arta poetică şi înlocuirea acestor valori cu incantaţia ineptă gen Gherasim Luca.
Neputând să producă nimic, genurile hypermoderniste şi-au găsit sensul propriei existenţe în acţiunea de eliminare a oricărei forme de artă care nu le aparţine. Ele pretind că eliberează lumea literară de „sclavia” rimei şi a versului clasic, de „totalitarismul” echilibrului clasicist şi de primejdia „demodatului” stil clasic. Hypermodernismul nu mai are demult ca obiect al devenirii lui crearea de opere literare ci „eliberarea” lumii moderne de spectrul stilului clasic şi de ”pericolul” reapariţiei poeziei rimate, considerată de el principalul său duşman.
Dar odată anihilaţi toţi „duşmanii” lui, adică interzişi toţi poeţii care scriu poezie „desuetă şi naivă” cu rimă şi în stil clasic, hypermodernismul se trezeşte în faţa iminentei sale dispariţii: arta fiind „eliberată” de pericolul revenirii la poezia rimată şi logică, el (hypermodernismul) nu mai are împotriva cui să lupte şi ca atare victoria sa are ca alterantivă unică doar propria sa dispariţie.
Dar el va face totul pentru ca lupta sa „eliberatoare” să nu înceteze, pentru că încetarea acestei lupte ar însemna propriul său sfârşit.
Așadar hypermodernismul va continua lupta mai întâi împotriva vechilor clasici (Eminescu, Coşbuc etc.) pe care va încerca să-i scoată din manuale, să-i demitizeze, să le submineze creedibilitatea. Criticii vor lansa teorii îndrăzneţe prin care vor încerca să arate că astfel de poeţi aparţin trecutului, că arta lor veche este demonetizată şi că la urmei urmei, ei ca artişti nu sunt chiar atât de valoroşi.
Acesta va fi ultima fază a artei postmoderniste. După asta va veni „vremea de apoi” a postmodernismului şi a hypermodernismului pentru că odată încheiată această luptă împotriva „vechiului” aceste mişcări literare vor constata că ele însăşi au devenit vechi şi vor începe lupta contra propriilor reprezentanţi. Adică se vor autodevora. Poeți precum Nichita Stănescu, Alexandru Muşina, Traian Coşovei şi mulţi alţii vor deveni ţinte ale criticii care îi va ataca pe motiv că arta lor s-a învechit. Fiindcă modernismul asta face: luptă împotriva a tot ce este ”vechi”.
În acel moment hypermodernismul va face implozie. ”Libertatea” de a arunca la gunoi toate tradițiile provoacă implozia personalităţii artistice. Renunţând la tradiții și la raţionament (care este atributul uman fundamental) artistul iese din sfera umană şi devine nonuman. Lucrând numai cu simboluri el se trezeşte într-o lume de simboluri. Adică se prăbuşeşte în virtual şi de acolo nu mai poate veni înapoi în lumea reală. Moare în propriul său vis.
În acel moment lumea literară europeană va constata, ca şi la prăbuşirea lui Hitler, că arta literară a stagnat o jumătate de secol în cea mai cumplită beznă culturală numită modernism și hypermodernism.
Aruncându-şi ochii pe scrierile actualilor poeţi, cititorilor din viitor nu le va veni să creadă că astfel de oameni au fost laureaţi ai Premiului Nobel, au primit distincţii culturale valoroase şi au fost elogiaţi ca nişte genii pentru nişte scrieri care nu au nici un sens şi care seamănă mai degrabă cu delirul unui bolnav psihic .
Desigur, nu se va ajunge acolo, pentru că societatea occidentală este o societate mult prea avansată. Ea va pune capăt acestui joc care a costat-o cam scump în ultimii 40 de ani și care nu a produs nimic. Pentru ea devine din ce în ce mai clar că o astfel de literatură a absurdului şi a ermetizării este întreţinută azi numai pentru a scărpina orgoliile unor inşi care joacă rolul de mari creatori, mari critici şi mari artişti. Poate că un Mircea Cărtărescu va lua Premiul Nobel (fiindcă şi alţii au luat acest premiu fără să-l merite), dar cărţile lui Cărtărescu nu vor fi citite de nimeni şi vor sfârşi în uitare. Deja sunt uitate de pe acum. Din păcate acest lucru costă societatea care trebuie să plătească foarte mulţi bani pentru aceste orgolii.
Sunt semne că elitele occidentale care conduc societatea îşi dau seama că înăbuşirea literaturii veritabile a fost o greşală şi ea nu a adus nimic pozitiv în societate. Dimpotrivă, a adus regres.
În al treilea rând spălarea pe creier nu funcţionează mereu. Chiar şi în aceste condiţii apar poeţi „eretici” care nu se conformează curentului oficial şi continuă să scrie versuri de factură clasică, rimate, înțelese de mase.
Astfel de poeţi nonconformişti reprezintă coşmarul grupului de scriitori, poeţi şi critici hypermodenişti care controlează azi majoritatea revistelor literare şi chiar a editurilor.
În concluzie, hypermodernismul și modernismul nu pot exista decât făcând un pas înapoi și permițând revenirea poeziei clasice rimate pe scena literară. În caz contrar propria lui dispariție este inevitabilă.
Emil ȚERMURE
PS.
Redau mai jos un fragment de poezie considerată de criticii români una dintre cele mai frumoase poezii moderne. Ea este scrisă de Gherasim Luca. Închipuiți-vă că o astfel de poezie pică drept subiect de bacalaureat. Ce ar putea să scrie un elev despre ea? Citiți! Iar dacă te amuză, stimate cititor, atunci să nu te întrebi săptămâna viitoare de ce fiul sau fiica ta a picat bacul la literatură. Lectură plăcută!
CU PASIUNE
poezie de GHERASIM LUCA
pas pas paspaspas pas
pasppasppas pas paspas
pasul pas falsul pas pasul
paspaspas pas nefast
nefa nefast nefastul pas
paspas pas pasul papà
nefast papà nefastul pasul
paspas pasa paspaspasa
pasa pasa el pasa el pas pas
el pasa pasul pas de papa
de papa pe papa din pas din pasa
pass pasa paşi pe pe
pasul pasi pasi pasi pişați-va pe
papa pe papa pe el pe ea pe
pipa lui papà a papei pişați-va în masa
pass paass pasi paspasi pasa
basul pasi passpasi cu
pasiu pasiu basul jos
pas pasiune basul şi
şi nu do de jos nu
nu nu do pasa pasiupasiune do
nu do nu do nu pasi nu dominați
nu va dominați pasiunile pasive nu
nu va domino pasiu va va
ssis va pasiu nu dodo va
va dominouri de dor
e papacat de dodor
de pas pas nu domi
pas paspasa pasiu
va pas nu do nu do nu va dominați
pase pasiunile va pas va
va pas devo devorante nu do
nu va dominați raț
nu va ra
nu do devorante nu do nu va dominați
raț rațiunile voastre raț rațiuni nu nu
nu va dominați pasiunile rațiuni va
nu dominați va nu va nu do do
minați minați-va națiunile mi dar do
minați nu do nu mi nu nu va raț
rațiunile voastre pasionante de şoareci de pas
pas pasa pasiu minați nu
minați nu pasiunile voastre
raționantele voastre tocani de şoareci devo
devorați-le devo dedo do domi
dominați ast pas ast miros
de tocana de pas de pasa de
pasi de pasigrafie gra fifie
grafie fie de fie
fifie fena fenakiki
fenakisti coco
fenakisticope fifie
PPS
Sunt convins, stimate citititor, că nu ai înțeles nimic din minunata poezie a lui Gherasim Luca de mai sus. Dar nu dispera! Pentru ce sunt pe lumea asta criticii literari? Apelează cu încredere la ei! Ca să înțelegi această poezie trebuie să cumperi cărțile dlor critici literari. Numai ei sunt în măsură să te lumineze în cunoașterea textului de mai sus. Numai așa poți înțelege astăzi literatura: cu ajutorul criticilor literari. Ei au harul dumnezeiesc de a pricepe sensurile tuturor poeziilor. Ai priceput acum de ce literatura nu trebuie să fie înțeleasă decât de câțiva inși numiți critici literari și de ce ea este socotită un fel de ezoterie sau religie? Atunci vei ști că preoții, șamanii sau vracii au dus-o bine în toate timpurile și în toate religiile. Mai ales în religia numită literatură. Criticul-șaman autor de cărți de critică sau de istorie literară este o meserie foarte bănoasă în România de azi, chiar dacă în Europa nu-l mai ia nimeni în serios de peste treizeci de ani.
E.G.
